Cosmina Marcela OLTEAN

Primit pentru a fi publicat la 19 aug.2014.
Editor:  Ion Istrate, 19 aug.2014

Grigorescu și impactul picturii sale asupra istoriei artei

Chiar dacă se spune că imitația e fundamentul culturii, arta mare nu a însemnat niciodată simpla imitare sau copiere a naturii, ci interpretarea ei prin simțămintele artistului. Pe temelia unui astfel de principiu pare că și-a construit marele pictor național, Nicolae Grigorescu, grandiosa operă.   

Un pictor de o simplitate exemplară

Considerat atât în vremea sa, cât și azi, un pictor de geniu, Nicolae Grigorescu s-a impus definitiv în arta românească și a rămas în istoria artei noastre, dar și în cea universală ca cel dintâi fondator al picturii moderne românești. A reprezentat un reper pentru artiștii primelor decenii ale secolului XX, aflați în căutarea modalității de identificare și evidențiere a valorilor spiritualității românești. Influența asupra contemporanilor avea să marcheze și evoluția generațiilor ce i-au urmat, creația sa inaugurând o tradiție picturală manifestată în mai multe genuri. Dovedește o afinitate specială pentru peisaj, abordează o largă diversi tate de teme ale genului, codificând în compozițiile sale nota specifică a colțului de lume surprins. Despre Corot se spunea că ,,a pictat nu natura, ci dragostea lui pentru ea’’ și aș îndrăzni să afirm că același lucru se poate spune și despre Grigorescu. Fără a fi câtuși de puțin un boem și disprețuind în sinea lui și mai mult decât Aman și Tattarescu oficialitățile și mentalitatea vremii, Maestrul de la Câmpina a găsit modalitatea de a trăi mai autentic și mai potrivit cu felul de artă cultivat de el.

Oamenii de rând – eroii operei sale

Fugea de orice invitație oficială, preferând, și în anii tinereții și în cei de glorie și în apusul activității, traiul printre oamenii de rând – eroii operei sale. Cutreiera mai tot anul satele, trăind în sânul naturii cu o simplitate exemplară. De aceea, a trăit și a creat mai adevărat decât mulți contemporani ca Aman, Tattarescu sau Mirea, dovedind o tărie de caracter și o consecvență pilduitoare. Operele lor păleau în comparație cu peisajele și scenele încărcate de adevărul vieții, bogăția multicoloră a naturii, iar variațiile atmosferei erau oglindite cu atâta măiestrie de Grigorescu, încât clasicizantul Aman părea a aparține trecutului. Grigorescu începea să devină un idol și chiar pentru cumpătatul și lucidul Luchian prestigiul maestrului era nețărmuit. Dându-și seama de talentul lui Grigorescu, pe care nici un pictor de bunăcredință nu-l mai putea tăgădui, Aman, deși opus ca temperament și formație artei acestuia, a propus să i se decerneze Medalia Clasa I la Expoziția din 1870, când prezida juriul. Merită menționat și faptul că odată cu apariția artei moderne s-a ivit, cum era firesc, și critica de artă. Poate în mod surprinzător pentru unii, de începuturile criticii de artă se leagă numele lui Mihail Kogălniceanu, susținător al lui Grigorescu. Astfel, primul critic și-a spus cuvântul, în scris, asupra artei vremii în revista condusă de el, binecunoscuta ,,Dacie Literară’’.

