HERTA  MULLER SAU DE LA OCHIUL DIN TAVAN LA PREMIUL NOBEL PENTRU LITERATURĂ IN 2009

Scriu despre Herta Müller fără să ştiu mare lucru. Fiind posesoarea Premiului Nobel pentru Literatură (2009) şi având tangenţe evidente cu România, sunt obligat să remarc surprinderea care a poposit ca o ceaţă în trafic peste lumea literară din ţara noastră.

Librăriile nu aveau în stoc nimic din opera laureatei, iar preţioşii şi pretenţioşii critici români de toate nuanţele, curentele şi generaţiile aproape că n-o citiseră. Şi nu mă refer doar la criticii mici ci direct la cei de categoria „marelui” Nicolae Manolescu. Să fii considerat fanionul criticii româneşti actuale şi tu să nu ai flerul ca în Istoria critică a literaturii române măcar să pomeneşti numele Hertei Müller, denotă superficialitate. Un critic adevărat trebuie să fie şi un vizionar nu numai un constatator.

Astfel că Nicolae Manolescu, omiţând nume de tipul Hertei Müller, nu are cum să fie iertat  nici măcar bănuit de rea intenţie, ci de trecerea anticipativului pe ultimul loc în demersul său critic, fapt inadmisibil la „cineva” cu un astfel de statut. 

S-au căutat explicaţii privind acordarea Premiului Nobel pentru Literatură tocmai Hertei Müller. Ba că „ se împlinesc 20 de ani de la căderea Zidului Berlinului” (Ion Bogdan Lefter sau Horia – Roman Patapievici), ba că „ principalul factor ar fi fost Nicolae Ceauşescu care a obligat-o să părăsească România” (Cristian Tudor Popescu). Alţii, precum Radu Tudor, cred că „meritul ar fi al Securităţii că a forţat-o să plece din România” sau, precum Mircea Mihăieş, că „deja plutea în aer ca un român să câştige prestigioasa distincţie”. Sunt voci care spun şi aberaţii mai mari, gen că „ar fi fost la rând o femeie”, dar cel mai bine a nimerit-o Paul Cernat: „Nobelul a revenit de regulă scriitorilor emancipatori, opozanţi şi transgresivi, cu apartenenţe culturale multiple” („Adevărul literar şi artistic” din 14 octombrie 2009). Cert este că Herta Müller este al treilea laureat de origine română al Premiului Nobel după George Emil Palade (1974 – Medicină) şi Elie Wiesel (1986 – Pace), a douăsprezecea femeie care câştigă un Premiu Nobel, a doua femeie cu Nobel din Germania şi prima din România. În timp ce noi nu prea îndrăznim să afirmăm că recentul Nobel ne aparţine şi nouă, germanii sunt mai altruişti şi spun că acest premiu este al ambelor ţări, şi al Germaniei şi al României. Paul Goma, la rândul lui exilat de comunism, tranşează: Cum să însemne premiul Hertei Müller ceva pentru România? Ea nu a spus că este scriitoare română, ci bănăţeană. Mai mult, ea nu a fost în exil, ci în recuperare” („Gândul” nr. 1365) în timp ce Andrei Pleşu chiar ne atenţionează: „Să nu ne îmbătăm cu apă rece. Herta Müller e o scriitoare germană. Ea a câştigat o înaltă distincţie pentru limba în care a scris”. Mircea Cărtărescu e de altă părere: „Fireşte, opera ei e în germană, dar, ca şi în cazul lui Panait Istrati de exemplu, subiectele ei sunt româneşti, cadrul e românesc şi chiar mentalitatea are de multe ori ceva autohton. Nu e nicio îndoială că acest premiu suprem aparţine puţin şi literaturii române” („Adevărul literar şi artistic” din 14 octombrie 2009). Până la urmă, dacă acest premiu aparţine şi României, o poate hotărî numai Herta Müller. Cum se ştie faptul că acum trei sau patru ani laureata a refuzat ca şcoala din satul natal să-i poarte numele, o tăcere din partea ei se aşteaptă şi în privinţa apartenenţei sau neapartenenţei acestui premiu şi României.
 

