ROMÂNIA ÎN ANUL MARII UNIRI – C[entum]
Revista Luceafărul (Bt), Anul – X
Primit pentru publicare: 09 Iul. 2018
Autor: Victor MUȘAT
Cenaclul Ileana Vulpescu
Publicat: 09 Iul. 2018
Editor: Ion ISTRATE

Herta Müller şi expresivitatea poetică românească

Scriitoarea germană Herta Müller este originară din România. S-a născut şi a trăit în Banat până în 1987, când, la vârsta de 34 de ani, a emigrat în Germania Federală. Pentru militantismul său civic a fost urmărită de autorităţile represive ale statului comunist român. Faptul acesta a constituit pentru ea o experienţă de viaţă traumatizantă, pe care a oglindit-o ulterior, într-un demers narativ de excepţie, în cărţile pe care le-a publicat. În anul 2009 i-a fost decernat Premiul Nobel pentru Literatură în urma apariţiei romanului Leagănul respiraţiei. Referitor la acest eveniment, Mircea Cărtărescu aprecia într-un articol publicat în cotidianul german Frankfurter Rundschau că înalta distincţie reprezintă „o cinstire” pe care Herta Müller „o merită în mod absolut”, precum şi „o onoare pentru Germania”. Mircea Cărtărescu observa totodată că proaspăta laureată a Premiului Nobel „este saturată de limba, cultura şi literatura română” iar „limbajul ei comun este obsedat de expresii poetice româneşti”.

Această din urmă afirmaţie a autorului Levantului este probată şi de intensa valorificare în cărţile Hertei Müller a etosului popular al românilor. Să aruncăm o scurtă privire asupra modului în care se materializează acest proces. Un exemplu deosebit de semnificativ îl oferă romanul Încă de pe atunci vulpea era vânătorul, apărut la Hamburg în 1992 şi tradus la noi de Nora Iuga în 2009. Este, după cum afirmă Ernest Wichner, scriitor german, poet, traducător, critic literar şi editor, de asemenea originar din România, „probabil cartea cea mai românească a acestei mari autoare de limbă germană“. Am adăuga, la rândul nostru, că este greu de găsit un alt autor care să fi înfăţişat vetusteţea şi aspectul dezolant al spaţiului public, în oricare dintre accepţiunile termenului, părăginirea endemică, indiferent de cauzele ce o generau, şi lipsa de orizont din România deceniului al nouălea al secolului trecut, cu aceeaşi acuitate şi incisivitate a surprinderii realului pe care le dovedeşte Herta Müller.

Încă de pe atunci vulpea era vânătorul abundă în citate din cântece şi ziceri populare, transpuse de scriitoare extrem de fidel în limba germană şi utilizate în economia romanului ca identificatori ai vremurilor şi evenimentelor invocate, ai personajelor şi mentalităţii acestora, ai manifestărilor modului de gândire general al epocii. Reţine cu precădere atenţia frivol-risipelnicul refren: „Tot aşa mă bate gândul / Să-mi vând casa şi pământul.” Versurile se întâlnesc undeva la începutul şi apoi în ultimele pagini ale cărţii, constituindu-se astfel într-un cadru interpretativ al naraţiunii şi într-o evidentă cheie de lectură. Mai greu, sau poate la fel de uşor, de înţeles este recurgerea la catrenul de factură net grobiană: „Mai demult, amu, amu / etc.”. O inserţie menită, desigur, să reflecte, în respectivul registru, o jeluire a rusticismului românesc în faţa efemerităţii vieţii sexuale şi a vremelniciei traiului în lumea pământeană.

Cu totul aiurisant este însă tabloul următor, pe care autoarea îl schiţează cu aceeaşi dezinvoltură pe care o manifestă în imaginarea multitudinii de fapte diverse purtătoare ale unei imense sugestivităţi din cuprinsul cărţii: Pe peretele din closetul şcolii se poate citi textul (pe care îl redăm aici în formularea din original): „Abends auf dem Hügel / Läuten die Glocken mit Wehmut”. Se mai precizează că acestea ar fi „două versuri dintr-o poezie, poezia este în manual, copii o învaţă la şcoală”. Fiica femeii de serviciu ar recunoaşte în cuvintele înşirate strâmb pe perete „scrisul profesorului de fizică”.

Majoritatea cititorilor germani nu vor găsi în  aceste cuvinte, mai ales dacă se vor raporta la tematica romanului, un sens aparte, ele însemnând pur şi simplu: „Seara pe colină, / clopotele sună melancolic”. Românii care vor parcurge cartea, chiar şi în original, vor realiza însă fără greutate că nu este vorba de altceva decât de începutul poeziei Sara pe deal, aparţinând celui pe care ei, nu ameninţaţi sau manipulaţi de organele de represiune dinaintea, din timpul sau de după prăbuşirea comunismului, l-au simţit şi îl simt ca fiind poetul lor naţional şi ar avea mari dificultăţi în a înţelege de ce acest vers este invocat într-o viziune atât de dezagreabilă în paginile unei opere literare.

Este în afară de orice îndoială că, întrucât citatul din pasajul menţionat nu dezvăluie un înţeles deosebit pentru un public nefamiliarizat cu literatura română, având însă o semnificaţie cu totul specială pentru cei ce-l îndrăgesc pe Eminescu, mesajul este adresat celor din urmă, are drept ţintă conştiinţa lor culturală. Ar fi greu, pentru oricine, să-i convingă pe aceştia că nu este vorba de o zeflemisire, ca să folosim un eufemism, a valorilor lor spirituale, făptuită de un autor eligibil pentru acordarea Premiului Nobel. Tot atât de greu cum ar fi pentru un german să înţeleagă noima unui text, la fel de ficţional ca şi cel al Hertei Müller, care ar conţine descrierea unei situaţii în care cineva care ar face o călătorie de iarnă prin ţinuturile germane ar descoperi, într-o împrejurare similară, îndemnul: „Vin, prietene, lângă mine / şi află-ţi aici liniştea”.