Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

    Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 13 → 2021

    GLORIE LIMBII ROMÂNE PRIN ÎNŢELEPCIUNEA EI

    Revista Luceafărul: Anul XI, Nr. 2 (122), februarie 2019
    Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
    ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
    ISSN: ISSN 2067 – 2144 (formatul tipărit)
    Director: Ion ISTRATE

    GLORIE LIMBII ROMÂNE PRIN ÎNŢELEPCIUNEA EI

    Primit pentru publicare: o4 Febr. 2019
    Autor: Al. Florin ȚENE, Președintele National al Ligii Scriitorilor Români,Membru al Academiei Americană Română de Cultură și Știință
    Publicat: 05 Febr. 2019

    © Alexandru Florin Țene, © Revista Luceafărul
    Editor: Ion ISTRATE
    Opinii, recenzii pot fi trimise la adresa: ionvistrate[at]gmail.com  sau editura[at]agata.ro

     

    Mi-e dat să-mi rostesc gândurile

    să visez

    în Limba Română,

    fiecare cuvânt un fagure,

    ca mierea luminii în degetarul macilor,

    ca vârsta arborilor în cercuri,

    în fiecare din ele trudeşte un străbun,

    veghează o baladă.

    Patria Limbii Române e Istoria

    acestor plaiuri păscute de Mioriţa,

    modelate de doine

    şi fiecare cuvânt al ei a fost cioplit

    cu grijă

    la izvoarele dorului.

    Ea nu poate fi mutată,

    cum nu se poate înstrăina fântâna

    de izvoare.

    Am spart coaja de nucă

    a cuvântului şi peste înţelesuri am dat

    de bine , dulci ca mierea,de ducă

    şi ură,

    avea gust de zgură

    dar şi de păcat,

    simţeam eminesciană vibraţie,

    înţelepciunea lui Pann din gură în gură

    era în sămânţa gata de germinaţie.

    Am spart coaja seminţei cuvântului

    şi-am dat peste altă sămânţă,

    un alt înţeles, o altă cărare,

    o altă speranţă,

    o clanţă

    pentru o altă,

    o altă…

    până rămâne

    măduva Limbii Române.

    În fiecare cuvânt e un oier,

    un ţăran

    care face holda să cânte

    imnurile acestui pământ

    scrise cu plugul pe nepieritoarele pergamente

    ale brazdelor.

    Rostiţi un cuvânt în limba noastră

    şi veţi simţi

    şi gustul mierii

    şi vânturile veacurilor

    şi mirosul câmpiilor.

    Rostiţi un cuvânt în Limba Română

    şi veţi auzi

    mângâierile mamei

    şi vorbele tatei grele ca piatra

    din temelia casei.

    Ascultaţi un ţăran vorbind ogorului

    şi veţi vedea cum trec cuvintele

    din hrisoave în versurile eminesciene

    precum ploaia în rădăcini.

    Aceasta este eternitatea ei,

    gloria ei

    de a fi mereu

    ca frunzele pe o cetină seculară.

    II

    Patria îmi este Limba ce o vorbesc

    pe care am supto de la mama

    cu ochii blânzi

    ca Mioriţa.

    Când îmi aplec urechea de sânul pământului

    aud lucrînd Meşterul Manole

    ce, încă, modelează ţara

    pe care o numim

    Limba Română.

    De bat la porţile cerului

    şi iau o cană de lut

    cu apă

    simt sufletul izvoarelor

    din adâncurile munţilor

    acolo unde inimile rămân

    pe oale de Horez.

    De iau în palme un bulgăre

    din marginea câmpului unde zarea a îngenunchiat

    lutul îmi seamănă.

    Poate-s oasele străbunilor mei

    ceva din înţeleptul suflet respirând

    în conturul măsurat.

    Mă simt rudă cu acest bulgăre cuminte

    şi-l pipăi simţindu-i respiraţia

    în acea dimineaţă nerăbdătoare când bobul de grâu plesneşte în lutul

    cu străluciri solare.

    Când mănânc pâinea,urcă până la mine

    neamurile noastre toate,

    seva înţelepciunii

    adusă până la noi

    de limba ce o vorbesc.

    III

    În vremuri ancestrale

    Gânditorul din Hamangia

    adăstând într-o vale

    cu  tribul său împreună

    se temeau de apariţia scrisului,

    sub lună,

    acele semne de rău prevestitoare :

    “cine va mai asculta cântece şi gânduri

    sub soare

    când nimeni nu ştie să citească

    şi scrisul pe piatră costă

    cât un ciubăr de iască?”

    Îşi ziceau ieşind dintr-o grotă

    anostă…

    Vremurile se rostogoleau vremuind generaţii

    şi Gutenberg a înfipt un spin de teamă,

    menestreli de prin toate castelele Europei

    şi prelaţii

    încălzeau saloanele cu incertitudini şi dramă:

    “cine va mai asculta

    cântecele noastre

    sub fonta solară şi astre

    când puţini ştiu să citească

    iar cartea e scumpă şi fragilă

    şi poate să ardă ca o iască?

    Nu e mai bine s-o facem din argilă?”

    …şi Dumnezeu a mai întors

    câteva secole de pagini

    pe dos,

    poeţii la colţurile pieţelor

    unor simpozioane de imagini

    prevesteau sfârşitul Poeziei,

    sorbind laptele viei:

    “Nimeni nu mai citeşte o carte

    şi internetul cititorii n-i împarte,”

    nevăzând că Poezia

    încălţată cu sandale

    din pielea cerului

    şi talpă din scoarţă de tei

    agale

    venind din veacuri ancestrale

    se strecoară printre ei

    ca o femeie tânără

    şi dornică de dragoste

    în mână cu o carte

    în mileniul viitor

    mai departe…

    *

    Au curs atâtea verbe pe pagini de poveste

    Cum curge Oltul de veacuri prin Carpaţi

    Şi dorul si-a cioplit cuvintele pe creste

    Cum iubirea trece  de la părinţi în fraţi.

