Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

G.T. Kirileanu restituit românilor. Aurul limbii române

Oprea,I-NDat pentru publicare: autor Ion N. Oprea, 17 febr.2014
Editor: Ion Istrate, 17 febr.2014
Foto: Ion N.Oprea

 

G.T. Kirileanu restituit românilor
                             Aurul limbii române

        Miercuri 12 februarie 2014,  la Iaşi, la Casa cu absidă, sediul administrativ al USR, filiala Iaşi, în sala „Mihai Ursachi”,  în prezenţa unui public destul de numeros, a avut loc lansarea volumelor “G.T. Kirileanu – Martor la Istoria României 1872-1960. Jurnal şi epistolar”, volumul I, 1872-1914, p.443 şi vol. II, 1915-1918, p. 443, Editura Rao, Bucureşti. 2013, Ediţie îngrijită şi Cuvânt înainte, note şi indice de Constantin Bostan, proiect editorial susţinut de Consiliul judeţean Neamţ.

G.T. Kirileanu şi contemporanii săi, Scrisori către N. Iorga”, vol. I, p. 150  şi  „Scrisori către Constantin Meissner”, vol. II, p. 238, de Nicolae Scurtu. Editura Acţiunea, Piatra-Neamţ, coperta Done Stan, tehnoredactare Constantin Niţă,  2013, editate  sub auspiciile Fundaţiei Culturale „G.T. Kirileanu”, printr-un proiect finanţat de Consiliul Local Piatra-Neamţ.

Au prezentat cărţile şi autorii  Istoricul, academician Alexandru Zub, criticul de artă Valentin Ciucă, iar realizatorii volumelor în discuţie  – Constantin Bostan şi Nicolae Scurtu şi amănunte intersante din laboratorul lor de lucru. Moderator – Cassian Maria Spiridon, preşedintele filialei Iaşi a USR.

Din nota editorului referitoare la lucrarea Constantin Bostan, pe care prezentatorii l-au identificat ca fiind pentru Kirileanu, ceea ce a fost acesta pentru Ion Creangă, rezultă că „anul 1985 a fost momentul când, după un zadarnic stagiu de doi ani în sertarele de la „Junimea” ieşeană a fost finalizat volumul de mărturii inedite G.T. Kirileanu sau viaţa ca o carte, apărut la Bucureşti, Editura Eminescu, urmare a preţuirii de care s-a bucurat din partea unor cărturari precum: Dan Simonescu, Dumitru Almaş, Damian P. Bogdan, Gabriel Ştrempel, D. I. Suchianu, Paul Mihail, Virgil Cândea, Gh. Mihăilă, I. C. Chiţimia,  Adrian Fochi, Şerban Cioculescu, Al. Piru şi Romulus Vulcănescu.

Colaborarea lui G.T. Kirileanu cu lumea literară este mult mai largă, celor de mai sus alăturându-li-se şi Grigore Antipa, Ion Bianu, Vasile Bogrea, A. Brătescu-Voineşti, Petre Caraman, Mihai Costăchescu, Constantin Giurescu, Octavian Goga, Dimitrie Gusti, Iorgu Iordan, Simion Mehedinţi, Constantin Meissner, P.P. Negulescu, Ion Nistor, Vasile Pârvan, Perpessicius, Sextil Puşcariu, Al. Rosseti, Ion Simionescu, H. Tiktin, George Vâlsan…

A urmat apoi, G.T. Kirileanu – Scrieri, volumul 1-2. Ediţie îngrijită, studiu introductiv, indici, comentarii şi bibliografie, de Constantin Bostan, Bucureşti. Ediţia Minerva, 1989 şi 1997, p. 437 (vol. I) şi p. 459 (vol. II), într-o colecţie Resitutio.

Drumul până aici trece şi pe la Contribuţii documentare, Piatra Neamţ, 1970, de Constantin Bostan şi Valentin Ciucă, despre care volum, cei doi, ne-au vorbit nostalgic, ca despre nişte începuturi deosebit de fructuoase.

