Primit pentru publicare: 12 ian.2016
Publicat: 12 ian.2016
A consemnat: Ion Istrate

DANIELA SORIAN

Născută la 18 nov., Deva. Casa părintească în Alba Iulia, de unde foarte aproape este sătul Lancrăm (aici se află Casa Memorială  a poetului şi filozofului Lucian Blaga).
Studii: Facultatea de  Inginerie Geologică , Facultatea de  Litere(Română –Engleză) și  Facultatea de Euritmie- Marea Britanie (Artă Șcenică), apoi studii în limba engleză – un Master în Literatură  Modernă Comparată (Engleză , Americană și Română).
Profesional: 16 ani în învaţământul alternativ Waldorf (cultivarea şi organizarea celor trei componente fundamentale ale fiinţei umane: voinţa, simţirea şi gândirea, la nivelul fiecărei categorii de vârstă), iar din 2011 este profesoară  de clasă la Hereford Steiner Academy  în Marea Britanie .
Preucupări literare:  ,, […] Încercările mele literare au început cu poezia,pe care am scrijelit-o adesea pe câte o foaie de hârtie, fără însă să mă gândesc la a o citi și altcuiva cu excepția familiei mele și a unui grup extrem de restrâns de prieteni de suflet. […]”(CV-ul personal). Amprente în actul de creaţie: Lucian Blaga, Nichita Stănescu, Ana Blandiana, Marin Sorescu și Octavian Paler.  Şi, pe acest fond, împreună cu elevii săi a studiat și experimentat limbile Engleză și Română prin poezie, teatru, știintele naturii, muzică, pictură și, chiar, matematică.
Din octombrie 2014, este atrasă de poezia japoneză, cu o intensă activitate într-un atelier literar, preucupată de modul de a scrie haiku, senryu si tanka, pasiune ,,[… ]unde mi se pare că acest mod succint de a surprinde esența realității în doar șaptesprezece silabe a descătușat în mine un apetit nespus nu doar de cuvânt , ci  și de viață![…]” (CV-ul personal).
A participat la doua concursuri nationale de haiku (Romanian Kukai) în lunile iulie 2014 și august 2015, unde a obţinut succesiv două locuri doi.

Haec primum ostium la Luceafărul

AUTOBIOGRAFIE

eram o stea cu lumină proprie
si nu am știut,
eram un sâmbure ce ascundea un copac umbros
si nu am știut,
eram o mamă cu o mie de copii frumoși
eram un pod suspendat peste
un râu plin cu păstrăvi curcubeu,
un dans înnebunitor
prin iarba nespus de verde
eram un cântec!

Acum sunt o piatră netedă
într-un lac adânc,
sunt un ochi fără de lacrimi,
sunt un spatiu ce face fericirile atât de încăpătoare
încât par goale !

MI-E SOARE

mi-e duminică de copii,
mi-e frunză de arbori și rouă de dimineață,
de respiratia ta dulce mărunțind aerul, mi-e viață,
mi-e soare de mâinile tale mângâietoare,
de buzele plutitoare   pe apele surâsului
mi-e izvor susurător de ochiul cald al  plânsului!
mi-e mare de privirile scrutătoare  în depărtate
de muguri, mi-e o primă noapte-n doi de Mai ,
de păsările înaripate mi-e iubire…
stai  fericire îngerească,
cu gura ta încă peste-a mea ,

hai, stai numai  un strop de ploaie,
numai  un fulg   de nea!

NUMAI O LACRIMĂ

am numai o lacrimă
când să o las să picure?
poate atunci când trupul meu din raze de lună
e foarte obosit de ziuă si se odihneste
pe cerul de iarbă verde ,lângă izvoare;
poate când gura ta frumoasă devine severă
si dintii, si ochii, si nările tale sub formă de stropi nobili de rouă
îngheață dureros
sau , sigur nu am sa o pot cuprinde
când aud glasul pruncului meu,
rupt din cel al Mariei, pentru o clipă înebunitor de lungă.
am numai o lacrimă
pe tipsia aurită a ochiului
si aștept..

