Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 11 → 2019
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

GLORIE LIMBII ROMÂNE PRIN ÎNŢELEPCIUNEA EI

Revista Luceafărul: Anul XI, Nr. 2 (122), februarie 2019
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: ISSN 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

GLORIE LIMBII ROMÂNE PRIN ÎNŢELEPCIUNEA EI

Primit pentru publicare: o4 Febr. 2019
Autor: Al. Florin ȚENE, Președintele National al Ligii Scriitorilor Români,Membru al Academiei Americană Română de Cultură și Știință
Publicat: 05 Febr. 2019

© Alexandru Florin Țene, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE
Opinii, recenzii pot fi trimise la adresa: ionvistrate[at]gmail.com  sau editura[at]agata.ro

 

Mi-e dat să-mi rostesc gândurile

să visez

în Limba Română,

fiecare cuvânt un fagure,

ca mierea luminii în degetarul macilor,

ca vârsta arborilor în cercuri,

în fiecare din ele trudeşte un străbun,

veghează o baladă.

Patria Limbii Române e Istoria

acestor plaiuri păscute de Mioriţa,

modelate de doine

şi fiecare cuvânt al ei a fost cioplit

cu grijă

la izvoarele dorului.

Ea nu poate fi mutată,

cum nu se poate înstrăina fântâna

de izvoare.

Am spart coaja de nucă

a cuvântului şi peste înţelesuri am dat

de bine , dulci ca mierea,de ducă

şi ură,

avea gust de zgură

dar şi de păcat,

simţeam eminesciană vibraţie,

înţelepciunea lui Pann din gură în gură

era în sămânţa gata de germinaţie.

Am spart coaja seminţei cuvântului

şi-am dat peste altă sămânţă,

un alt înţeles, o altă cărare,

o altă speranţă,

o clanţă

pentru o altă,

o altă…

până rămâne

măduva Limbii Române.

În fiecare cuvânt e un oier,

un ţăran

care face holda să cânte

imnurile acestui pământ

scrise cu plugul pe nepieritoarele pergamente

ale brazdelor.

Rostiţi un cuvânt în limba noastră

şi veţi simţi

şi gustul mierii

şi vânturile veacurilor

şi mirosul câmpiilor.

Rostiţi un cuvânt în Limba Română

şi veţi auzi

mângâierile mamei

şi vorbele tatei grele ca piatra

din temelia casei.

Ascultaţi un ţăran vorbind ogorului

şi veţi vedea cum trec cuvintele

din hrisoave în versurile eminesciene

precum ploaia în rădăcini.

Aceasta este eternitatea ei,

gloria ei

de a fi mereu

ca frunzele pe o cetină seculară.

II

Patria îmi este Limba ce o vorbesc

pe care am supto de la mama

cu ochii blânzi

ca Mioriţa.

Când îmi aplec urechea de sânul pământului

aud lucrînd Meşterul Manole

ce, încă, modelează ţara

pe care o numim

Limba Română.

De bat la porţile cerului

şi iau o cană de lut

cu apă

simt sufletul izvoarelor

din adâncurile munţilor

acolo unde inimile rămân

pe oale de Horez.

De iau în palme un bulgăre

din marginea câmpului unde zarea a îngenunchiat

lutul îmi seamănă.

Poate-s oasele străbunilor mei

ceva din înţeleptul suflet respirând

în conturul măsurat.

Mă simt rudă cu acest bulgăre cuminte

şi-l pipăi simţindu-i respiraţia

în acea dimineaţă nerăbdătoare când bobul de grâu plesneşte în lutul

cu străluciri solare.

Când mănânc pâinea,urcă până la mine

neamurile noastre toate,

seva înţelepciunii

adusă până la noi

de limba ce o vorbesc.

III

În vremuri ancestrale

Gânditorul din Hamangia

adăstând într-o vale

cu  tribul său împreună

se temeau de apariţia scrisului,

sub lună,

acele semne de rău prevestitoare :

“cine va mai asculta cântece şi gânduri

sub soare

când nimeni nu ştie să citească

şi scrisul pe piatră costă

cât un ciubăr de iască?”

Îşi ziceau ieşind dintr-o grotă

anostă…

Vremurile se rostogoleau vremuind generaţii

şi Gutenberg a înfipt un spin de teamă,

menestreli de prin toate castelele Europei

şi prelaţii

încălzeau saloanele cu incertitudini şi dramă:

“cine va mai asculta

cântecele noastre

sub fonta solară şi astre

când puţini ştiu să citească

iar cartea e scumpă şi fragilă

şi poate să ardă ca o iască?

Nu e mai bine s-o facem din argilă?”

…şi Dumnezeu a mai întors

câteva secole de pagini

pe dos,

poeţii la colţurile pieţelor

unor simpozioane de imagini

prevesteau sfârşitul Poeziei,

sorbind laptele viei:

“Nimeni nu mai citeşte o carte

şi internetul cititorii n-i împarte,”

nevăzând că Poezia

încălţată cu sandale

din pielea cerului

şi talpă din scoarţă de tei

agale

venind din veacuri ancestrale

se strecoară printre ei

ca o femeie tânără

şi dornică de dragoste

în mână cu o carte

în mileniul viitor

mai departe…

*

Au curs atâtea verbe pe pagini de poveste

Cum curge Oltul de veacuri prin Carpaţi

Şi dorul si-a cioplit cuvintele pe creste

Cum iubirea trece  de la părinţi în fraţi.