Cum niciodată „o carte nu este doar creaţia autorului” (vezi Suplimentul cultural al Ziarului de Iaşi, nr. 427 din 1-7 februarie 2014), vorbind tot despre Creangă, reamintim că alături au stat şi stau în alte ediţii, consultanţi ştiinţifici, cunoscuţii cercetători ai operei – academicianul Mihai Cimpoi, prof. Claudiu Balaban (Chişinău), prof. univ.  dr. Constantin Parascan, Iaşi, şi prof. dr. Nicolae Scurtu, Bucureşti. Nu în ultimul rând: Tamara Maleru (bibliografie) de la Biblioteca naţională pentru copii „Ion Creangă” din Chişinău, Cristina Catană (redactor de carte, coordonatoare, bibliograf şi tehnoredactoare), Nicoleta Solomon (bibliografie şi corectură), Costache Agache (software), ultimii trei de la Biblioteca „G.T. Kirileanu” din Piatra Neamţ.

Actuala ediţie, spune editorul, este ambiţia sa plănuită în şase volume.

După părerea noastră, Cartea Martor la Istoria României şi corespondenţa acestuia cu contemporanii se completează reciproc deşi sunt lucrări independente, pentru cititori fiind mai direct utile cele de la Editura rao, fiind mai explicite prin comentarii.

Pentru iubitorii de Eminescu şi Creangă – ei niciodată nu pot fi despărţiţi – informăm ceea ce s-a discutat la Casa lui Laurenţiu Ulici şi Mihai Ursachi din Iaşi, despre opera istoricului literar, folcloristului, cărturarului şi epistologului G.T. Kirileanu (1872-1960), riguros cercetată şi completată, restituită nouă, cititorilor, drept o autentică biografie lingvistică a cărturarului de la Piatra Neamţ de către Constantin Bostan şi Nicolae Scurtu care şi  individual realizează o mare operă.

Discutând Opera şi despre autorul de la Piatra, s-a evidenţiat şi faptul că cercetătorul Constantin Bostan, născut în 1944, la timpul potrivit,  după un stăruitor travaliu, a reuşit să adune ceea ce împrăştiase istoria – anii de după 1945 când toată arhiva Kirileanu a fost dispersată – şi să redea literaturii române o imagine corectă asupra întregii opere, de o cuprindere şi reuşită filologică ireproşabilă.

Din ceea ce s-a scris până acum, din istoria literară şi folclorul care circulă, istoria culturală nedeschisă, protagonişti de substanţă fiind Creangă şi Eminescu, concentrând informaţii valoroase din însăşi Biblioteca Kirileanu –  aşa se numeşte din 1992 cea de la Piatra –  şi din cea găzduită de Academia Română dar şi din documentele de la Arhivele Statului, lucrarea e captivantă. Pe total, ea este o întregire şi reconstituire a însăşi operei de până acum, semnate de Creangă şi Eminescu, fiecare în perimetrul său de activitate şi exprimare epistolară…

Epistolele  pe care le-a scris Kirileanu însuşi, expediate confraţilor de preocupări şi altor contemporani se constituie, cu excelenţă, în depozite culturale, sursă de informaţii actuale dar mai ales viitoare, biografice şi bibliografice ori de altă natură, care redescoperă şi redimensionează cultural şi ştiinţific imaginea celui despre care, încă, se ştie prea puţin.

Depozite reîntregite de C. Bostan şi N. Scurtu zicea autorul, G.T. Kirileanu, „însemnările mele zilnice pe care le făcusem pe când eram la Bucureşti s-au pierdut în timpul războiului al doilea mondial, iar însemnările scrise după ce m-am mutat la Piatra mi-au fost confiscate cu ocazia unei percheziţii”, întâmplări asemănătoare având de suportat  întreaga arhivă, inclusiv cele peste 7000 de scrisori, corespondenţa fostului demnitar regal şi ministerial.

Diversă şi imensă,  opera sa epistolară, care înseamnă în sens mai larg LITERATURA SA EPISTOLARĂ, reliefată în două volume, le aşteaptă pe restul în care, ca şi în prezentele,  se  vor identifica, aduna, cerceta, interpreta şi reliefa, adnotând şi restituind în întregime tezaurul care va însemna virtutea şi fascinaţia muncii de-o viaţă a DEPOZITARULUI.

