Tudor VIŞAN-MIU

Născut la 29 decembrie 1995,  Bucureşti.
Din 2015, student al Facultăţii de Istorie, Universitatea Bucureşti.

Iniţiator al „serviilor memorialistice” – proiect de culegere a amintirilor vârstnicilor şi transpunere a lor într-un volum de memorii, pentru a parveni descendenţiilor (câştigător al premiului „cel mai bun produs / serviciu” în competiţia „Compania anului – 2013″, organizată de Junior Achievement România; proiectul a fost prezentat în martie 2014 şi la Viena).
Primele volume scrise: biografiile a doi colegi de liceu ai Prinţului Mihai – „Povestea vieţii lui Radion Chiaburu”, lansat la 9 aprilie 2014 la Biblioteca Metropolitană Bucureşti (alături de istoricii Răzvan Theodorescu, Adrian Majuru, Filip Iorga şi directorul BMB, dna. Anca Râpeanu);
– „Din viaţa lui Lascăr Zamfirescu şi a familiei sale”, lansat la 4 iunie 2015 la Institutul Cultural Român (alături de dna. Marilena Rotaru, dna. Florentina Ţone, istoricul Ioan Adam şi directorul ICR, dl. Radu Boroianu).
Câştigător al premiului I la Concursul de eseuri „Dimitrie Cantemir – Educator al Românilor” (ed.II/2014), organizat de Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir” (cu eseul „Dimitrie Cantemir – eruditul, moralistul, educatorul”, coord: Dumitriţa Stoica).
Invitat de U.C.D.C. la Berlin la inaugurarea bustului Dimitrie Cantemir din cadrul Academiei de Ştiinţe şi Studii Umaniste Berlin-Brandenburg (11 iulie 2014).
Membru correspondent al Institutului Român de Genealogice şi Heraldică „Sever Zotta” (din iulie 2013).
Secretar în Organizaţia de Tineret a Alianţei Naţionale pentru Restaurarea Monarhiei (mai 2014).
Membru, din septembrie 2014, în Centrul de Excelenţă pentru Iniţierea în Cercetarea Ştiinţifică a Tinerilor Olimpici (CEPICSTO).

Haec primum ostium la Luceafărul

Tudor VIŞAN-MIU

Un altfel de paradox: Neopaşoptismul

Urmând metodologia lui Sorin Alexandrescu din „Paradoxul Românesc” (Ed. Univers, 1998, Bucureşti), am scris acest text la 17 aprilie 2014, în Joia Mare. Varianta iniţială, în care mă refeream la apropiatul scrutin prezidenţial din 2 şi 16 noiembrie, a fost adaptată rezultatului, căpătând forma de faţă. Este textul unui elev de liceu care doreşte aşezarea în ordine a trecutului ţării sale (Tudor Vişan-Miu).

“Memoria mea îmi aminteşte mereu că România este un Regat şi că nu a încetat să fie un Regat.” – Alexandru Paleologu, 1995

Ne aflăm în aceeaşi situaţie ca la 1866:
După o perioadă de domnie fanariotă: a grecilor (1711/1716 – 1821) şi a sovieticilor (1945-1958, cu efect prelungit în 1968-1990), a urmat o domnie a regulamentelor organice: sub „constituţia” lui Kiseleff (1821-1848), respectiv, a regimul naţional-comunist Dej şi Ceauşescu (1958-1989). O revoluţie i-a «scuturat» (1848/1989), dar a urmat o perioadă până ce să ne „unim” şi să alegem un Cuza: 1859 (Alexandru Ioan Cuza) / 1996 (Emil Constantinescu). Primul „Cuza” a împlinit vorba lui Sir John Acton, „Puterea corupe şi corupe în mod absolut”: deşi se angajase să cedeze după 6 ani puterea unui principe străin, în 1865 a dat o lovitură de stat, astfel că în 1866 a fost „ajutat” să-şi onoreze promisiunea.  Pe atunci aveam elită, chiar dacă…. masonică.

Al doilea Cuza a ajuns să cedeze locul unui vechi „regulamentar”, domnul Iliescu (2000-2004). În 2004, am încercat să ne găsim un nou Cuza, însă domnia sa a devenit un Cezar. După 10 ani, ne-am săturat de el şi n-am mai ştiut pe cine să punem în loc, după ce acesta şi-a epuizat mandatele. Eu cred că avem o problemă cu elita: după 45 de ani de comunism + 6 ani de cripto-comunism, e normal… La 1859 era nevoie de unirea ţării şi independenţa, acum, în 2014, este nevoie de unirea românilor şi menţinerea suveranităţii! Apoi, după cum observă istoricul Filip-Lucian Iorga, în secolul al XIX-lea, „paşoptiştii erau boieri şi au avut inteligenţa şi patriotismul ca, la un moment dat, să facă un pas în spate şi să aducă «prinţul străin»” (17 aprilie). În secolul al XXI-lea, puternicii de azi nu sunt personajele precum autorul capodoperei „Românii supt Mihai Voievod Viteazul”, ci cei din romanul lui Nicolae Filimon – care, din păcate, nu prea par a da dovadă de înţelepciunea paşoptiştilor….

După domnul Băsescu, puteam să riscăm cu un „Cuza”, care să joace primului: să pregătească revenirea Monarhiei. Pentru asta, ne trebuie un Kogălniceanu – şi, dacă, dacă şi acesta împlineşte zicala lordului Acton, o „Monstruoasă coaliţie”. La 16 noiembrie 2014 a fost ales un preşedinte faţă de care unii alegători aveau pretenţia de a fi un nou Carol I, un maestru al „lucrului bine făcut”, împlinind astfel o butadă a lui Marx: „Istoria se repetă, întâi ca tragedie, apoi ca o farsă”. Datorită faptului că nu avem Memorie, am pierdut deja 25 de ani în care Regele Mihai ar fi putut fi un nou Carol I.

Încrederea populaţiei în M.S.R. Mihai I a crescut de la 26% (în decembrie 2011), la 36,6% (în ianuarie 2012), la 45% (în iulie 2013) până la 61% (în aprilie 2015).  Este o dovadă că Regele, cel mai longeviv monarh încoronat (1927) din istoria lumii, este „one of the greatest kings that has ever lived” (Sir Arthur Gavyn). Este o dovadă că Regele, cel mai longeviv monarh încoronat (1927) din istoria lumii, este „one of the greatest kings that has ever lived” (Sir Arthur Gavyn).

Deşi premisele mandatului său nu indică acest lucru, actualul preşedinte ar putea să pretindă cinica imagine de „întemeietor” sau ar putea să devină mult doritul „nou Cuza”: omul care, punând binele ţării deasupra propriilor sale interese, să realizeze revenirea la forma legitimă de guvernământ pentru România, monarhia constituţională, devenind primul prim-ministru al noului Regat al României. Noii paşoptişti, tinerii patrioţi care-şi doresc ca ţara lor să se afle între naţiunile mândre ale Europei, îi stau la dispoziţie pentru a-l ajuta în acest sens.