Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Gheorghe Petraşcu – o pictură sinceră, unitară, coerentă

Oltean,csomina,Primit pentru publicare: 9 mai 2016
Autor: Cosmina Marcela OLTEAN
Foto: Simona E. FLORESCU
Publicat: 10 mai 2016
Editor: Ion ISTRATE

 

Gheorghe Petraşcu – o pictură sinceră, unitară, coerentă

Născut la Tecuci, în 1872, şi crescut doar de mamă, rămasă văduvă, Petraşcu şi-a petrecut copilăria în acest mic orăşel de provincie din care a ieşit doar după terminarea gimnaziului, atunci când a luat drumul liceului din Brăila. La liceu întâlneşte primul om care se interesează de formaţia lui spirituală: profesorul de ştiinţe naturale, care îl sfătuieşte să acorde mai Patrascau,Csominamultă atenţie desenului şi recunoscându-i talentul, îl sfătuieşte să se gândescă la posibilitatea de a deveni artist. După bacalaureat, sub amintirea sugestiei profesorului pe care nu-l uitase, Petraşcu decide să urmeze studii de ştiinţe naturale şi, în paralel, de artă. Dar curând constată că de fapt vocaţia de pictor este cea reală şi renunţă la studiile de ştiinţe naturale pentru a se consacra exclusiv picturii.

Dar această legătură cu ştiinţele naturale nu a rămas de tot în umbră, iar nuanţe ale acestor studii se văd în activitatea sa artistică. Dintre diversele materii ştiinţifice în care s-ar fi putut specializa, Petraşcu le-a ales pe cele consecrate cunoaşterii naturii şi a lumii exterioare. Pe acest teren el se dovedeşte un realist, un sincer iubitor al vieţii şi adevărului, cum se vede şi în toată pictura sa. Studiile ştiinţifice, chiar de scurtă durată cum au fost ale sale, i-au dat o anumită perspectivă în cercetarea realităţii şi alegerea motivelor sale specific, după cum au observat istoricii si criticii care i-au studiat opera, printre ei şi Lionello Venturi.

Drept consecinţă a hotărârii de a deveni artist, renunţă la universitate şi se înscrie la Şcoala de Belle-arte din Bucureşti. Şcolile de artă, în vremea când Petraşcu îşi începea studiile, erau departe de a se bucura de o bună reputaţie printre artiştii cu veleităţi de independenţă, în toate marile centre de artă ale Europei. Ele erau discreditate din cauza metodelor de studiu şi a felului de artă care se propunea elevilor, una impregnată de un academism plat. Rolul profesorilor asupra elevilor, mai ales după moartea lui Aman, adică în epoca în care se forma Petraşcu, era cât se poate de neînsemnat, iar opera lor, exprimând preferinţele claselor exploatatoare, apărea lipsită de un real prestigiu pentru cei care simţeau picture cu adevărat. În aşa condiţii, cei mai talentaţi şi originali dintre studenţi, ajung uşor să se sustragă acestor influenţe şi să-şi constituie un drum propriu. Este cazul lui Petraşcu şi a unor alţi artişti, puţini la număr, cei mai buni din această generaţie.

Tânărul Petraşcu se putea mândri încă de atunci că a fost remarcat de Nicolae Grigorescu, pentru care nutria o admiraţie care nu va slăbi în timpul întregii sale cariere, şi de G.D. Mirea. Primul avea mereu puterea de a aprecia chiar o pictură diferită de a sa, deşi în lucrările de început ale lui Petraşcu, puţine câte s-au păstrat, ecoul artei lui Grigorescu nu se poate nega. Mirea era genul de profesor înţelegător care, deşi format într-o anume tendinţă, prezenta destulă înţelegere pentru a lasa elevilor săi o posibilitate de evoluţie în funcţie de orientarea fiecăruia. Mirea era un apreciat portretist, ceea ce nu rămase fără urmări asupra lui Petraşcu, cum se vede din portretul mamei sale, din 1898. Tot în acest an termină şcoala de arte din Bucureşti şi după câteva intervenţii I se acordă o bursă la Paris. Aici s-a perfecţionat primind pe de o parte sfaturile câtorva artişti în viaţă, iar pe de alta de lecţia şi mai bogată, mai ales în ce priveşte tehnica, pe care o putea lua din muzee. Comparativ cu Grigorescu care, copiind mari maeştri, dovedeşte o înţelegere mai largă a picturii şi o mai bună metodă de formaţie, Petraşcu îşi urmează înclinaţiile spontane şi copiază puţin. Contrar a ceea ce s-a crezut uneori, Petraşcu este poate cel mai sigur de intuiţia şi ochiul său.