Herta Müller s-a născut la 17 iulie 1953 la Niţichidorf (Timiş), sat în care, pe atunci, vorbeau româna doar miliţianul şi doctorul. Tatăl, şvab, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, a luptat pe frontul de vest, în armata Waffen-SS şi a fost luat prizonier de englezi, în Olanda. Mama, şvabă, la 17 ani a fost deportată de ruşi în URSS, fiind ţinută cinci ani într-un lagăr de muncă din Ucraina. Studiază (1973 – 1976) limba germană şi literatura română la Universitatea din Timişoara. A făcut parte din Grupul de Acţiune Banat (Aktionsgruppe Banat), grup care proclama libertatea de exprimare, opunându-se comunismului şi din care au mai făcut parte romancierul Richard Wagner (fostul soţ al Hertei Müller) şi prozatorul şi eseistul William Totok. La terminarea facultăţii (1976) s-a angajat, ca traducătoare, a predat la o grădiniţă, a predat lecţii particulare de germană. Securitatea i-a propus să devină colaboratoare, iar pentru că a refuzat de o manieră categorică, aceasta a început s-o persecute. În 1987 emigrează în Germania împreună cu soţul său, romancierul Richard Wagner, predaţi contra cost statului vest-german în urma înţelegerilor pe care le aveau acesta cu Ceauşescu în legătură cu saşii şi şvabii din România. Pentru Herta Müller s-a plătit un echivalent a 8ooo de euro actuali. Laureata marelui premiu trăieşte la Berlin, într-un cartier cu „două Nobeluri” de acum, fiindcă aici a locuit şi Gunter Grass, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură (1999) şi este membră a Academiei Germane pentru Limbă şi Poezie din Darmstadt. 

Herta Müller debutează în 1982 cu volumul Ţinuturi joase (Niederungen), volum tipărit la Editura Kriterion. Volumul a fost maltratat de cenzura comunistă, pasaje întregi fiind scoase. Continuă cu Tangoul opresiv (1984) şi Februarie desculţ (1987). După Revoluţie, în România i se publică alte 5 cărţi (sursa, „Adevărul” din 9 octombrie 2009): Încă de pe atunci vulpea era vânătorul (roman, Ed. Univers, 1997), Este sau nu este Ion (poeme cu tăieturi din ziare, Ed. Polirom, 2005 ), Regele se-nchină şi ucide (eseuri, Ed. Polirom, 2005), Animalul inimii (roman, Ed. Polirom, 2006) şi În coc locuieşte o damă (versuri, Ed. Vinea, 2006). Este laureată a Premiului internaţional IMPAC Dublin Literary Award (1998), Premiul european Aristeion (1995), Premiile germane: Ricardo Huch (1987), Kleist (1994), Joseph Breitbach (2003). În Germania a publicat 16 cărţi. 

Referindu-se la proza acestei scriitoare, Paul Cernat spune că este „o proză postkafkiană stranie, psihedelică despre banalitatea răului şi subconştientului traumatic al unor comunităţi, în care securitatea încetează a mai fi o simplă instituţie pentru a deveni o maladie ontologică difuză, imposibil de localizat”. Ion Bogdan Lefter vede în opera Hertei Müller „radicalism etic, talent literar, iar ca subiect „tragedia dictaturii sub care şi-a trăit copilăria, adolescenţa, prima tinereţe”, „atitudine răspicat anticomunistă şi antitotalitară”. Luminiţa Marcu o găseşte „o scriitoare de foarte bună calitate literară” fiindcă „a scris mai mult despre lucruri suprapersonale, cum ar fi opresiunea regimului comunist, faţa hâdă a securităţii din România comunistă”. Şi Carmen Muşat este de aceeaşi părere: „este o mare scriitoare, în opera căreia eticul şi esteticul fac corp comun, mereu în acord cu propria ei conştiinţă”; „forţa ei nu vine din prestigiul apartenenţei la un grup, ci din calitatea extraordinară a scrisului ei, de o tăioasă luciditate”. Andrei Pleşu constată că „ substanţa scrisului ei e faptul de a fi trăit, până în 1987, în Banatul românesc, devenit, prin energia ei tenace, personaj de roman. Absurdul sângeros al unei dictaturi comuniste e azvârlit, astfel, în obrazul întregii lumi”. 

În tinereţea sa, Herta Müller a rugat un pictor naiv să-i deseneze un ochi mare în tavanul casei părinteşti pe care îl privea insistent până adormea. Personal nu cred că era ochiul securităţii care o urmărea necontenit. Era, mai degrabă, cel de-al patrulea ochi identificat de Liiceanu în filozofia sa, acel ochi al spiritului, care o trecea DINCOLO de spaţiul concentraţionar românesc într-un alt spaţiu al libertăţii şi comunicării personale. S-a supărat când mama sa i-a văruit ochiul din tavan. Pusă în faţa faptului împlinit, Herta Müller a avut o reacţie a cărei sens poate fi descifrat abia astăzi: s-a descălţat, a intrat cu picioarele într-un vas cu vopsea şi a început să lase pe pereţi urmele paşilor săi. Aceia au fost primii paşi care au marcat începutul unui drum lung spre libertate, spre Germania, spre Premiul Nobel.