Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 12 → 2020

Historia magistra vitae est

Revista Luceafărul: Anul XII, Nr.8 (140), August 2020
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE


Historia magistra vitae est

Primit pentru publicare: 23 Aug. 2020
Autor: Valentin REABȚOV, Chișinău     
Publicat: 24 Aug.  2020

© Valentin Reabțov, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE


 

Historia magistra vitae est
( Marcus Tullius Cicero)

Și totuși cine sunt falsificatorii istoriei?
Din punctul meu de vedere un adevărat intelectual, dar nu numai (indiferent de ce profesie este ) trebuie să cunoască câteva domenii pe care el le-a studiat la școală și la facultate și, de fapt, toată viața. Ele sunt: limba maternă (și o limbă străină), geografia și istoria. Politologia –nu. Ea este studiată de mincinoși, manipulatori,demagogi și falsificatori ai istoriei. E părerea mea, sper că mi se permite s-o am.
Din copilărie mi-au plăcut aceste obiecte pe care le studiam, inclusiv și la diferite cursuri, dar mai ales istoria. Minciuna în familia noastră era tabu ( altfel nici nu putea fi într-o familie de profesori de excepție și ei nu și-au permis să amăgească copiii!). În 1968 ,după absolvirea școlii generale din Cahul am hotărât să susțin examenele la Facultatea de Istorie, dar tata mi-a spus: ” Pedechemu (din greacă însemna ceva de genul ”dagul meu copil”), istoria este interesantă,dar așa se întâmplă că ea e foarte schimbătoare, adică fiecare șef de stat își are istoricii săi. Du-te la altă facultate!”. Așa și am făcut, dar de istorie nu m-am dezis.
Încă din copilărie mă ”înfruptam” din marea bibliotecă a tatălui (o bibliotecă cu câteva mii de volume). De pe la 14 ani tata deja îmi dădea să citesc cărți ”serioase” care nici la biblioteci nu erau. La facultate nu prea am citit ceva bun, doar vara, când veneam acasă în vacanță.Dar cel mai mult mi-am îmbogățit cunoștințele în acei 10 ani cât am lucrat în turismul extern,trebuia să fac față în discuții cu cei de peste hotare. Plus la asta și cursurile de la Moscova, Leningrad și Kiev mi-au dat multe cunoștințe, dar și călătoriile prin fosta URSS și în țări de pe trei continente. Acum e ușor, ai Internet-ul la dispoziție și poți găsi totul sau aproape totul…
O deschidere mare pentru iubitorii de istorie a fost Perestroica și Glasnosti ale lui Mihail Gorbaciov și Alexandr Iacovlev, când istoricii, dar și oamenii simpli au primit accesul la cele mai secretizate arhive ale Uniunii Sovietice. Oamenii simpli au văzut și au înțeles cum ei au fost îndobitociți. A fost o perioadă când ne ”lăfăiam” din materialele publicate. Credeam că așa va fi tot timpul, dar nu a fost să fie. În Rusia de vreo 3-4 ani din nou au fost secretizate arhivele legate de Marele Război pentru Apărarea Patriei( în continuare în articol voi folosi abreviatura MRAP) până în 2040. De ce oare? Ca să treacă acest ”jubileu” de 75 de ani de la Victoria în MRAP? Tot ce e posibil…Ideologii actuali de la ”palat” nu doresc ca oamenii simpli să cunoască adevărul,e periculos. Și când am găsit un material de-a lui Ivan Konev, Mareșal al URSS,de două ori Erou al Uniunii Sovietice,am hotărât să spicuiesc ceva din el și să-l prezint cititorilor. Ceea ce a spus Mareșalul în ajun de aniversarea a 25 de ani de la Victoria în MRAP în 1970 m-au copleșit și am hotărât ca și generația tânără să poată afla lucruri care te zguduie, te marchează pe viață, măcar pentru o parte din ei…Unii pot spune că datele nu sunt corecte, dar materialul, de unde m-am inspirat, aparține lui Ivan Konev și a General-colonelului, Stepan Kașurko, fost asistent cu misiuni speciale al Mareșalului în timpul războiului,dar și după și este citat dintr-o Notă cu parafa ”Strict secret”.
