Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 12 → 2020

Grigore Creţú, professor şi la Huşi, la o sută de ani de la moarte, imortalizat de Nicolae Iorga (II

Revista Luceafărul: Anul XII, Nr. 1 (133), Ianuarie 2020
V-ați iubit vreodată țara?
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: ISSN 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

Grigore Creţú, professor şi la Huşi, la o sută de ani de la moarte, imortalizat de Nicolae Iorga

Primit pentru publicare: 01 Ian. 2019
Autor: Ion N. OPREA
Publicat: 03 Ian. 2019
© Ion N. Oprea© Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE


II

             Dar cine este Grigore Crețu? – miam pus întrebarea, omul care a scris despre tipografiile şi librăriile din Bârlad şi a fost profesor la Huşi. Cercetând să aflu răspuns întrebării, unul mai complet lam aflat de la un cercetător care a adunat şi spusele altora pe care lea împletit iscusit realizândui portretul pe care la pus în prefață la cartea „Basme populare româneşti”, o selecție a unora apărând la Editura Minerva, sub îngrijirea lui A. Milea şi I. Stănculescu, fost elev al profesorului, redactor de carte Iordan Datcu.

               Grigore Crețu sa născut la 25 ianuarie 1848 la Târgul Neamț, părinții fiindui Teodor Robu şi Maria Robului, țărani originali din Ştefăneşti, localitate din apropierea Botoşanilor. Stabiliți la Târgul Neamț ca „laboranți” la o farmacie. Tatăl său moare de holeră, în 1847, înainte de a i se naşte cel de al doilea fiu – Grigore. Murindule şi mama în 1863, cei doi frați – scrie şi Ovidiu Papadima în prefață la cartea „Folclor din Oltenia şi Muntenia”, o colecție de folclor realizată de  profesorul Grigore Crețu din Huşi şi de la Liceul „Matei Basarab” din Bucureşti, colecție predată de profesor unei arhive personale „Saint Georges”, din care o selecție a apărut în 1970, au fost luați în  grijă de un binefăcător din Iaşi.

                  Maria Robului sa îngrijit ca ambii ei fii să învețe carte la şcoala de pe lângă Mânăstirea Neamț. Călugării de acolo iau schimbat fratelui mai mare, Constantin, care avea părul creț, numele de familie din Robu în Crețu, pe care îl va purta şi Grigore.

                  În „Documente literare” vol.2, pg 167174, de Gheorghe  Cardaş, Editura Minerva, 1973, aflăm că Grigore a urmat Academia Mihăileană din Iaşi, unde şia dat bacalaureatul. Aici ia avut colegi pe Vasile Conta, Al. Lambrior, Calistrat Hogaş, Elie Baican, Gheorghe Panu, Gh. Negruți, Gh. Roiu, Petru

Novleanu.

                  Stabilind proiectul autobiografic al profesorului, , Ov. Papadima şi C. Diacomovich, în „Enciclopedia română”, Tom. II, p. 4445, spun că, se pare, Grigore Crețu a avut profesori de liceu, nu numai pe Titu Maiorescu, ci şi pe T. Lațeş la filozofie,pe naturalistul Şt. Cobălcescu, pe Ştefan Micle, la fizică şi chimie, pe V.A. Urechia la retorică, pe B.P. Haşdeu la istorie, deci dascăli tot unul şi unul…

                  După 1868 a făcut studii universitare la Facultatea de litere din Bucureşti, printre alții ia fost profesor acelaşi B.P.Haşdeu. Explicabil că între manuscrisele lăsate de Grigore Crețu sa aflat şi unul intitulat „Filologie comparată. Note după  cursul lui B.P. Haşdeu, redactate de Grigore Crețu” (Bucureşti 1882, 48 foi), spune Iordan Datcu în studiul său „Grigore Crețu şi colecția de basme populare româneşti”, prefață la „Basme populare româneşti”, I, ediție îngrijită de Iordan Datcu şi Ion Stănculescu, Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 2010.

                Devenit profesor, Grigore Crețu predă limba română şi  limba latină la Seminarele din Roman şi Huşi, apoi la Liceul „Matei Basarab” din Bucureşti. La Huşi era în 1872, când sa căsătorit cu fiica protopopului N.Popescu, ajungând astfel rudă cu episcopul Melchisedec, unchiul soției sale. Activitatea istoriografică a lui Melchisedec a avut mare influență asupra activității de viitor a profesorului de la Seminarul din Huşi.

             Faptul că a fost membru al Societății ieşene „Junimea” (din 1874) al Societății Istorice Române (fondată de Grigore  Tocilescu în 1901) şi al Societății Filologice înființată de Ovid Densuşianu în anul 1905, că a corespondat cu Ovid Densuşianu, A.Philippide, Simion Florea Marian, Artur Gorovei, că a colaborat la publicații periodice, precum „Convorbiri literare” (unde debutează în noiembrie 1875 cu „Două stihuri din secolul trecut” – cronici în versuri – Patimile Galaților şi Istoria… lui Constantin Vodă Brâncoveanu, pe care le semnează ca „profesor în Huşi ), –  în Columna lui Traian”, Revistă pentru istorie, arheologie şi filologie”, că Alexandru Philippide ar fi voit săl ia colaborator la Dicționarul limbii române – spune Iordan Datcu, atestă că profesorul Grigore Crețu era un cărturar care se bucura de aleasă prețuire din partea unui număr considerabil de personalități ale vremii.