Din ceea ce s-a reţinut şi comunicat, trei epistole, necunoscute până în 1997, expediate profesorului şi bizantiologului Demostene Russo (1869-1938) conţin ceea ce întregeşte, fie şi parţial, opera Creangă, prin celebra care a fost Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă.

Aşa cum se prezintă ceea ce înseamnă materialul din volumele de până acum, totul impresionează, iar meritul aparţine restituitorilor Constantin Bostan şi  Nicolae Scurtu care preiau şi redau  confesiuni, prin mărturii veridice şi de înalt rafinament despre scrisul lui Creangă către contemporani, dar şi prin observaţii de ordin social, politic şi moral, exprimate cu fidelitate şi într-un chip firesc, propriu cercetătorului şi a materialului cercetat.

Scriindu-i profesorului Demostene Russo la Bucureşti, la 8 septembrie 1937 din Piatra Neamţ, proaspăt întors de la Iaşi, unde fusese chemat de „tata Meissner”, îl informa despre „nepoţii cei mai mici cu necazurile şcolare”, „14 guri la masă”, despre „norocul” care l-a avut „să pună mâna şi să fotografieze manuscrisul poveştii Făt-Frumos, fiul iepei de Ion Creangă, căpătând dovezi de felul cum s-a publicat în Convorbiri  literare această  poveste (multe schimbări şi lipsuri) şi material preţios pentru respectarea textului lui Creangă într-o nouă ediţie”.

Manuscrisul i-l încredinţase, pentru două zile,  A.C. Cuza „din biblioteca lui foarte bogată şi bine rânduită, care între altele, mi-a vorbit cu indignare despre editarea Cărţii de învăţătură a Mitropolitului Varlaam, zicând că editarea de către un evreu la Fundaţiile Regale a acestei cărţi sfinte este un mare scandal şi că se miră cum de nu vede d(omnul) Al. Rosseti că expune la critici pe Rege”.

Despre lucrul său la editarea lui Creangă spunea: “Prea puţin am lucrat. Căci luând la depănat cărţile în care-i vorba de Creangă, ele mă fură şi mă confundă zile întregi în răsfoirea lor şi extragerea feluritelor însemnări, demult uitate. Şi mă cuprinde jalea gândindu-mă că poate această răsfoire este cea din urmă”.

Altă scrisoare din 11 iunie 1938, expediată aceluiaşi din Vâlcov relatează că a avut norocul să găsească la Biblioteca V.A Urechia din Galaţi “manuscrisul lui Ion Creangă cu Moş Ion Roată şi Unirea. „L-am şi dat la fotograf -, şi pân-a fi gata, am luat-o spre Vâlcov…”

Avea plăcerea să-i relateze şi despre alte „hârţoage interesante găsite  la Biblioteca V.A. Urechia” şi le înşira. La punctul 4 scria: „Am dat şi peste nişte peceţi vechi ale târgurilor Piatra şi Bârlad. Urechia a publicat o pecete a Pietrei, dar asta e altfel. Iar cea a Bârladului este foarte interesantă – o tânără femeie având în mâna stângă un corb  cu crucea în plisc, în mâna dreaptă  un snop, în jur pomi, deasupra nouri. Tare-aş vrea să ştiu dacă actualul preşedinte al Comisiei heraldice – I.C. Filliti – o cunoaşte sau ba!”

Din Iaşi, la 5 ianuarie 1938 îl informa pe Rosseti: „cercetez Colecţia ziarului Curentul de Iaşi de pe vremea lui Creangă care şi-a publicat o parte din poveşti în foiletonul acestui ziar (anul 1878), reproducându-le din Convorbiri literare cu oarecare îndreptări.

Închipueşte-ţi că am găsit un pasagiu care, nu-i nici în Convorbiri, nici în ediţia de Iaşi şi nici în cele următoare”.

