Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Genghis Han – istorie şi mit

Motto: Din perspectivă micro ori macrosocială, Istoria ne consumă la fel de calm şi de cinic, precum – cu serafică eleganţă – o face nobila cenzură, a unora dintre impozantele instituţii de cultură botoşănene…

La început de mileniu III, fiinţa umană trăieşte în zodia metamorfozelor, a prefacerilor, a permanentelor modificări a ierarhiilor, pe care, tot ea, odinioară, le-a cristalizat. Se vorbeşte enorm de valori şi de răsturnarea lor, această prăvălire fiind, în opinia analiştilor de tot felul, de cele mai multe ori, un înapoi, o degradare a resorturilor noastre interioare. Ideea a prins atâta aderenţă, încât s-a transferat în mentalul colectiv sub forma unei nostalgii pentru modul de viaţă şi principiile care, odinioară, ar fi fost altfel: trainice, consistente, clare şi reale.
Să fie oare aşa? Voi căuta să evit un răspuns nebulos ori filosofic, deoarece m-aş depărta prea mult de subiectul pe care l-am ales. De aceea, observând natura umană, realizez că ne vine greu să acceptăm debordantul ritm al schimbării concepţiei despre viaţă, refuzăm să credem că, de pildă, multe dintre conţinuturile învăţării, asimilate în şcoală, sunt depăşite, uneori impunându-se suprimarea lor, alteori fiind suficientă o bogată nuanţare…
Am realizat această incursiune, în conştiinţa omului contemporan, pentru a justifica de ce am aleas o temă, care, în prim-plan, aduce o personalitate – Genghis Han – provenită din Asia, când, ar fi fost mult mai comod, dacă tot am dorit să evoc un erou legendar, să dezvălui o figură marcantă a Europei, excelent reprezentată de literatura de specialitate, cum ar fi Alexandru Macedon, Carol cel Mare, Napoleon Bonaparte etc. Despre Genghis Han – de ce să nu recunoaştem? – am auzit, în şcoală, că era un mongol sălbatic şi sângeros, ce a cotropit mari teritorii, trecând totul prin foc şi sabie. Atât! Dar despre marele Alexandru ori Napoleon cine nu a auzit o sumedenie de amănunte?…
Tocmai pentru că se cunosc atât de multe lucruri despre rolul lor în Istorie, refuz cărările bătătorite şi, întrucât despre Genghis Han se ştiu prea puţine – noroc de regizorul Serghei Bodrov, care, în anul 2007, a turnat filmul Mongol: The Rise of Genghis Khan – am considerat firesc să mă concentrez pe revelarea contribuţiei sale la evoluţia/involuţia istoriei spaţiului euroasiatic. Pe de altă parte, studiind istoria Asiei Centrale, din miezul căreia s-a ivit, am înţeles că, pentru Genghis Han, imaginea de conducător sălbatic şi sângeros e, în cel mai fericit caz, puerilă şi superficială, în profund dezacord cu realităţile istorice.
Aşadar… am pornit pe urmele lui Genghis Han, însă, pentru a-i revela existenţa se impune să-l încadrăm în vremurile şi spaţiul în care s-a rostit.
În inima unei populaţii mongolice, care alunecase dinspre Manciuria înspre Mongolia actuală, la câteva sute de kilometri de lacul Baikal, în secolul XII – anul 1155 sau 1162, după alte izvoare –, se naşte Temugin, viitorul Genghis Han. Această populaţie (nu putem vorbi, încă, de un popor) era împărţită în mici triburi – djalai, djudjiraţi, bordjigini, saldjuiţi, kongiraţi –, care duceau, de secole întregi, un trai nomad, în zona ce acoperea înălţimile Kerülen,valea fluviului Onon, povârnişurile de la nord-vest de Khingan, nesfiindu-se însă să cutreiere teritoriile nordice ori sud-estice. Astfel de mişcări, de deplasări – marcă a nomadismului, de care nu s-au desprins prea mult nici la început de secol XXI – le întreprindeau, deşi grupurile etnice vecine erau, în secolul XII, mai puternice decât ei. Mă refer la tătarii din Kerülen – populaţie mongolofonă primitivă şi sălbatică; kereiţii din preajma fluvilor Tola şi Orhon – turci mongolizaţi, intraţi oarecum sub influenţa creştină; naimanii – creştini nestorieni; merchiţii – populaţie turcofonă, situată între Selenga şi lacul Bikal; onguţii – populaţie creştinată, situată la estul Marelui Zid chinezesc.
