PETRUŢ PÂRVESCU – La 55 de ani

 De aproape un sfert de veac, un „sudist” printre „nordişti”, un argeşean printre moldoveni…

 Paul Ungureanu  – La început o întrebare stereotipă: cum se simte un argeşean printre moldoveni?

Raspuns: – La Piteşti sau la Dorohoi, Botoşani mă simt la fel. Am familie, copii, prieteni. Dragă Paul, fără a părea emfatic, pot spune, cu mâna pe inimă, că mă simt român. M-am născut în ţara şi limba lui Mihai Eminescu. Oriunde se vorbeşte şi se simte româneşte este şi patria mea. Scriu în această limbă, gândesc în acesta limbă, trăiesc în această limbă… 

Am plecat din Păcala-Făgeţelului la 14 ani. Fiu de ţăran, am mers la oraş să învăţ ceva carte. Şi de atunci tot merg, tot învăţ… Am bătut ţara în lung şi-n lat. O cunosc cum s-ar zice. Frumoasă, bogată, cu oameni minunaţi! E adevărat, nu în toate vremurile, bine gospodărită. Este, pe undeva, şi vina noastră!

Nu am trasat niciodată graniţe între fraţi, surori, moşi şi strămoşi. Nu am prejudecăţi, nu am resentimente. Oameni sunt pretutindeni, cu bunele şi mai puţin bunele lor. Dumnezeu le va judeca pe toate într-o bună zi. Noi să ne facem, aici pe pământ, datoria. Mai bine sau nu, după putere şi chibzuinţă.

P.U. – Satul Păcala din judetul Argeş, (din 1968, jud. Olt), locul unde te-ai născut, de ce a devenit o obsesie în multe din scrierile tale?

R: – Toţi avem, mai mult sau mai puţin, un sat al nostru. Fie că el este acolo, departe, pe o uliţă uitată de timp şi de lume, sau coexistă pe o stradă luminată dintr-un mic sau mare oraş, într-un bloc de beton şi oţel, ridicat la cer, pe verticală…

Păcala-Făgeţelului, nu e obsesie, e un miracol!

Pe valea Vezi, la deal, dincoace de Piteşti, printre dealuri, păduri, şi vâlcele, este un sătuc în care eu am văzut şi am auzit lumea. Mijlocul secolului XX. Începuse cooperativizarea satelor. Pe uliţă am învăţat prima lecţie adevărată despre moarte şi despre viaţă, de iubire şi ură, de tristeţe şi bucurie. Păcala-Făgeţelului a fost primul meu dascăl şi maestru adevărat.

Ce fac eu astăzi prin scrierile mele despre Păcala-Făgeţelului este doar o mică, palidă recunoştinţă. Încerc, la rândul meu să-l înţeleg mai bine, să mă înţeleg să ne înţelegem. Lumea, dragă prietene, are rădăcini ţărăneşti. România, este ea însăşi un caz fericit într-o Europă supusă globalizării. Are, încă, o lume ţărănească masivă. E drept, unii, am c-am uitat de ea. Dar… fără ea, tradiţii, datini, obiceiuri etc., riscăm să ştim cine suntem! Iar un popor fără identitate, cu toate alămurile modernităţii trasfrontariene, nu poate exista.

Cât priveşte cartea Păcala –Făgeţelului. Nu reuşesc întotdeauna. E o lucrare grea, mare şi plină de neprevăzut. Eu doar încerc, mă străduiesc. Am îndoieli, mă bucur, mă întristez. Muncesc de ani buni la proiectul acesta. Sper ca într-o bună zi
să-l duc la bun sfârşit…

P.U. – Ce a însemnat pentru tine cenaclul literar „Universitas” şi profesorul şi criticul Mircea Martin?

R: – Alături de Cenaclul de luni, reperul unei instituţii culturale. O instituţie solidă, bazată pe norme, criterii şi dincolo de orice, profesionism. Nicolae Manolescu, Mircea Martin, O. S. Crohmălniceanu, adevăraţi Maeştri. Fără repere, modele, ce suntem?! o adunătură, o turmă mută de rumegătoare fierbinţi.

P.U. – Ce te atrage mai mult: poezia sau proza?

R: Citesc multă proză, scriu, uneori, dar mă seduce această regină a inspiraţiei, Pohezia…

P.U. – La un moment dat, orice activitate devine o rutină şi chiar o oboseală. Activitatea literară poate fi încadrată în această afirmaţie?

R: – Orice meserie presupune un risc asumat. De la meserie la măiestrie lucrurile se complică. Nu te obligă nimeni să scrii. Scrii sau nu! E drept unii scriu fără să ştie, alţii ştiu şi nu scriu. E trist, e uneori adevărat, dar povestea e veche şi frumoasă!

P.U. – În anul 1902, Titu Maiorescu a publicat un articol intitulat „Oratori, retori, limbuţi”, prin care critica pe toţi cei ce comentau orice, fără să comunice nimic. În ultimii 20 de ani s-a umplut lumea literară cu astfel de indivizi. Care este punctul tău de vedere despre aceasta avalanşă de scriitori inclusiv pe meleagurile botoşănene?

R: – Vorba cântecului, când eram tânăr şi la trup curat etc. etc., nu înţelegeam rostul unor astfel de aventuri…. Mai târziu, am început să pricep. Nu mă mai miră nimic! Totul cură, cum ar fi zis cei vechi, să nu ne facem griji, pietrele rămân!

P.U. – Ce părere ai despre „găştile literare”?

R: – Normale! La vedere sau nu, pe toate stadioanele, cu arbitri, spectatori, senioare şi seniori… În agora sau pe margine, e loc pentru toţi, numai proştii n-au loc! Cei care au , cu adevărat, e drept, ceva de spus, pe hârtie…, mai devreme sau mai târziu se va auzi. Restul e Tăcere!

P.U. – Care este diferenţa dintre dascălul şi scriitorul Petruţ Pârvescu? Daca ar fi sa alegi, la care ai renunţa?

R: – Nicio diferenţă! Eu sunt în ele Petruţ Pârvescu. Ambele încerc să le fac cu profesionalism, dăruire şi pasiune!

P.U. – Crezi ca a existat o adevărată „literatură de sertar” înainte de 1989?

R: – Că a existat, da. Însă ea nu a fost una consistentă, lămuritoare pentru un astfel de caz. Sau dacă a existat, cu puţine, foarte puţine excepţii, ea ne este, încă, necunoscută. Cred ca a existat o literatură de sertar nescrisă, mai mult. Un fel de carte bună cu pagini albe!

P.U. – Ce îşi mai doreşte Petruţ Pârvescu la 55 de ani?

R: – Nu am înţeles niciodată vârstele omului, pomului, dorului etc.

Tatăl meu are 92 de ani. A trecut printr-un război mondial, deţinut politic la vestitul „centru de reeducare” de la Piteşi şi lagărul de la Târgovişte. A refuzat să între în C.A. P. şi a construit vreme de treizeci de ani socialismul pe şantierele patriei. Acum e bine, sănătos, voios, chiar optimist! Crede în renaşterea acestui popor. La 55 de ani, eu de ce n-aş crede!

Îmi doresc linişte, iubire, pace, fericire…, sănătate! Am multe proiecte în lucrare şi în prelucrare. Să ne ajute bunul Dumnezeu!