Petraşcu în expoziţia de artă interbelică organizată cu ocazia redeschiderii Palatului Cultturii din Iaşi. Cosmina,patrascuFoto: Simona E. Florescu

La recomandarea lui Grigorescu, ministrul şcolilor de atunci, Spiru Haret, îi puse la dispoziţie o bursă care îi premise pictorului, după scurta şedere la München, să petreacă patru ani la Paris, să călătorească şi, în amintirea lui Grigorescu, să treacă pe la Barbizon. La Paris a studiat, asemeni multor alţi artişti români, la Academia Julian, a cărei influenţă în mişcarea independentă a picturii sfârşitului de secol XIX era imensă. Vara se întorcea în ţară şi încerca să-şi facă loc printre pictorii din Bucureşti. La Academia Julian a studiat în atelierul lui Bouguereau. Rareori s-au înfruntat nature mai deosebite şi concepţii de artă mai contrarii, dar a lăsat intact natura spontană şi popular-românească a lui Petraşcu. În 1900, deschide prima expoziţie personală la Bucureşti, la Ateneu. Este interesantă primirea de către public a unei arte deosebite de cea cu care amatorii şi presa oficială puteau fi obişnuiţi. Deşi succesul a fost evident, vânzarea a fost totuşi puţină.

Tot în 1900 Petraşcu participă, ca membru fondator, la constituirea Tinerimii artistice, prima asociaţie serioasă de arte la Patrascau,ghnoi, după efemera Societate Ileana a lui Luchian. În continuare, Petraşcu e întâlnit aproape regulat atât la Tinerimea artistică cât şi la Salonul Oficial, fiind continuatorul Expoziţiei artiştilor în viaţă. A început să câştige tot mai mult stima publicului, chiar dacă la mulţi prima impresie despre arta sa era neclară şi tindea adesea spre una nefavorabilă. Brutală în aparenţă, mai întunecată pentru ochii obişnuiţi cu armoniile clare, arta lui Petraşcu se inspira aproape numai de la unele lucrări mai convenţionale ale lui Grigorescu, din ultima sa fază. Maniera de a picta a lui Petraşcu se putea interpreta ca un ansamblu de forme violente, greoaie, in tonuri plumburi, uneori simplificate şi chiar deformate. Dar el creează subtile armonii cenuşii, în care intră toate nuanţele de griuri şi în care se formează un acord cu notele discrete de albastru şi roşu potolit.    

Din toate modurile ilustrative în care se poate recunoaşte o rezonanţă a acelei sensibilităţi ce începuse şi la noi în ultimul deceniu al secolului XIX să fie tot mai mult numită simbolistă a putut fi izolată şi o esenţă teoretică. Spre a evidenţia elemente de natură simbolistă în picture din jurul anului 1900, ne putem îndrepta spre zonele rare ale picturii autentice şi să scrutăm operele de început ale lui Petraşcu din expoziţia de la Ateneu. El punea în evidenţă capacitatea de sugestie poetică a valorilor picturale, lucru ce denota perceperea unui caracter modern intrinsec.  

Dincolo de latura aspră, aproape neplăcută a acestei picturi, limbajul este unul nou, diferit de al contemporanilor săi şi singurul adecvat pentru a prezenta impresiile, mesajul şi conştiinţa tânărului pictor. În autoportrete, Petraşcu s-a reprezetat adesea fără complezenţă pentru persoana sa, ceea ce este rar pentru un pictor. Ochii pătrunzători, ne privesc surâzând sau severi, din multe cadre, la toate epocile vieţii sale. Dar cea mai adevărată imagine despre sine, cea mai elocventă, este portretul din 1907, care reprezintă un moment inspirat în cariera sa. Execuţie largă, păstoasă, forţă, simplitate, colorit cald şi discret, toate dovedesc faptul că artistul este stăpân pe mijloacele sale.