               Sa bucurat de aprecierea şi prietenia lui Ovid Densuşianu cu care a polemizat, fără ca savantul să se supere, spune Iordan Datcu, dar şi Constantin Tomşa în comentariul din revista „Conta” nr.5, 2011, p.230233, Piatra Neamț.

             În articolul „Câteva etimologii româneşti. Răspuns domnului Ovid Densuşianu” din „Revista pentru istorie, arheologie şi filologie” (IX, 1903 ) este vorba tocmai despre  asemenea controverse, despre care Ovidiu Papadima scrie în

prefața amintită: „Faptul de a fi ajuns în polemică cu Ovid Densuşianu, departe de a atrage asuprai mânia savantului, la făcut să şil apropie. În 19051907 îl aflăm pe Crețu printre membrii Societății Filologice înființată de Densuşianu. La şedința acesteia din 19 noiembrie, prezidată de ilustrul umanist, Grigore Crețu citeşte comunicarea „Şapte etimologii româneşti”, care se publică îndată în „Buletinul Societății  Filologice” (I, 1905), fiind urmată de o comunicare cu aceeaşi temă, publicată în anul următor al Buletinului.”

                     Reliefând bunele relații dintre Grigore Crețu cu Ovid Densuşianu, Iordan Datcu aminteşte că în notele care însoțesc două scrisori ale lui Liviu Onu, una din iunie 1900 şi alta din 27 decembrie 1910, expediate din strada Tunari, numărul 37, locul  de domiciliu al lui Grigore Crețu, adaugă, că, în cadrul societății

unde activa, Crețu a răspuns tocmai de sectoarele „critica textelor şi filologia latină”, că prin scrisoarea dintâi Crețu ia încredințat pentru lectură autorizată, savantului, cartea sa „Mardarie Cozianul, Lexicon Slavo – românesc şi tălmăcirea

numelor din 1649”, lucrare pe care Ovid Densuşianu, probabil la rugămintea lui Crețu, ia citito iar acesta, mulțumind celor care lau ajutat în elaborarea studiului, primul pe care îl numeşte este tocmai Densuşianu: „Domnul profesor universitar

Ovid Densuşianu, care a citit în coale mai toată lucrarea noastră, a binevoit a declara întro scrisoare că aprobă în genere studiul în totalitate, făcând rezerve speciale numai asupra mai multor etimologii din Indice şi indicândune, în acelaşi timp, câteva izvoare, cum este de exemplu cel citat la cuvântul „taistra” deşi în majoritatea altora a rămas la propriile păreri.”

           În 1906, ca urmare a însărcinării primite de a se ocupa de sectorul cărții româneşti în cadrul Expoziției jubiliare publică  „Apel către tipografi, librari, anticari, legători de cărți, profesori, preoți şi studenți”, apoi, împreună cu Ion Antonovici, fostul său elev, , preocupat de trecutul tipografiei româneşti, publică în 1910 lucrarea „Tipografiile din România de la 1801 până astăzi.”

            Opera eruditului profesor, paleograf, bibliograf, filolog şi istoric literar, a latinistului Grigore Crețu, rămâne totuşi  necunoscută deplin. Cercetătorii îi atribuie încă puține din lucrările sale, cele mai multe fiind enumerate de Iordan Datcu, în prefața la lucrarea editată în 2010: „Basmele populare româneşti”.

               Enumerarea lui Iordan Datcu completează, întrun fel, lista lucrărilor profesorului Grigore Crețu pusă în fața celei intitulate „Tipografiile, xilografiile, librăriile şi legătoriile de cărți din Bârlad” de economul I. Antonovici şi Grigore Crețu, profesori, cu prefață, note şi adnotări ale acestuia din urmă cu o privire asupra „Tipografiilor din România de la 1801 până astăzi” în prefață şi şapte ilustrații, Ediția a IIa a prefeței din 1907, Bucureşti, Imprimeriile Statului, 1910.
                                                                     *
             Arhivist împătimit, deosebit de Codicele Voronețian, descoperit în podul mânăstirii Voroneț, lui Grigore Crețu îi aparține şi descoperirea la mânăstirea Sucevița a Codicelui Bratul.

            Exemplarul original al Codicelui Bratul se află întro stare bună, recondiționat, la Casa Dosoftei a Muzeului Literaturii Române din Iaşi, el fiind puțin cunoscut chiar publicului vizitator.  Are 474 pagini. Este un manuscris cu litere chirilice, în limba română şi slavonă, textul slavon este scris cu cerneală

neagră iar cel românesc cu cerneală roşie. La pagina 426 există o însemnare care atestă că textul a fost scris de un popă cu numele Bratul, la 1560.    Pus în circulație textul a fost cercetat şi comentat de P.Panaitescu, G. Mihăilă, I. Gheție, Al Mareş, M. Costinescu, C. Dimitriu, Al. Gafton.