Citind cele de mai sus, despre respectul care îl acorda Kirileanu – şi valorificatorii de  astăzi – operei lui Creangă, căutându-i „cu vârful acului” aurul fiecărui cuvânt, fără a fi partizanii duduiei de la Vaslui care scria la Junimea, „fan” al buruienoşeniei şi nici pudibond, gata să strâmb din nas alături de duduca, cum se fereşte să fie acuzat un profesor la care am să mă refer, te prinde mirarea că tocmai la Bârlad, unde Kirileanu a făcut literatură din 1908 în revista „Ion Creangă”, se întâmplă ceva care, după părerea mea, nu se cuvine.

Aceasta, acum, când, „un cuvânt cu „f” în frunte tensionează relaţia dintre SUA şi UE”, când presa semnalează că „genul porno” îşi face prezenţa tot mai făţiş, între moda „young adult” şi „new adult”, desfăşurându-se o competiţie,   în 2013,  după ce  doctorul  – C. Teodorescu – a creat şi a lăsat localnicilor Centrul de cultură “Mihai Eminescu” care zideşte lucrări şi manifestări culturale care îl preţuiesc pe Luceafăr, o revistă, cum este „Baaadul literar”, finanţată chiar de primăria municipiului, din bani publici,  publică în numărul său 26-27 din august-noiembrie una din lucrările lui Creangă – Povestea poveştilor – care îi îngroapă iscălitorului  meritele filologice, acoperind, nemeritat aurul strălucitor din frumoasa şi decenta limbă română, popularizând vulgaritatea care înseamnă ruşine  la români.

În revista care, în acelaşi număr, editorialistul este îngrozit de vocabularul  care afectează grav „simţul limbii române”, ba, parcă solidarizându-se vorbelor indecente – spuse ca „şotii” la „o şuetă” uşoară, la o agapă „Junimea” sau la „un banchet al marii boierimi”, după ce s-a consumat conţinutul paharelor – , alte  condeie, dintre care şi un cadru universitar, scriu despre Creangă şi opera lui ca şi cum nu ar fi clasicul literaturii române, cel mai iscusit folositor al limbii române.

Sub titlul general „Morala imorală”, redacţia pregăteşte publicarea a ceea ce, poate tabloidele zilei  ar fi putut găzdui: Proscomedia, care motivează literatura pe care Creangă şi urmaşii, în special A.D. Xenopol,  au ţinut-o sub masă.  Şi la cele două pagini şi jumătate lungimea „Poveştii poveştilor” de Ion Creangă, publică încă 13 şi ceva, o justificare a textului care ni se pune pe masă, dintre care numai universitarul ocupă 8 pagini, cu argumente mereu repetate, dar care, precum întregul discurs al tuturor semnatarilor, duc la ceea ce românul cunoaşte: cine se apără aşa, se acuză. Discurs pe care, ulterior, la 12 februarie 2014, în „Ziarul de Iaşi”, cu „Ecou”, intitulat „De dragoste?”, şi-l anulează motivat, probabil,  de cum evoluează „limbajul erotic” şi nu numai.

Mai realist şi civic, un regizor ieşean, parcă ar fi tatăl meu, ţăranul, de la care n-am auzit niciodată o vorbă obscenă, nici de la vecinii noştri din sat,  dintr-un colţ de pagină, concluzionează ceea ce şi noi gândim, poate şi cei din banii cărora se editează revista de CULTURĂ de la Bârlad: nu orice proză, chiar şi a lui Creangă, e publicabilă într-o revistă de talia Baaadului literar; că nu oricui îi stă bine să citească porcării („poveste porcească”, zicea Kirileanu, 28 mai 1904) spuse la cârciumă, la agape sau banchete, după ce te-ai cherchelit, mai ales nouă care facem cultură în democraţia de după 1989…

Dacă le-ai spus sau le-ai ascultat, totul rămâne acolo, de bun simţ!