FRUMUSEŢE

las vulturii rațiunii
să îmblânzească leii fantastici ai dorințelor ,las
lumina incandescentă a entuziasmului
să dezmierde umbrele molatece ale plictiselii
las gâzele mărunte ale timpului
să mângâie durerile delicate ale iubirilor

las roiul cuvintelor să umple noii faguri de limbă
dulce ca mierea,
dar mai ales las
caii negri ai visurilor să înfierbânte
galopant frumusețea vieții…

UMBRA

nu, nu mai am umbră
s-a contopit cu aripa-ncercată
a păsărilor migratoare
cu verdele întunecos de pe fața prelungă
a chiparoșilor frumoși,
cu petele din petele solare

deodată umbra mea umbroasă a dispărut
și a crescut din nou de la-nceput
în stropul de lumină
clandestină,
miraculoasă,
incandescentă si divină

si de atunci
întreaga mea făptură
în loc să se- alungească la picioare
ca restul umbrelor, firesc
mereu își întindea câte o mână de copil
căutător și-nflăcărat
către ceresc

BUNĂ SEARA

bună seara  pasăre ușoară
sau poate ești un înger sinucigaș
cu aripa amară..

bună seara iubire
sau poate ești o frunză roșie zburândă
ce îmi ridică inima pe cercul cerului
arzândă…

bună seara, viață
cu explozii solare neprevăzute
sau, poate te confund
cu ochii lui când mă privesc
pe neștiute…..

INIMAGINABILUL

Vreau să ascult iarăși frumusetea răvășitoare
a liniștilor din jurul focului,
unde buzele ne rămân îndelung între-deschise,
iar respiratiile ni se amestecă
ca într-un străvechi dans al misterelor….

Vreau să aud  glasul mării chemându-mă îndelung
si reîndrăgostindu-mă
de lucrurile periculoase si nobile,
naufragiate iremediabil
la țărmul meu;
Să fiu din nou o floare răsturnată
ale cărei rădăcini se adapă din Univers
si ale cărei petale parfumează  clipele
cu sentimente intense!
Dar ,mai presus de toate,
aș vrea să nu mă mai tem
că o să părăsesc țărmul acesta stâncos
în plin răsărit,
fără să fii știut că am atins
cu fiecare respiratie
inimaginabilul!

TIMPUL

timpul este un copac trecător
prin anotimpurile luminii
este un cal cu coama secolelor în vânt
este o frunză coborâtoare pe
sforile albastre ale ploilor..

ah ,timpul,
cu sărutul lui prea pasional
pe buzele vieții -mi

ah, timpul,ah timpul
cum îmi trosneste oasele
în îmbrățisarea lui neîndemânatică….

MIROS DE CRIN

durerile au miros de crin imaculat
când se apropie tăcute,
au suflu de suspin adânc de mamă fără pui
când vin , iar
buzele lor pale, prea cunoscătoare
te sorb nesățioase
si amare.
durerile sunt cuiburi ,
sunt mâini bâtrâne ce te roagă încleștate
să mai rămâi, te strâng tremurător,
si oasele-ți de stele
par să se frângă-n constelații efemere…
ah, cum m-aș rupe de pe cerul tău, Durere!
cum te-aș dezamesteca de nemurirea din mine
de nu aș banui
că întunericul întunericului tău
e ochiul cel ascuns
către lumine!

CINA CEA DE TAINĂ

Când Îngerul s-a strecurat în Ioan
era liniște și noapte. Se auzeau
doar clopotele frunzelor  pe ramurile buzelor.
Se auzea doar susurul apelor
pe pietrele colorate ale oaselor de la spate.
Ah,   și cum  s-a  umplut întreaga lui făptură
de-un dor fără căutătură!
Atunci,
deodată am știut  că El,
El  va veni! Și zarea
își  adânci mirosul ei de crin cu înserarea.
Și am știut că vom mânca la cina cea de taină,
din când în când,
ascunși și-n trupul meu umil,
iluminat și fără haină!