Naşterea lui Temugin, se înscrie, în absenţa unor mărturii concrete, sub semnul mitului. Tatăl său, Iesugei, comandantul clanului kiyaţilor, subdiviziune a bordighinilor, avea, potrivit legendelor o dublă ascendenţă divină, dată de faptul că, ,,în străvechi vremuri, o tânără femeie, Qo’aiMaral, Căprioara Sălbatică, a fost luată în căsătorie de un Lup Cenuşiu, Borte Tchino. După opt generaţii, o altă graţie feminină, Alan Qo’a, a fost binecuvântată cu prezenţa unui zburător – lumină, lup, câine şi bărbat fermecător la un loc” (Thevenet J., Mongolii de la Ghenghis Han până astăzi, Paris, A. Colin, 1986). Totuşi, veacurile s-au succedat pe rând, fără a se ivi vreo figură marcantă în acest trib de două ori privilegiat.
În acest straniu context, Iesugei – frate de cruce cu hanul keraiţilor, Toghrul, Şoimul – îl logodeşte pe fiul său, Temugin, la vârsta de nouă ani, cu fiica liderului kogiraţilor, micuţa Borte, Cea Albăstruie. După acest moment, Iesugei, într-un mod josnic, este asasinat de tătari.
După asasinarea tatălui său,Temugin, mama sa, cinci fraţi mai mici (dintre care doi vitregi) şi o soră au fost abandonaţi de clan, şi, din acest motiv, au fost obligaţi să ducă o viaţă rătăcitoare şi aspră, fiind nevoiţi să mănânce usturoi şi ceapă sălbatică, peştele şi vânatul fiind adevărate delicatese. Viaţa, umilitoare şi cumplită, ia adus, în acei ani, un singur câştig însemnat lui Temugin: prietenia cu tânărul şef mongol Djamuga şi cu un băiat de vârsta lui, Bogorciu; se bucura şi de protecţia îndepărtată şi prudentă a pontifului suprem al şamanismului, Monglik, căruia Iesugei i-l încredinţase pe patul de moarte.
Ajungând adolescent, Temugin obţine mâna lui Borte şi, întărit de această alianţă, solicită sprijinul lui Toghrul – şeful kereitului – şi lui Djamuga pentru a-l ajuta să-şi recapete drepturile în clanul care-l repudiase. Obţinând acest sprijin, Temugin, obligat să se bată şi cu puternicii merkiţi, reuşeşte să învingă şi să devină mare han – rang superior celui deţinut de tatăl său.
Această demnitate, la care a ajuns, a stârnit valuri de invidie. Temugin se bate cu tătarii, pe care, de altfel, trebuia să se răzbune, cu naimanii, dar (ironia sorţii!) şi cu foştii săi aliaţi – fratele său de cruce de cruce, Djamuga şi cu Toghrul. Bătăliile au fost crâncene, însă, prin ingenioase strategii militare, Temugin a câştigat totul, reuşind să-şi împlinească un vis: unificarea Mongoliei. Se întâmpla acest fapt în anul 1206, moment în care, în cadrul unei adunări – kuriltai –, pe malurile fluviului Onon, a fost proclamat kaghan oceanic, adică universal, în mongolă Tchnggis Kaghan, iar în accepţiune europeană, Ginghis Han ori Genghis Han. Se năştea, practic, la 1206, al doilea Imperiu Mongol, după ce primul a avut o meteorică existenţă (două decenii), suprimată definitiv în 1161.
Începând cu 1206, Genghis Han, asemenea lui Alexandru cel Mare – creatorul elenismului –, ,,dictează un cod de legi – yasak –, care va influenţa mai multe legislaţii euroasiatice; îi recompensează pe cei care-i sunt fideli, organizează armata, inventează mongolismul” (Grousset R., Cuceritorul lumii. Viaţa lui Geghis Han, Paris, 1944). Ajungerea la momentul acesta de graţie, n-ar fi fost posibilă fără eliminarea unui pontif şaman, Kokotşu, fiul lui Mongik, care-i susţinuse ascensiunea, dar care ,,încerca să-l ţină pe Temugin într-un fel de teroare mistică’’ (Percheron M., Gengis Khan, Paris, Fayard, 1978), întrucât aspira la putere.
