RAUL  CONSTANTINESCU

Născut la 6 august  1944, Bradu de Sus,  Argeş.
Este licenţiat al Facultăţii de filologie, secţia Limba şi literatura română a U.B.B. din Cluj-Napoca.
Din 1967, a funcţionat ca profesor de limba şi literatura română: Şcoala Generală din  Silvaşu de Jos, Hunedoara;  şcolile din Brazi, Orlea şi  Haţeg, precum şi la Liceul  teoretic din Haţeg,  Colegiul Naţional „I.C.Brătianu”.
A debutat cu poezii în revista „Steaua” din Cluj, în 1966.
A colaborat cu poezii, traduceri, eseuri şi culegeri de folclor la revistele: Steaua, Tribuna, Orizont, Echinox, Familia, Cadran, Luceafărul, Ritmuri, Transilvania , Astra, Braşovul literar şi artistic, Arhipelag , Columna,  Arena, Opinii culturale, Provincia corvina, Vitralii, Reflex, Discobolul, Sintagme literare, Poezia, Oglinda literară,  Algoritm literar,  Semne,  Nord Literar etc.
Pseudonime: Ieronim Holumb, Constantin  Paleologu, Romulus Constantinescu.
A debutat editorial în 1985 cu grupajul poetic „Aleatoriu” în volumul antologic „Alpha  ‘ 85”, Ed. Dacia – Cluj.
Cărţi publicate: „Aventurare în marele refuz”, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001; „Neantia”, editura SIGNATA, Timişoara, 2002; „Neviaţa lumii”, Editura MODUS – Reşiţa; „Rostirea lui Zalmoxis”, Editura EMIA, Deva, 2005; „Heralzii tăcerii”, Editura PAULA, deva, 2007; „Periplu prin neant”, Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2014.
Cărţi în pregătire: trei volume de versuri şi o antologie folclorică pentru valorificarea preocupărilor de investigare şi culegere de folclor literar  din Ţara Haţegului.
A iniţiat Cenaclul literar „SARMIS”  şi a fost redactor-şef al publicaţiei locale „ARENA” din Haţeg.
În paleta cu referinţe:  Cezar Ivănescu, Virgil Teodorescu, Ion Mircea, Ion Arieşanu, Alexandru Ruja, Iv Martinovici,  Dumitru Hurubă, Victor Sterom,  Emilian Marcu, Petru M. Haş, Amalia Voicu, Eugen Evu, Ioan Evu, Ion Itu, A. I. Brumaru, Constantin Stancu, Monica Grosu,  Augustin Cozmuţă, Valeria Manta-Tăicuţu,  Iuliu Pârvu, Ghaeorghe Mocuţa Ion Urda etc.

Haec primum ostium la Luceafărul

abc
Raul Constantinescu

SUFLETUL  ÎNSUŞI  SĂ-L  SCRII

Să scrii cu propriul sânge
Cu tremurânde mâini să scrii
Pe cer pe flăcări pe vânt pe plaur pe ape
Când tot  toţi şi toate-ţi sunt împotrivă,
Cuvântul de foc din  inimă smuls
Să-l scrii mereu în minte în deşert în mijlocul mării-n furtună
În propriul suflet să-l rosteşti să-l înalţi steag
Şi singur în noapte cu el luminând primul vei merge
Nu vei fi singur nicicând printre semeni
Chiar din afund de tenebre glasul  tău va răzbate
Spre cei ce-şi duc crucea pe-ngusta cale spre pisc
De sărăcie de lacrimi de umilinţă de luptă de sânge
Spre cei ce nimic bun nu mai aşteaptă
Cărora nici îngeri nici demoni nimic nu le pot spune
Când strâmbătatea se lăfăie pe tron de legi viperine,
Sufletul tău în inima lor să îl scrii
Pe crucea lor pe golgota lor fără sfârşit,
Chiar de la zid sub ploaia de pietre te-or pune,
Cuvântul nemuritor să îl scrii să îl scrii să îl scrii

AI  NEANTULUI

Ai neantului suntem cu toţii
Mai curând ori mai târziu.
Drum spre moarte e viaţa
Cel mai de preţ dar
Fiecăruia dat o singură dată
Cu propria cruce în tine
Mai mare mai mică uneori infinită
Ducând-o până-n ultima zi
Pe golgotele care cer cap cap cap
Râul de sânge al vieţii fără de moarte
Din dumnezeu Cristos izvorând
În el fără oprire ajunge noul adam
Pe sine însuşi cu smerenie şi mare mirare
Ca pe un necunoscut continuu citindu-se
Cu mâinile goale în mari treceri petreceri
A sufletului în dumnezeiasca lumină
Tot ce-am avut mai bun  în noi
Bucurie nesfârşită contopind  înflorind

VISUL   FERICE

Visul ferice clipa cea veşnică şi eu  trăit-am
Fructul oprit mult râvnit gustat-am şi eu
Luna plină maree şi-n mine înalţă
Fata morgana  mă cheamă mereu peste zare
Minunea de a fi copil şi azi o  trăiesc
Atât cât sub soare fi-voi îngăduit
Spre-a mă cunoaşte timp nu-mi va ajunge
Cât ceru-nstelat şi-n mine răsare
Al mamei dulce chip mereu mă va lumina
Glasu-i minunat în mine mereu auzi-l-voi
Puţinii vechii prieteni şi azi în inimă-i port
Mai mult decât  spusele şi azi caut a fi
Punte spre deasupra deasuprelor şi eu viaţa mi-am dăruit
Crucea în tăcere şi eu singur îmi duc
Zeului nici aur, nici mărire nu-i cer,
Neştiut printre semeni trec cu sfială
Lumina speranţei peste rânjetul morţii şi azi  înalţ
Eu firul de praf în jocul de raze viaţa slăvesc
Talantul nu l-am îngropat în pământ
Şi când styxul voi trece-ntre umbre
Împăcat cu mine şi soarta, vieţii nu voi cere recurs
Nici dreptate nu aştept de la zei
Acuze n-aduc nimănui şi hazardul nu-l iau în seamă
Atât cât mai sunt cu moartea fac schimb de opinii
Cât se poate de rezonabil.

