Geografia lirismului și al prozei pe harta spiritualității românești

Diversitatea stilurilor poeziei și a prozei noastre necesită o amplasare în zonele geografice ale spiritualității românești, ceea ce înseamnă identitate culturală, adică redescoperirea  unei îndelungate tradiții de gândire ajunsă să se exprime în chip original, prin operă. Analizând profund poezia cultă și proza scrisă în unele zone ale țării au sensibile deosebiri, ținând cont de spiritul poetului și al prozatorului influențat de tradițiile locale, geografia locului și folclorul zonei.

Spiritul principiilor democratice ajută literatura  să-și regăsească rădăcinile și formele verificate de ordonare, astfel încât a vorbi de diversitate înseamnă, de la un punct încolo, a vorbi și despre identitate: o identitate în termenul specificului fiecărei zone din spațiul national, o artă, întemeiată pe tradiții specific zonei, interesată de mișcarea universală de idei și, deopotrivă, utilizând aceste documentări cu intenția de a se defini cu mai multă exactitate decât în alte vremi…

Diversitate  înseamnă a lăsa liber să vorbească sufletul poetului și prozatorului în ceea ce are eul inconfundabil, identitate-a propune, cu deosebire, ceea ce e capabil să exprime și să ajute creația locală și națională de valori. Acest proces conjugat redescoperă lumea românească în ansamblu și în dimensiunile ei fundamentale, adică în vremuri și zonă geografică. Se valorifică, la început, civilizația cu origini ancestrale și cu evoluție organică, adăugând la substanța inițială straturi noi de cultură, a căror contribuție la configurarea  unui spirit autohton e sigură.

În aceste condiții apare poezia originilor, a lumii daco-getice, resucitând, după documente, imaginea unor strămoși cu demnitate, apți de atitudini de gând, a căror conformație sufletească era senină și pură, dezvoltând un ireductibil spirit etic pe care îl respectau grecii și romanii. Acest substrat cultural, de unde ne vin valorile cele mai scumpe în ordinea morală a lumii, dintre ele, sentimentul vieții libere, independența, mai înainte de toate, se alătură, în această formula sufletească ideală, cu esențiala component folclorică, restituind o epocă literară de oralitate a  cărei valoare e deopotrivă aceea de Ev Mediu și de clasicism poporan.

Născut în Bârlad Cezar Ivănescu în poezia sa păstrează nostalgia dealurilor molcome. Municipiul Bârlad se situează, din punct de vedere geografic, aproape de intersecția paralelei de 46º latitudine nordică cu meridianul de 27º longitudine estică. În cadrul țării ocupă o poziție estică. În unitatea fizico-geografică a Podișului Moldovei, se situează în zona de contact dintre dealurile Fălciului la est și colinele Tutovei la vest. Este așezat pe valea consecventă a râului Bârlad (de unde a împrumutat și denumirea).

În zonă sunt mai multe văi în confluență: dinspre est valea Popeni, a Trestianei și a Jăravățului; dinspre nord văile Horoiata și Simila; din nord-vest râul Tutova și altele. De-a lungul văilor, din totdeauna, s-au organizat drumuri, permițând orașului bune legături cu așezările din preajmă și de la distanțe apreciabile: din valea Prutului, a Dunării de Jos, a râul Siretului. Analizând geneza localității, geograful Vintilă Mihăilescu apreciază Bârladul ca târg de vale tipic. Altitudinea maximă din aria urbană este de 172 m, iar cea minimă de 89 m.De aici vin lirica vizionară și adânc muzicală a poetului, din La baaad și Doină, ca și poezia limpezimilor simbolice și ritualistica lui Cezar Baltag din Madona din dud. Peisajul podișului Getic al Piteștiului unde s-a născut. Cezar Baltag a influențat vibrația eului în poezia sa.Municipiul Pitești este situat în partea central-sudică a României, între Carpații Meridionali și Dunăre, în nord-vestul regiunii istorice Muntenia. Orașul se află la confluența râului Argeș cu Râul Doamnei, în punctul de intersecție al paralelei de 44°51’30” latitudine nordică cu meridianul de 24°52′ longitudine estică.

Municipiul Pitești se află la o altitudine de 250 m, la nivelul albiei minore a râului Argeș (sud), care urcă până la 356 m, în cartierul Trivale (vest). La nord-vest de terasa Trivale-Papucești se află cota de 373 m, iar la est de Valea Mare-Podgoria, cota de 406 m. În sectorul de vest-sud-vest al satului Mica, în comuna Bascov, se găsește cota de 439 m (Pădurea Bogdăneasa). Suprafața municipiului Pitești este de 11117,13 ha, 111,17 km², inclusiv parcul Trivale de 7000 ha (calculată în anul 2014)..În poeziile sale se simte aerul pe care l-a respirat la naștere. Până și păsările Piteștiului au o personalitate în orizontul unde soarele se rotește în timp ce prieteni dispar.

“Dezgheață-te, lume, dezgheață,
un clopot de clor ne desparte,
aripile-s tot mai în ceață,
inima e tot mai departe.

Rotește-te, lume, rotește
și tu soare du-mă în vară
orizontul mă părăsește
prietenii încep să dispară.”