Și se ivi o artă nouă …

La acele vremuri, arta lui Grigorescu se dovedea prea nouă pentru înrădăcinatele concepții ale unora, pe care ascensiunea maestrului îi irita. În acest sens au început să circule zvonuri precum cel din spatele zidurilor Școlii de Arte Frumoase, care suna astfel: ,,Cine se ia după Grigorescu, ca el are să ajungă – un amator.’’ Timpul, însă, a avut grijă să demonstreze contrariul. Priveau cu toții cum se ivește o artă vie, luminoasă, puternică, ce pune în umbră ceea ce se crease până atunci. Lucrările lui erau uimitor de noi și desprinse din cea mai vie realitate. Cu toate că ar fi vrut să-și dea învățătura mai departe și cu toate că studenții de la pictură au solicitat includerea maestrului în rândul profesorilor, lui Grigorescu nu i-au oferit o catedră la Școala de Belle Arte. Conducerea școlii, în frunte cu  Aman și Tattarescu, a optat în favoarea discipolului lor G.D. Mirea, pictor academic, portretist îndemânatic, dar fără vocație în peisaje și compoziții. În Mirea și-au văzut ei continuatorul, un continuator al tradiției pur academiste însă. Cu toate că oficial nu a predat, de fapt Grigorescu a fost ,,părintele’’ multor tineri pictori și apoi a unor generații întregi de artiști aflați în căutarea propriului drum în artă. În acest sens, cel mai elocvent exemplu e însuși Luchian, în care Grigorescu și-a văzut, în sfârșit, succesorul, iar el a afirmat cu convingere odată: ,, Grigorescu a știut totdeauna ce face…’’ El, Maestrul de la Câmpina, te face să te întrebi: oare cine are o mai întinsă și variată gamă de preocupări și viziuni decât Grigorescu?’’ Se dovedește peisagist neîntrecut, portretist scusi, ridicându-se în unele portrete până la măiestria lui Rembrandt, remarcabil pictor de interioare, ca și de naturi moarte cu flori și vânat. În locul alegoriilor populare cu heruvimi și amorași dolofani preferate de alții, Grigorescu prefera chipul ,,nespectaculos’’, dar adevărat al unui bătrân sau frumusețea vie a unei tinere muntence. Și adevărul e că se bucura de un prestigiu negala de alt pictor. Ca un adevărat virtuoz, așa cum amintesc unele mărturii, maestrul picta și câte cinci tablouri pe zi. Criticul elvețian William Ritter se declara uimit de rapiditatea cu care lucra maestrul. Pe Grigorescu lumea îl cunoaște mai ales ca reporter de război pe câmpul de luptă al Războiului de Independență din 1877.

Pentru Grigorescu și împotriva lui

În anul 1886 și în anii următori se formaseră și se războiau două tabere: una pentru Grigorescu, alta împotriva lui. Deși se cuvenea ca maestrul să îndrume pașii tineretului, se spunea că nu era al școlii. Profesorii se fereau totuși a-l defăima în public, dar pieziș la arta lui se refereau când vorbeau cu studenții despre tablourile neterminate, de lipsa de finisaj, de imprecizia desenului. Dar cu toate aceste critici false, înrâurirea sa ajungea tot mai mare și mai vădită. Din cauză că Stăncescu fusese preferat la bursă, dar eșuând apoi cu arta sa, Grigorescu a luat în 1857 drumul mănăstirilor din Neamț, pictând mai târziu Agapia. Și-a întârziat așadar formarea patru ani și abia în 1861, datorită prețuirii lui Kogălniceanu primește și el bursă. La Paris a avut cinstea de a i se corecta un desen chiar de către Ingres. Apreciat încă de la expoziția din 1870, cea din 1873 l-a consacrat. În fața pânzelor lui Grigorescu, Andreescu capătă înțelegerea marii arte, și sub acest imbold, își statornicește drumul. O vor mai face și alții … Exemplu de demnitate și înaltă ținută morală, disprețuind și laudele și ponegririle, Grigorescu a câștigat respectul și admirația tinerilor pictori prin simplitatea și firescul purtării, atât de rare și atunci și acum. Datorită însușirilor de care dispunea, Grigorescu a folosit cele mai diferite învățături și tehnici, dându-le viață proprie, mereu contopindu-le, îmbogățindu-le, adâncindu-le și simplificându-le. El și-a găsit, după două decenii de căutări și strădanii, stilul propriu, prin care se deosebește de toți pictorii lumii și datorită căruia a înfățișat atât de adevărat și de adânc viața oamenilor din patria sa.