A călătorit şi în Italia, iar Veneţia l-a atras în mod deosebit. Ea nu e Veneţia acelor pictori care au devenit celebri interpretând-o, precum Corot, Monet sau Ziem. Cu elementele pe care le-a procurat cetatea dogilor el şi-a construit un alt oraş: mai realist, mai material, cântărind mai greu, cu ceruri mai puţin transparente, cu palete mai întunecate, mai severe.

PatrascuGhÎn Spania, la Toledo, peisajul aspru era parcă şi mai potrivit să vorbească sensibilităţii pictorului, prin locurile sale stâncoase şi clădirile vechi. Lumina, care în Veneţia părea cu totul lipsită de corp, aici căpăta mai multă consistenţă, izbea parcă obiectele, despărţind suprafaţa lor în zone clare şi zone întunecate. A vizitat şi Egiptul, dar ţărmul Nilului, cu lumina sa orbitoare, care decolorează anumite tonuri, nu putea fi pe placul unui pictor care trăieşte din nuanţe şi pentru care nici o pată de culoare nu e simplă, ci compusă din nenumărate fibre colorate puse unele lângă altele sau unele peste altele. Puţini sunt artiştii români care, asemeni lui Petraşcu, să-şi păstreze vie şi intensă curiozitatea toată viaţa. Petraşcu aparţine categoriei de artişti care, deşi înstrăinaţi de ambianţa societăţii burgheze, nu s-a integrat în marea mişcare de eliberare social a epocii. Astfel dezacordul său cu viaţa, mentalitatea şi obiceiurile burgheze nu şi-au găsit o împlinire pozitivă.

Artistul se izolează în subiectivitatea sa, ceea ce duce şi la o îngustare tematică. Sunt puţine motivele care-l inspiră. Portretele, dar numai o anumită categorie: autoportrete şi portrete ale membrilor familiei, rudelor şi ale câtorva prieteni, peisajele care pornesc de la aspect ale naturii care se potrivesc temperamentului său sever şi naturile statice, în număr impresionant, în care sunt înglobate şi florile. La portret modelul este întotdeauna un personaj foarte cunoscut artistului, întâlnit zilnic şi studiat din punctul de vedere al caracterului, al trăsăturilor fizice şi morale. Soţia îi serveşte de multe ori ca model, copiii, de la o vârstă fragedă până la maturitate.

Nu-i plac tonurile amestecate, în care fiecare din culorile componente şi-au pierdut virtuţile. Gama cromatică nu este vastă, dar notele ce o compun sunt alese cu pricepere şi gust: griuri de toate felurile, de la cel aproape negru, la cel bătând în roz, albastru, verde, roşu, galben, portocaliu. Alburile, mai rare în lucrările de început, devin tot mai frecvente în ultima perioadă, dar nu sunt niciodată absolut pure, ele totdeauna reţin ceva din reflexele tonurilor înconjurătoare. În ultimii ani, Petraşcu şi-a clarificat mult paleta, dar fără a schimba elementele componente. Orchestraţia sa e redusă, dar sună just. La el sunt puţine note prea sonore, dar aici stă nota poetică şi unitatea întregului, aşa sună limbajul său propriu. Cand pictează, el priveşte în jur şi vrea să facă şi pe altul să vadă. Marinele au făcut popular numele lui, aşa cum carele cu boi îl făcuseră pe al lui Grigorescu.          

În situaţia tulbure şi neliniştea ce domneau în ţară în ajunul intrării României în primul război mondial, atmosfera era încărcată. Burghezia profita de haosul de pretutindeni, situaţie în care unii artişti, ameţiţi de posibilitatea de câştig, caută să satisfacă gusturile îndoielnice ale celor îmbogăţiţi de curând. E momentul în care, printr-o execuţie bizară, o falsă originalitate şi din lipsă de principia estetice şi de pregătire profesională, mulţi pictori flatează gustul parveniţilor pentru a-şi strecura opere. Dar pictorii serioşi rămân credincioşi poziţiei lor realiste. Anii războiului, cu epidemiile, cu invazia germană, cu înfrângerea şi toate nenorocirile, nu sunt prielnici creaţiei. Într-un dezechilibru general, moral şi material, chiar şi Petraşcu, cu izolarea ce şi-o impusese, nu se putea dedica muncii sale. Îşi reia activitatea odată cu semnarea păcii. În 1919 şi 1921 se prezintă iar publicului.  