MÂNTUIRE

Un infern infinit pândeşte în orice om
Rar câte unul din mlaştini se smulge
Nesfârşită-i jalea tatălui pentru fiii căzuţi
Şi fără margini bucuria când fiul risipitor
Din moarte întors  se naşte din nou
La adevărata veşnica viaţă etern răsărit
Al dumnezeieştii lumini din care-am venit
La care după îndelungi rătăciri ne-om întoarce
La ţărmul liniştitoarelor muzici de aer şi ape
Din care mai puri mai tineri renaştem mereu
O singură fiinţă cu firea lui Dumnezeu
Clipă de clipă  ‘nălţaţi în iubire şi har – dăruire.

ARLEKINO

Între bine şi rău viaţa ni-e un du-te vino,
Între înger şi demon omul un trist arlekino,
Săltând mereu din viaţă în moarte,
Neantului gâtul clepsidrei eternă clipă ne-mparte.

Pe-un stâlp stai, mergi pe o sferă,
Centrul de greutate-l ţii, oricât diferă
În echilibru pe-o sfoară, pe-un punct în gol,
Căzând te-opreşti drept din rostogol.

Eşti tu însuţi când  tot ţi-e-mpotrivă,
Lupţi singur prin viaţa-n derivă;
Din tot ce pierzi  un punct prinzi din spaţiu
Şi renaşti în noi dimensiuni cu nesaţiu.

Cum  infiniţii-n haos  în lupte  se  nasc din zero
Cu destinu-n labirint mereu lupţi torero
Şi când  calpuzanii  pariază  bând maraschino,
Cazi, recazi şi-n echilibru te ’nalţi Arlekino.

Din numere  imaginare, din negative lumi te smulgi,
Pomului vieţii rupi al morţii giulgi
Şi ţintind clipa  eternă din eră în eră,
Iubeşte, omule, trăieşte demn, luptă şi speră !

PUNCTUL  ORIGINAR

Înc-un an zbură cum alţii mii de mii…
alţii prin voluta de cercuri spirale s-or pierde;
în umbra lor ce-i? – vagi bănuieli ipoteze
bântuie scormonitoare minţi pe Terra:
sunetul originar se caută, semănat de marele bang,
din care-ar fi izvorât universul în curs …
plimbă-se gândul din antares în vega şi-a berenicei coamă
prin spaţii trase de păr înapoi spre origini,
dar sieşi nu-şi ştiu izvorul nicicând
nici vântul de unde burează cu noi în ochiul ciclonului
prin râul lui heraclit ce-a fost ori fi-va
scapără-n vis la delphi-ntr-al buzelor surd murmur
goana clipelor pe-aripi de lumină
spre-ai neantului ţărmi de linişti de-apoi
ale celor ce-ar fi putut fi şi nu sunt
nici umbre pe tabla de şah a celei mai răsucite dintre lumi
visate după chipul şi asemănarea netihnului neştiut iubitor pater
ce zilnic neîncetat ne naşte ne moare
viaţa – rug continuu în oarbă căutare de sine
de la a la zet prin gâtul de lebădă al clepsidrei
tot mai adânc în abisul lepădării de sine
cu lacătul propriului pumn pe gură zvârlit în capul cerberului,
câţi pot ieşi liberi peste moarte din sine,
spre punctul originar urcând peste avatarii eului în clipa supremă
cu minotaurul de ultimă generaţie sfâşiat?

GRĂDINILE  SUSPENDATE

Lipeşte-ţi bine buzele de ghiocul oceanic
Din adâncul fiinţei suflă prelung
Prin ochiul spiralei din adâncuri
Te vei naşte din nou în grădinile suspendate
Pe tine însuţi  te vei cunoaşte în Babylon
Acelaşi de la început  în vis  la Sais
Când după văl pe tine te vezi
Prin toţi porii prin toate celulele  vei simţi
Suflul noii adevăratei vieţi
Mereu dorită nicicând atinsă cât ai fi vrut
Şi iată-te pe ultimul pisc singur
Faţă în faţă cu necunoscutul din tine
Pe el trebui-va să-l urci să-l sondezi
O clipă să nu-l slăbeşti din asalt
Lupta fără sfârşit cu tine însuţi până te învingi  este calea spre inima lumii
Cu mâinile sângerând cu picioarele tremurând
Pentru fiecare pas vei lupta
Până la ultimul strop de viaţă din tine
Cufundător prin oceanul memoriei strămoşilor
În abis  pândi-vei clipa eternă
Viaţa veşnică de la Ghilgameş de toţi  muritorii dorită
În grădinile suspendate unde totul este posibil
Şi frumuseţe şi fericire şi armonie-n veşnicie
În zbor de muzici nemaiauzite pe verdele dulcii nesfârşitei câmpii
În eterica lumină frumoasa din vis spre tine venind
Cu linişti de paradis în priviri  şi floare de zâmbet pe buze
Una cu tine în simţire şi gând  spre ceruri deschise te  ’nalţă
Eşti un zbor continuu spre ea şi ea ţi-e  dăruire-n lumină
Adoraţie în extaz minune taină şi vis
Eternă întoarcere în ceea ce eşti
Din ceea ce ai fost  spre a fi mereu
Nespusa nemărginita îndumnezeire
Pretutindeni vibrând armonie.