Decât doar dacă „vrem să vadă publicul aşa ceva după ani lungi de coerciţiune morală comunistă” – ne-o spune o doamnă care semnează „Mic tratat despre ipocrizie”, invitată din revista „Argeş” ca susţinătoare „a comediei” – sau, tot rubrica revistei o spune (p. 102), suntem amatori de „ceva mişmaşuri” nu cum a făcut o editură „care a ataşat  două poveşti unei culegeri din Creangă, distribuită elevilor”, în cazul nostru Bârladul rezumându-se la una cu ingredientele menţionate, dar reliefate chiar în mijlocul ei. Să şocheze, impardonabil!

Vrea cineva, să-l ducă şi să-l situeze şi pe Ion Creangă undeva, unde nu au reuşit alţii până acum… să facă ce s-a făcut şi  cu  marele Mihai Eminescu?

Reamintim ce spunea T. Maiorescu despre o alegere de texte la un număr de revistă închinat lui Ion Creangă, decembrie 1909, dacă mai este nevoie ceva de spus ca să-i înalţi personalitatea şi scrierile lui nemuritoare , atunci nu-l înjosiţi cu amintiri de rând, ca în cazul tot de la Bârlad, completăm noi parafrazând pe marele estetician.

G.T. Kirileanu a făcut şcoala primară la Broşteni (1879), a continuat-o la Fălticeni (1881-83), gimnaziul tot la Fălticeni (1883-85), un examen ratat la Seminarul „Veniamin Costachi” din Iaşi în 1886, o şcoală de cântăreţi bisericeşti (1886-87), Şcoala normală “Vasile Lupu” la Iaşi, director Constantin Meissner, cu bacalaureat în 1895 la Institutele Unite unde a avut ca profesori pe Petru Poni, N. Culianu, I. Caragiani, Al. Naum, Petru Răşcanu şi Al. Philippide, director al internatului – Petre Novleanu, prietenul lui M. Eminescu,  după un an la Facultatea  de Litere şi Filozofie, urmează şi absolvă Facultatea de drept în 1900.

Vorbind despre profesorii de la Şcoala normală „Vasile Lupu” de la Iaşi, G.T. Kirileanu spunea că „nici unul nu era la nivelul Directorului C. Meissner, care preda psihologia şi pedagogia în ultimul an”, iar la limba română „Gh. Ghibănescu, mutat la Iaşi de la Bârlad, ne-a cerut să scriem după ortografia fonetică.

El ne-a învăţat să cetim cu scriere chirilică şi de la acest profesor am căpătat dragostea vechilor documente româneşti, de care m-am ocupat până la bătrâneţe”. Subliniere la care, în „note” autorul adaugă: „Şi tot din dragostea pentru „chirilicale” şi-a scris cu „K” adevăratul nume de familie, adăugat în anii  studenţiei pe lângă patronimicul de adopţie „Teodorescu”, potrivit cererii tatălui său, Grigore Chirileanu.

Lui Constantin Meissner, din Broşteni, la 21 iulie 1892 îi scria, subliniindu-i meritele:

„Mult iubitul meu Părinte,

…După ce ca director şi ca profesor, aţi sădit în inima  şi în mintea-mi, odată cu cinstea şi lumina, admiraţia nemărginită pentru părintele intelectual şi moral neîntrecut, după toate acestea, în vremuri de greutate nu mi-aţi dat numai sprijinul momentan, ci cu adevărat îngrijirile celui mai bun dintre părinţi şi nu numai speranţa unui sprijin pentru viitor, ci îngrijirile părinteşti  necurmate…”

Licenţiat în drept – magna cum laude – apelând la relaţii, reuşeşte să fie mutat cu serviciul de la Iaşi la Broşteni,  numai că şi atunci la puţin timp, ministrul liberal C. I. Stoicescu pune în disponibilitate vreo 60 de magistraţi, printre ei şi pe Kirileanu.

Câtva timp predă la un liceu particular. Apoi, în 1902, ajunge profesor particular la Grumăzeşti, la familia Prinţului Aristide Caradja, unde serviciile casnice i le face… spălătoreasa.