    De atâta dor  zăpezile cer poeme în brazde

    Şi cuvintele lui se fac stele pe cer de ape,

    Paginile, în clipe ancestrale, ne sunt gazde,

    Şi, pe neştiute  vin din veşnicie să se-adape.

    Îmi este dor de Eminescu pe înserate

    Când îi citesc versul pe genunchi de iubită,

    Construiesc din metafore cu migală palate

    Şi alături de el cad iarăşi în ispită…

    *

    Eminescu, cetatea limbii române

    cu toate turnurile Carpaţilor

    modelate de balade

    în care îşi au adăpost

    Decebalus per Scorilor, Mircea cel Bătrân,

    toţi bărbaţii înmuguriţi pe acest pământ.

    Eminescu planetă luminoasă

    în jurul căruia gravitează astrele cuvintelor

    laminate de înţelepciunea poporului

    scrise pe hrisovul brazdelor cu plugul.

    Eminescu cetate cu toate punţile lăsate

    să intre armata îndrăgostiţilor

    cu pletele argintate de stele

    şi braţele pline cu roadele cîmpiilor

    întinse în inima noastră.

    Eminescu paşi de aur ce se aud trecând

    din istorie în limba noastră

    şi luând forma cuvintelor

    ce ne leagă

    precum iubirea, precum aerul

    de acest pământ dulce

    ca limba română

    precum Eminescu.

    Îi aud paşii venind dinspre lumină

    Şi foşnetul stelelor în părul LUI

    Când plopii fără soţ îl aşteaptă să vină

    La fereastra unde dorul s-a aprins în gutui.

    Coborâd dinspre Carpaţi îI aud uneori

    Cu fruntea împodobită de gânduri

    Pe cărări de-argint şi flori

    De tei presărate rânduri, rânduri.

    Îi aud glasul venind dinspre trecut

    Dulce ca mierea cuvintelor străbune

    Când este veacul şoaptă de-nceput

    Şi luna vibrează iubirea pe strune.

    Doinesc tulnice pe poteci de munte

    În balade prelungind chemarea

    Aşternută peste veacuri punte

    Pe care să vină odată cu zarea.

    Din poeme se desprinde, spre el venim,

    Ca aerul şi seva ce-n arbori suie,

    În fiecare dintre noi îl regăsim

    Cioplit în inimi veşnică statuie.

    *

    Îmi este dor de câmpul înflorat pe cămăşi de in

    De roata horei jucată la fântână

    De fetele ce-aduc din vii în doniuţe pelin

    Când îşi mână ciobanul oile la stână.

    De palma aspră ce-nfige plugu-adânc

    Întorcând brazda recoltei viitoare,

    Mi-e dor de ţăranul cu plosca la oblânc

    Umplută cu apa rece rece la izvoare.

    Îmi este dor de pasul lui apăsat pe hotar

    Când cumpăneşte ploaia în privire

    De braţele vânjoase ce pun în car

    Rodul crescut din marea iubire.

    Mi-e dor de cumpăna ce coboară din cer

    În ciutură apa rece şi curată,

    De roţile încinse cu verghetele de fier

    Pe uliţa satului de ploaie arată.

    De vorba ţăranului, înţeleaptă, mi-a dor,

    Spusă cu asprimea mierei de labine.

    Pădurea în care n-a intrat topor

    Aşteaptă anotimpul, care, nu mai vine!

    Sub umbra nucului am scris prima poezie,

    Câtecul guguştucului încă nu era poluat,

    Dar am găsit în ea lumină multă

    Încât m-am pus şi eu pe luminat!

    Turnam înţelepciune în cuvântul scris

    Cu fruntea asudată în spaţiul ancestral,

    Şi nu mă simţeam nicicum învins

    Chiar dacă lumea-mi dăruise un hârb de cal…

    Am cutreierat de-atunci deşerturi înşelătoare,

    Cu profeţi de fiere, minciună şi venin,

    M-am mai întors la nuc dar în soare

    Lumina era prea multă, dar puţin-

    Prilej, sub nuc un vers să mai scriu

    Şi aşchii de umbră în lumină să păstrez

    În  rima poeziei scrisă-ntr-un târziu

    Pentru o lume-n care să mă aşez.

    …şi iar un dor de-a hălădui prin lume

    Mă cuprinde chiar dacă e plină de venin

    Şi-un cântec de guguştuc fără nume

    Mă urmăreşte pe urme de senin.

    Un nou cicliu dor de umbra nucului bătrân

    Mă cuprinde să mă-ntorc acasă

    Dar frunzele lui uscate mă-îngân

    Din rana ferestreului în tulpină rămasă.

    Azi e ziua amintirilor în poemul scris,

    Iar opera poetului a rămas în crucificarea lui,

    În ea mă regăsesc ca om ne-nvins

    Recuperându-mi rana din urmele de cui…

    Patria îmi este Limba Română

    în ea bobul de grâu

    germinează

    verbele poemelor eminesciene.

    Țene Florinel Sandu (Al. Florin ŢENE)



    Abonare la articole via email

    Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

    Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați

    Lasă un comentariu

    Drept de autor © 2009-2021 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
    Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
    Server virtual Romania

    Statistici T5