GRAIUL ROMÂNESC

Ce limbă-i mai frumoasă decât este a noastră
Cântată-n doina țării și-n gângurit de prunci?
A fost o limbă oare mai caldă, mai măiastră
Și din străfund de vreme s-a mai născut de-atunci?
Precum grăiește țara a sale mii cuvinte
Ce leagă om de oameni și-o cântă ceterași,
E vorbă românească de-aducere aminte
A celor ce cuvântul păstrat-au spre urmași.

Prin paloș și prin tunuri am tot luptat ca graiul
Să ne rămână-n urmă o moștenire sfântă,
Prin doina strămoșească mutat-am la noi Raiul
Spre-a fi o avuție a celor ce cuvântă.
Al nostru grai e șușur izvoarelor de munte
Și foșnetul de codri și dealuri otăvite,
Fuior de văi ce-s coapte și crestele cărunte
Și rodul pâinii noastre din lanuri aurite.

Potecile de munte ne poartă graiu-n ceruri
Și-l duce spre zărandul ce nu-i vedem hotar,
Prin patima de timpuri, prin frig, prin ploi, prin geruri
Ni-l plimbă peste țară, ferindu-l de amar.
E grai străbun ce-i viață, alean ce-a fost odată
Balade-n dulce țară ni-l poartă spre vecie,
E flamură de zare, e glia laolaltă
Și tot ce-i glasul limbii își poartă straia vie.

Prin grai simțim otava și miei ce pasc în turme
Hrăniți pe dealuri nalte la poalele de munți,
Nu poate nimeni veciuri în limbă să ne scurme
Căci apărată este de-ai noști eroi cărunți.
Ce grai o fi mai dulce pe-acest pământ lumesc
Decât română limbă ce-am moștenit prin sânge?
Chiar șoimii ce brăzdează înalt abis ceresc
Știu limbă românească ce-n inimă te unge.

Păduri de conifere și cele de foioase
Ne șuieră sub vânturi frumosul grai străbun,
Cuvinte fermecate ce-s calme și duioase
Cu toatele prin ramuri și-n frunze se adun.
Când viforul asmute a sale biciuri gheață
Parcă vorbește limba ce-am învățat-o toți,
Și lupii când ne urlă sub patima de ceață
Tot parte-a limbii noastre vuiește-n a lor colți.

Cirezi cu-a lor tălăngi ce se întind sub soare
Mugesc de fericire sub glas de plai corect,
Iar florile de câmp zvâcnind sub desfătare
Încearcă limba noastră s-o-nvețe din respect.
Ce limbă-i mai ferice decât cea românească
Sfințită dintr-o cruce ce șade peste țară?
Cei prunci dintr-o născare și cei ce-au să se nască
Au s-o păstreze vie, ferind-o de ocară.

Din miile de graiuri ce lumea le cunoaște
Al nostru-i ca niciunul și fără de cusur,
Îi un buchet de viață, nicicând nu s-o mai naște
Un altul precum este un grai din neam ce-i pur.
Iubit-am graiul nostru ca soarele de vară
Și tot iubim că-i mândru, cuvintele-i sunt vii
Nu vom schimba o limbă chiar de ne-om pierde țară
Ci vom sădi-o-n glie ca să rodească-n fii.