„…Mâncări sunt patru pe zi, notează el. Dimineaţa, la 8 fără un sfert, cafeaua cu lapte şi cu unt. La 11 o gustare, constând din două ouă, unt şi fructe sau brânză cu smântână şi pe deasupra vinişor roşior. La unu şi jumătate masa propriu-zisă cu supă, un fel de bucate, friptură, dulce şi fructe (cafea nu se dă). La 4 cafea cu lapte şi unt. În sfârşit, la şapte şi jumătate, cina,  constând dintr-un fel de bucate şi o friptură şi fructe. Cred că ajunge! Ba văd că am greşit spunându-vă că-s numai patru mâncări pe zi. În total sunt cinci!”

În orice caz, foarte bine faţă de ce era în sat la el, în casa fratelui său Simion, de exemplu, unde gâştele, porcii, raţele şi câinii erau hrăniţi ca vai de lume, în pivniţă se scurgea toată apa din ogradă, în odaie, vrafuri de jurnale şi cărţi în neorânduială, hârtii neoficiale erau neînregistrate, mierea cerută de la el pentru cură se stricase pe rafturile dulapului de cărţi, oală cu restul de lapte era rămasă aşa de săptămâni, paharele nespălate, lingurile cu murdăria uscată pe ele, în capacul cutiei de periuţi (de dinţi?) se dădea mâncare la raţe, în ligheanul de igienă personală se dădea mâncare la porci, perna de pus capul cu slinul pe ea, cum să mai rămâi la Holdă, acasă?

Cu gândul la un altfel de loc de muncă, era îngrozit de viaţa politică la care, totuşi, se raporta: „Ba politica mă pasionează, pentru că eu cred că indiferenţa celor cinstiţi e dăunătoare ţării: golul lăsat de ei e umplut de săcături şi şarlatani. Ar trebui să fie o sfântă şi neînduplecată datorie sprijinirea celor puţini buni împotriva celor mulţi răi. De aceea eu acum sunt înfocat junimist, până ce va fi loc de un temeinic poporanism…

Dornic să ajungă făcător şi împărţitor al dreptăţii în locul unde crescuse şi pentru cei din mijlocul cărora se ridicase prin învăţătură de carte, trăitorul vieţii păstoreşti şi agricole, interesat culegător de material folcloric şi etnografic, ajunge până la urmă să lucreze chiar în inima  celei mai mari aglomerări urbanistice, în Bucureşti. Şi nu oriunde, în cancelaria lui Vodă, Carol I.  „…Prima dată când l-am văzut de-aproape  pe Regele Carol, care tot atunci mi-a întins întâia oară mâna, a fost la începutul lui octombrie 1906. Pe când lucram toţi în Cancelarie,  la amiazi,  cu puţin înainte de masă, dintr-o dată a intrat Regele. Nu era singur, ci cu Contesa de  Flandra şi unul din aghiotanţi. Mare emoţie pentru mine…”

Apoi, prima audienţă particulară la Regele Carol I într-o corespondenţă din 14/27 ianuarie 1908 către Constantin Meissner:

‘Scumpul meu Părinte (aşa i se adresa mai în toate scrisorile),

Până la primirea răspunsului Dvs., să vă istorisesc acum, după două ceasuri, primirea-mi în audienţă particulară la M.S. Regele. Cufundat fiind într-un morman de petiţii, mă trezesc cu camaradineriu (camerier domnesc) al Regelui, care-mi spune că astăzi, la ceasurile 12 din zi, trebuie să mă înfăţişez la M.S. Regele. Erau ceasurile 11. Fuga la locuinţa mea, spre a mă îmbrăca în straie negre. Noroc că mă tunsesem mai alaltăieri, spre a fi mai curăţel între boierimea ce merge la locurile de frunte la concertele lui Enescu. Altfel, n-ar fi fost timp să mă tund.

La 12 fără două minute am fost sus şi, cu mare frică şi cutremur, am păşit spre odaia cu biroul particular al Măriei Sale. Am făcut o închinăciune adâncă, mi-a întins mâna privindu-mă cu nişte ochi ce voiau să răzbată până în adâncul  sufletului. Dar şi eu nu mi-am lăsat ochii în jos, ci, fără obrăznicie dar cuviincios, am privit drept în faţa-i.