De atâta dor  zăpezile cer poeme în brazde

Şi cuvintele lui se fac stele pe cer de ape,

Paginile, în clipe ancestrale, ne sunt gazde,

Şi, pe neştiute  vin din veşnicie să se-adape.

Îmi este dor de Eminescu pe înserate

Când îi citesc versul pe genunchi de iubită,

Construiesc din metafore cu migală palate

Şi alături de el cad iarăşi în ispită…

*

Eminescu, cetatea limbii române

cu toate turnurile Carpaţilor

modelate de balade

în care îşi au adăpost

Decebalus per Scorilor, Mircea cel Bătrân,

toţi bărbaţii înmuguriţi pe acest pământ.

Eminescu planetă luminoasă

în jurul căruia gravitează astrele cuvintelor

laminate de înţelepciunea poporului

scrise pe hrisovul brazdelor cu plugul.

Eminescu cetate cu toate punţile lăsate

să intre armata îndrăgostiţilor

cu pletele argintate de stele

şi braţele pline cu roadele cîmpiilor

întinse în inima noastră.

Eminescu paşi de aur ce se aud trecând

din istorie în limba noastră

şi luând forma cuvintelor

ce ne leagă

precum iubirea, precum aerul

de acest pământ dulce

ca limba română

precum Eminescu.

Îi aud paşii venind dinspre lumină

Şi foşnetul stelelor în părul LUI

Când plopii fără soţ îl aşteaptă să vină

La fereastra unde dorul s-a aprins în gutui.

Coborâd dinspre Carpaţi îI aud uneori

Cu fruntea împodobită de gânduri

Pe cărări de-argint şi flori

De tei presărate rânduri, rânduri.

Îi aud glasul venind dinspre trecut

Dulce ca mierea cuvintelor străbune

Când este veacul şoaptă de-nceput

Şi luna vibrează iubirea pe strune.

Doinesc tulnice pe poteci de munte

În balade prelungind chemarea

Aşternută peste veacuri punte

Pe care să vină odată cu zarea.

Din poeme se desprinde, spre el venim,

Ca aerul şi seva ce-n arbori suie,

În fiecare dintre noi îl regăsim

Cioplit în inimi veşnică statuie.

*

Îmi este dor de câmpul înflorat pe cămăşi de in

De roata horei jucată la fântână

De fetele ce-aduc din vii în doniuţe pelin

Când îşi mână ciobanul oile la stână.

De palma aspră ce-nfige plugu-adânc

Întorcând brazda recoltei viitoare,

Mi-e dor de ţăranul cu plosca la oblânc

Umplută cu apa rece rece la izvoare.

Îmi este dor de pasul lui apăsat pe hotar

Când cumpăneşte ploaia în privire

De braţele vânjoase ce pun în car

Rodul crescut din marea iubire.

Mi-e dor de cumpăna ce coboară din cer

În ciutură apa rece şi curată,

De roţile încinse cu verghetele de fier

Pe uliţa satului de ploaie arată.

De vorba ţăranului, înţeleaptă, mi-a dor,

Spusă cu asprimea mierei de labine.

Pădurea în care n-a intrat topor

Aşteaptă anotimpul, care, nu mai vine!

Sub umbra nucului am scris prima poezie,

Câtecul guguştucului încă nu era poluat,

Dar am găsit în ea lumină multă

Încât m-am pus şi eu pe luminat!

Turnam înţelepciune în cuvântul scris

Cu fruntea asudată în spaţiul ancestral,

Şi nu mă simţeam nicicum învins

Chiar dacă lumea-mi dăruise un hârb de cal…

Am cutreierat de-atunci deşerturi înşelătoare,

Cu profeţi de fiere, minciună şi venin,

M-am mai întors la nuc dar în soare

Lumina era prea multă, dar puţin-

Prilej, sub nuc un vers să mai scriu

Şi aşchii de umbră în lumină să păstrez

În  rima poeziei scrisă-ntr-un târziu

Pentru o lume-n care să mă aşez.

…şi iar un dor de-a hălădui prin lume

Mă cuprinde chiar dacă e plină de venin

Şi-un cântec de guguştuc fără nume

Mă urmăreşte pe urme de senin.

Un nou cicliu dor de umbra nucului bătrân

Mă cuprinde să mă-ntorc acasă

Dar frunzele lui uscate mă-îngân

Din rana ferestreului în tulpină rămasă.

Azi e ziua amintirilor în poemul scris,

Iar opera poetului a rămas în crucificarea lui,

În ea mă regăsesc ca om ne-nvins

Recuperându-mi rana din urmele de cui…

Patria îmi este Limba Română

în ea bobul de grâu

germinează

verbele poemelor eminesciene.

Țene Florinel Sandu (Al. Florin ŢENE)



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.577 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2019 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5