             Identitatea completă a manuscrisului în discuție nuI suficient folosită, pentru că textul care însoțeşte lucrarea în vitrina expozițională cuprinde doar atât: „Cel mai vechi manuscris românesc – Apostolul, copiat de Popa Bratu din Braşov în anul 1559.   Textul român alternează cu cel slavon”.

            Dar undei numele descoperitorului lui, profesorul Grigore Crețu, cu activitate la Huşi, ca un act de mândrie locală? Dar câți, inclusiv muzeografii de aici, cunosc identitatea, pregătirea şi activitatea descoperitorului Codicelui, Grigore

Crețu?
                                                                      *
               Preocupările profesorului Grigore Crețu sau îndreptat nu numai către cele spuse până acum, ci şi către cărțile  bisericeşti din localitățile Stănişeşti – Zeletin, Scoposeni şi Buneşti – Fălciu, Stăneşti şi Cotoroaia – Tutova, Chetreşti –Vaslui, către activitatea folclorică în special.

               Iată ce scria în „Neamul românesc” nr.274, la 1919, Nicolae Iorga despre Grigore Crețu, sub titlul „Un modest învățat: Grigore Crețu.”:
            „O notiță prin ziare, între cele neînsemnate, cu litere mărunțele, anunță moartea lui Grigore Crețu şi înmormântarea lui la Bucureşti.

             Crețu   , pe care cea mai mare parte din cititori nu lau putut cunoaşte, era în adevăr, un om de pricepere şi muncă în specialitatea lui. Profesor de liceu, copleşit de ocupațiile sale, la şcoală, neîndemnat şi nesprijinit de nicăieri, el a prins pentru graiul românesc în dezvoltarea lui seculară o pasiune a toate stăpânitoare. Ia închinat toată vremea sa, renunțând la orice mulțumiri obişnuite, poate să dea viață.

               Un hazard extraordinar îl făcuse să descopere acel vechi manuscris, cuprinzând faptele Apostolilor, care, din al XVlea veac, încă, se aşează în fruntea momentelor limbii româneşti  medievale. Editarea aşa de prețiosului text a luato asupraşi un filolog       bucovinean, I. Sbiera, care şia legat numele de Codicele

Voronețean (manuscrisul fusese aflat la Mânăstirea Voronețului  din Bucovina). Niciodată Crețu na putut uita această jignire  adusă dreptului său.

               A lucrat şi mai departe în acest domeniu    şi în cele învecinate. Orice chestie de limbă românească îl interesa. Se consacră pentru săptămâni şi luni întregi elucidării problemelor ce i se înfățişau. Vedeai bine că viața lui întreagă e legată de

această lămurire. Mulți ani el a fost unul din cei mai stăruitori oaspeți ai Bibliotecii Academiei Române. Migălea la manuscripte, cum na făcut altul. Le cetea şi le răscetea, le aducea la lumină, le observa îndelung, le străbătea, le mânca, poți zice, cu ochii.

                Era în stare să străbată mii de pagini pentru aşi face câteva rânduri de însemnări cu privire la un cuvânt. Şi cu ce ironie se uita la noi, pripiții, care ne mulțămim, în superficialitatea noastră, cu mult mai puțin şi     ale căror aserțiuni

trebuie privite totdeauna numai cu îndoiala criticei!

            Se pare că pregătea o lucrare mai întinsă, dar subiectul nu vroia săl spună nimănui. Trăind aşa singurătatea, în familia sa, între cărțile sale, în mijlocul notelor sale, ajunsese mizantrop. Abia răspundea la ce îl întrebai şi în fiecare vorbă parcă bănuia  intenția de a descoperi secretele lui, de a împiedica astfel marea răzbunare pe care înțelegea să şio ia cândva, contra celor care nul băgaseră în seamă şi nul făcuseră măcar membru corespondent al acelei Academii pentru care editase, corectândul îndelung, Dicționarul slavon a lui Mardarie  Cozianul.

         Ceea ce a scris e cinstit şi solid. Un autodidact nu putea da mai mult. Un om cu şcoală nar fi putut aduce atâta dragoste. Din când în când, ştiința noastră filologică tot va întâlni pe Grigore Crețu.

             La el acasă, trebuie să fi rămas o bogată colecție de manuscripte. Ele nu trebuie să se risipească. Acei care se vor folosi de ele, nar trebui să uite omul pe care cu o nesfârşită iubire lea adunat ca să le închine toate zilele unei harnice vieți

modeste.”

                  Din reviste, în cărţile mele, aici din „Strămoşii noştri din arhive -Restituiri” de Ion N. Oprea, p.45-58,  Editura PIM,Iaşi, 2011.



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.616 abonați

comment closed

Drept de autor © 2009-2020 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5