Era îmbrăcat într-o  haină simplă,  de iarnă (civil), la faţă arăta bine, privire vioaie. În timpul acesta mi-am venit cu totul în fire şi am stat de vorbă în voie deplină un sfert de ceas, dar mă mir singur acum despre câte am vorbit. Întâi m-a întrebat despre studiile mele; i-am  dat lămuriri pe rând despre Şcoala Normală, „Vasile Lupu”, Institutele Unite şi Universitate. Îmi pare aşa de bine că a rămas mai mult vorba asupra şcolii mame  „Vasile Lupu”, căci întrebându-mă în ce an am absolvit, i-am spus că pe la 1890 (m-am mirat că singur El şi-a amintit că pe atunci şcoala trebuie să fi fost în oraş), avându-vă pe Dvs. ca director. Şi-a amintit de Dvs. şi a zis:
–         Escelent profesor, escelent profesor şi şcoala „Vasile Lupu” e una din cele mai bune…”

De aici, din cancelaria lui Vodă, avem şi noi o perspectivă inedită asupra multor frământări care au  premers primului război mondial, tensiunea confruntărilor ulterioare, descrise în primele două volume, dar mai ales în viitoarele, ne asigură prefaţatorul Constantin Bostan.

De pe această poziţie G. T. Kirileanu a lucrat şi ajutat nume diverse: H, Tiktin, Sextil Puşcariu, Tudor Pamfil, Dumitru Furtună, Al. Vasiliu-Tătătuşi, Gheorghe Madan, Ştefan Cacoveanu…

Este omul căruia, pentru activitatea depusă i s-au atribuit calificative diverse, care de care mai onorante: „muntenaş, pentru că eram din partea muntelui şi păpuşică, pentru că eram mic de stat şi slăbuţ”, la Şcoala primară nr.1 din Fălticeni; Munteanul la Şcoala normală “Vasile Lupu” din Iaşi; o „rara avis” – Al. Philippide; „atotştiutorul Kirileanu” – D.I. Sucheanu; „Moş Ghiţă” – Regele; „bancă de informaţii şi sprijin ştiinţific’, „pilon în cultura română” ori „una din  figurile cele mai dragi printre oameni de carte”, cum îi zicea I. C. Chiţimia; „omul cu un adevărat temperament de polihistor” – Perpesicius;  „fiu credincios al văii Bistriţei” – cum îi ziceau cei mai mulţi, ca astăzi  Constantin Bostan să ni-l redea în măreţia pe care i-o descoperim.

A avut o activitate multiplă, dintre preocupări şi realizări mai amintim: lucrând pentru Dicţionarul Academiei Române a avut ca sarcină fişarea operei poetice a logofătului Costachi Conachi. A cules material şi a realizat monografii pentru moşiile Broşteni, Predeal, Zorleni, Mânăstirea, pentru scrierile politice ale lui Eminescu, editarea operei cu Ion Creangă.

Pentru Titu Maiorescu şi Nicolae Iorga, Kirileanu a avut permanent un adevărat cult. „Dacă vei lua în mână Descrierea moşiei Broşteni, judeţul Suceava, de G.T. Kirileanu, nu se poate să n-o citeşti până la sfârşit. Sunt acolo ştiri istorice, note despre gospodăria veche şi cea nouă, elemente de limbă, de cultură cu totul necunoscute. Limba e cea a scrisului lui Ion Creangă”, scria Nicolae Iorga.

G.T. Kirileanu, fiind călăuză şi ţintă a demersului nostru, cu toată tenacitatea, francheţea, generozitatea, sensibilitatea şi modestia lui, ne face mai bine cunoscută lumea în care a trăit şi a făcut istorie literară , deşi  a pătimit şi a exultat pentru idealurile noastre naţionale pe care le-a slujit, îi interpretăm şi noi pe cei doi autori, Constantin Bostan şi Nicolae Scurtu , care ne ajută  să ne simţim spiritual mai compleţi în înţelegere şi cunoaştere.



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 39 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5