Floarea a fost mereu o temă predilectă pentru pictorii noştrii. Grigorescu pictase buchete mari, flori de camp sau de grădină, în vase, pe o masă de ţară sau plasate în vreun interior. Andreescu, mai ales în ultimul timp, când boala îi răpea posibilitatea de contact cu lumea exterioară. Luchian, a făcut şi el la fel, mai ales în ultimii ani şi a dus totul la un alt nivel al sensibilităţii. Ceva mai târziu, Pallady s-a arătat şi el un interpret desăvârşit al unor asemenea subiecte. Şi Petraşcu are tablouri cu flori, iar pentru a exprima vioiciunea în colorit a petalelor umede, alege o pasta strălucitoare pe care o întinde cu un vârf de cuţit, pe care-l foloseşte şi pentru a produce impresia de transparenţă a unui vas. După ce aplică tuşe groase, cu o mişcare îndemânatică de cuţit rade culoarea şi lasă pe support doar un strat subţire, cu întreruperi. Această tehnică dă impresia improvizaţiei şi a unei incontestabile spontaneităţi.  

Unele tablouri ale lui Petraşcu ne duc cu gândul la Chardin. Este evident că sentimentul ce-l stăpâneşte pe pictorul roman, curiozitatea cu care priveşte subiectul, gustul care-i dictează compoziţia şi cromatica şi entuziasmul în faţa naturii, toate ne amintesc de pictorul francez. Anul 1925 este unul important din viaţa lui Petraşcu întrucât artiştii români, în unanimitate, l-au desemnat să primească premiul naţional pentru pictură, instituit cu un an înainte. Era normal ca în expoziţiile la care ţara noastră a fost invitată să participe, lucrările lui Petraşcu să figureze la loc de cinste alături de ale marilor înaintaşi Grigorescu şi Andreescu şi lângă unele semnate de cei mai de seamă contemporani cum erau Luchian, Pallady ori Steriadi. Astfel pânzele sale au fost expuse la Paris, Geneva, Barcelona, Haga, Amsterdam, Bruxelles şi Paris. După 23 August 1944, opera sa a fost inclusă în aproape toate expoziţiile de artă românească trimise peste hotare, fiind foarte apreciată mai ales de specialiştii de la Moscova şi Leningrad, pentru fondul ei popular românesc, lirismul aspru, sinceritatea şi realismul ce o definesc. Presa sovietică, olandeză, franceză, italiană, critici importanţi precum L.Venturi, au scos în evidenţă calităţile sale de colorist şi locul său în arta contemporană europeană.

În 1936, reorganizându-se Academia Română, s-a hotărât ca la unul din locurile secţiei literar-filosofice să fie chemat un pictor. Petraşcu, cel mai cunoscut din generaţia  mai în vârstă, cea care dusese mai departe faima artei noastre, a devenit astfel primul artist roman membru al savantei adunări. Un an mai târziu, în discursul de recepţie, care era o privire retrospectivă asupra picturii româneşti în secolul XIX, Petraşcu vorbea despre trecutul nostru plastic, iar Grigorescu, Andreescu şi Luchian, precum şi cei mai mărunţi decât ei, primeau, prin vocea lui, omagiul la care aveau dreptul. Tot în 1937 se fonda Asociaţia Arta, ce întrunea pe cei mai reprezentativi pictori în viaţă, de unde Petraşcu n-a lipsit, şi annual asociaţia invita publicul să viziteze producţia membrilor săi.

Petraşcu nu s-a limitat în cariera sa la pictura în ulei, deşi e tehnica cea mai apreciată de el. Există numeroase desene, acuarele şi gravure semnate de el. Cum putem judeca locul lui Petraşcu în şcoala de pictură românească în comparaţie cu marii înaintaşi şi contemporani pe care i-am amintit deja? Ei bine, putem spune că având în vedere ceea ce cunoaştem deja despre ceilalţi maeştri, Petraşcu are o altă structură sufletească. El nu doreşte să facă tablouri deosebit de atrăgătoare, în care unele părţi să uimească, ci opere în care totul să fie la un nivel. Firea sa cerea o lucrare unitară, armonioasă, coerentă şi, pe cât posibil, completă. El urmăreşte o unitate de viziune, de compoziţie, de colorit şi de tratare şi prin asta oferă contemporanilor şi urmaşilor o lecţie despre cum se cuvine executată o pictură care să-şi merite menirea şi despre datoria unui artist. 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 36 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5