La prima vedere, eliminarea foştilor aliaţi reflectă cruzime, cinism şi întunecat spirit pragmatic. Totuşi, nu la fel a procedat Cezar în conflictul cu Pompei? Dar Octavian, în disputa cu Marc Antoniu, n-a căutat, în Senat, discreditarea fostului aliat, prin mijloace neonorante, pentru ca, la Actium – printr-un noroc stupid – să-i dea lovitura fatală? Exemplele sunt nenumărate, dar concluzia este una singură: Genghis Han, asemenea marilor personalităţi ale Antichităţii sau Evului Mediu – dar putem urca, fără probleme, până în contemporaneitate!– s-a pus pe sine în centrul Universului, considerându-se axul în jurul căruia trebuie să graviteze lumea, ceilalţi, turma. Întăresc această idee, folosindu-mă, pentru prezentul studiu, de un adevăr istoric: Genghis Han căuta elixirul vieţii! Spera să-l obţină de la sfetnicul său, taoistul Tch’ang-tchuen, însă acesta, sincer şi realist, i-a explicat suveranului că viaţa poate fi doar prelungită, prin cumpătare şi abstinenţă, nu eternizată…
După anul 2006, Gengis Han realizează o alianţă cu două mari popoare – onguţii şi uigurii –, alianţă care va infuenţa populaţia imperiului. De pildă, ,,onguţii încep prin a lega relaţii matrimoniale cu familia noului suveran, stabilind astfel o tradiţie care va dura multă vreme şi care va permite religiei lor, creştinismului, să ocupe o poziţie privilegiată în imperiu” (Lenercier- Quelquejay, La Paix mongol (Pacea mongolă), Paris, 1970). La rândul lor, la solicitarea lui Genghis Han, ,,uigurii îşi vor asuma rolul de educatori ai mongolilor. Le vor transmite scrierea, le vor oferi personalul unei administraţii fără de care imperiul n-ar fi putut să funcţioneze” (Lenercier- Quelquejay, La Paix mongol (Pacea mongolă), Paris, 1970).
Dominaţia lui Ginghis Han se extindea, în pace, fără conflicte, de la Marele Zid până la Turfan şi Khotan şi Kutcha. Totuşi, întrucât la graniţa de nord apăruseră conflicte, suveranul intervine şi-i supune, cu uşurinţă, pe kirghizi şi tumeţi, cucerind şi întreaga Siberie. Dar operaţiunile militare nu se opresc aici. În anul l209, mongolii, în frunte cu Genghis Han, au traversat deşertul Gobi de la nord la sud şi i-au învins pe tanguţi, pentru ca, în martie 1211, după convocarea unui kuriltai, suveranul mongol declară război Chinei de Nord, cea aparţinând dinastiei Kan.
După un prim raid asupra Chinei de Nord, când, în urma unor victorii nu foarte concludente, au obţinut un tribut derizoriu, dacă ţinem cont de sutele de mii de oameni din armata mongolă (aur, mătase, cinci sute de băieţi şi cinci sute de fete, trei mii de cai), Genghis Han se întoarce în vara aceluiaşi an, ocoleşte cu dibăcie Marele Zid, cucereşte Pekinul şi recrutează oameni de valoare, care îi vor completa echipa formată deja de uiguri, apoi, brusc, se întoarce în Mongolia.
Tot în 1211, un naiman, Kutchlug, a refuzat să recunoască dominaţia lui Genghis Han asupra poporului său şi s-a plasat sub protecţia lui Gur Han, comandantul kara-kitailor. După ce-şi ucide socrul, pe Gur Han, Kutchlug urcă pe tronul acestuia dar ,,s-a dovedit incapabil să conducă o ţară, oficial budistă, a cărei populaţie era în majoritate musulmană” (Roux J.P.) Toleranţa religioasă în imperiile turco- mongole, Artemis, Bucureşti, 2001).
În aceste condiţii, Genghis Han îl trimite pe generalul Djebe să intervină, iar ,,mongolii au fost primiţi cu mare entuziasm. Djebe n-a întâmpinat niciun fel de rezistenţă şi a ocupat întregul imperiu al kara-kitailor” (Roux J.P., Toleranţa religioasă în imperiile turco- mongole, Artemis, Bucureşti, 2001). Astfel, Imperiul Mongol a dobândit, fără tribut de sânge, o frontieră comună cu Imperiul Iranian, Horezmul.



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 25 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5