Ioan Alexandru, cel din Vămile pustiei aduce aerul Ardealului cu nuanțe folclorice. Versurile  se decantează treptat și ajung să revigoreze un lirism de tradiție bizantină, care aplică mult din materia pe care cel puțin câteva secole de literatură românească o vehiculează în aspectul lor cult. Ioan Alexandru (n. Ion Șandor Janos] 25 decembrie 1941, Topa Mică, județul Cluj – d. 16 septembrie 2000, Bonn, Germania) a fost poet, publicist, eseist și om politic român. A fost membru fondator și vicepreședinte al PNȚCD, deputat în legislatura 1990–1992 și senator PNȚCD de Arad în legislatura 1992–1996. În legislatura 1990–1992, Ioan Alexandru a fost membru în grupul de prietenie cu Polonia. Topa Mică, unde s-a născut poetul în maghiară se numea Pusztatopa, și în germană Kleinbun, este un sat în comuna Sânpaul din județul Cluj, Transilvania, România. Pe teritoriul acestei localități se găsesc izvoare sărate, saramura fiind întrebuințată din vechi timpuri de către localnici.

“Se schimba frunzele-n paduri
Crestetul verde-ncepe sa paleasca
Se-ntâmpla-n vietuirea tuturor
Un fel de împacare nelumeasca”(6 August )

Se spune că prima bulă de aer pe care o respire pruncul la naștere, viitorul poet, îl vace să-și amintească în versuri de locurile natale, chiar să se întoarcă mereu la locurile natale.

Locurile natale sunt izvoare istorice ce se redeschid prin poezie și mai ales prin proză, și n-ar fi fost posibile fără sentimentul, câștigat prin creație, că o literatură a tuturor formulelor valabile e, înainte de toate, o literatură a identității unui popor.Dovezile unei culturi străvechi se alătură valorilor configurate în vremi mai recente, moderne, fără îndoială, și dacă avem astăzi o resurecție a lirismului românesc, prin poeziile scrise de Persida Rugu, Victor Constantin Măruțoiu, Felix Sima, Ionuț Țene, Marian Bărăscu etc, originile trebuie căutate în expresivitatea pe care romantismul o adaugă la creația unui popor cu intuiția profunzimilor sufletești. De aici înainte, valorificările merg în direcția prototipurilor, adică a valorilor exprimate major și care defines conceptul însuși de  lirism românesc.

Opera lui Gib I.Mihoescu este plină de momente legate de zona unde s-a născut și trait.Este vorba de orașul Drăgășani, Dealul Viilor și valea Oltului cu satele înșirate ca mărgelele pe malurile lui.

A readuce în actualitate eminescianitatea mai departe decât Viața și Împărat și proletar, ajungând la esența ei dramatică și muzicală, a porni de la “blagianism”  ca instituție a spațiului mioritic și de la o înțelegere a imaginației pe mari trepte cosmice, a reînoda legăturile cu Bacovia și Ion Barbu, cu Arghezi și Ion Pillat, cu Adrian Maniu și Voiculescu, apoi cu Aron Cotruș și Octavian Goga, e a restitui poeziei românești  nu doar memoria valorilor ca individualități ci și ca spațiu unde s-au născut și au trăit și le-a influențat creațiile, mai mult decât atât, conștiința unei spiritualități unitare și exprimată carpatic, moldav, transilvan și danubian.

Coexistența istoriei românești și a creației literare cu geografia în care s-au născut scriitorii și au trait, unde trăiește un popor sedentar și spiritualicește unitare, reclamă o valorificare conjugată și de aceea apare o poezie sau o proză ale cărei vigori noi se întemeiază pe tradiții românești vernacular, ilustrând o nouă geografie literară care nu e doar a procesului natural de selecție a valorii ci și o desferecare a energiilor unei geografii spirituale.În felul acesta se configurează individualități a căror creație  nu ar fi pe deplin clarificată fără această dimensiune, ținând, cum s-ar zice, de obârșii, fiind fapt sigur că acești scriitori care aparțin mediului dunărean și Bălților, precum N.Gr.Mărășeanu, Marin Preda, Subcarpaților, cum ar fi A.I.Zăinescu, Gib I. Mihăescu, Horia Bădescu, Al.Florin Țene, Ionuț Țene, Anghel Dumbrăveanu,Banat, Persida Rugu și Victor Măruțoiu, Mircea Micu, Sudul valah, Nicolae Dan Fruntelată,, Doljului și Gorjului Ion Popescu Brădiceni comunicat liric de Marin Sorescu, al Ardealului Ion Mureșan, Vasile Aron, Coșbuc, Goga și încă altor “țări” românești cu tradiții vechi, cum ar fi în Țara Făgărașului: Aron Densușeanu, Ovid Densușeanu, Octavian Paler, Mircea Florin Șandru, Țara Maramureșului: Augustin Buzura Nicolae Breban,Ion Burnar,Petre Dulfu, Petre Got,Ion Groșan, Vasile Igna, Ion Zubașcu, sunt deopotrivă poeți și prozatori ai spațiului spiritual întreg, adică rapsozi ai ideii naționale.

Aici se întâlnesc geografii exponențiale unde partea oglindește întregul, adăugându-i acestuia nota ei valorizatoare care face, odată identitatea exprimată, să răsune ceea ce este, în componența unui popor, un strat care diferențiază.Criteriul ultim e, puterea operei de a participa la viața istorică a unui popor și, de aceea, triumful principiului diversității  constă, dacă este înțeles în datele lui neîntâmplătoare, în această perpetuă redefinire, în această identitate care afirmă, la comparația literaturii române cu altele, sunetul ei inconfundabil.

Al.Florin Țene