Stepan Kașurko a luat în calitate de mottou al articolului cuvintele lui Ivan Konev: ”Victoria noastră stalinistă este o nenorocire a întregului popor. Ea este o zi a durerii poporului sovietic privind numărului enorm de morți …”.
Esența articolului, scris mai târziu de Kașurko, constă în aceea că ziarul ”Комсомоьлская правда”, în ajun de respectiva aniversare din 1970, l-a rugat pe Konev să scrie un articol (desigur, patriotic- n.a.) despre Victorie. Mareșalul l-a invitat pe fostul său asistent să-l ajute să închege acel articol. Zis și făcut, militarii mult nu discută! În ziua când s-au întâlnit să pună la punct articolul, Generalul, în stil patriotic, a început să citească materialul pregătit. La un moment Konev și-a pierdut cumpătul și l-a întrebat pe Kașurko: ”Câți din familia ta nu s-au întors de la război?”. Generalul i-a răspuns: ”Nouă persoane, dintre care cinci au dispărut fără veste, iar trei s-au întors în cârje. ”Mareșalul a continuat: ”Dar câți au rămas orfani?”. Kașurco a răspuns:” Douăzeci și cinci și șase bătrâni neputincioși”. Și în acel moment Konev a strigat:” Atunci de ce tu te bucuri, exaltezi, când rudele tale sunt îndurerate. Dar oare pot să jubileze familiile a treizeci de milioane de soldați morți și patruzeci de milioane de ostași mutilați?”.
Și după aceste cuvinte Konev s-a apropiat de safeu, l-a deschis și i-a dat Generalului o Notă cu parafa ”Strict secretă”. Când Kașurco a început să citească,  mâinile lui au început să tremure și el i-a spus lui Konev: ”Tovarășe Mareșal, această Notă nimeni nu o va publica!”. Eroul cuceririi Berlinului hitlerist i-a răspuns: ”Tu vezi-ți de treabă, scrie, acum nu, în schimb generațiile viitoare o vor publica. Ele trebuie să cunoască adevărul, dar nu o minciună dulce despre Victorie! Despre acest măcel! Ca în viitor să fim prudenți, să nu mai permitem să ajungă în vârful piramidei puterii satanelor în chip de om, maeștri de a dezlănțui războaie”.
Konev a început să citească Nota, iar Kașurko, cu mâinile tremurânde, să scrie, chiar tocul i-a căzut de câteva ori pe podea.
Voi relata pe scurt, telegrafic, ceea ce Konev i-a citit lui Kașurko.
”Doar în trei zile,către 25 iunie, inamicul a înaintat în adâncul țării la o distanță de 250 de kilometri. La 28 iunie el a cucerit capitala Bielorusiei, orașul Minsk. Prin manevre de învăluire inamicul se apropia rapid de Smolensk.
(…)Către mijlocul lui iulie din 170 de divizii sovietice-28 au fost complet încercuite, iar 70 din ele au suferit pierderi catastrofale.
În septembrie al aceluiași an, 1941, lângă Viazima au fost încercuite 37 de divizii, 9 brigăzi de tancuri, 31 de regimente de artilerie din rezerva Comandamentului Principal și Direcțiile de câmp a patru armate.
(…) În regiunea Breansk au fost încercuite (rușii numesc astfel de încercuire ”котёл”,un fel de ”cazan”) 27 de divizii, două brigăzi de tancuri,19 regimente de artilerie și Direcțiile de câmp ale trei armate.
În total în anul 1941 au fost încercuite și nu au putut ieși din aceste ”cazane” 92 de divizii sovietice, 50 de regimente de artilerie,11 brigăzi de tancuri și 9 Direcții de câmp a șapte armate.
(…) Din 2,5 milioane de voluntari au rămas în viață puțin peste 150 de mii (și fratele mai mare a socrului meu, Victor, care în noiembrie 1941 lângă Moscova a plecat în atac având o armă cu trei cartușe la trei soldați… Nu e metaforă. Și în acel atac el a murit. Mama lui a primit scrisoare în care era scris că a murit eroic pe câmpul de luptă… n.a.).
(…)În 1941 au căzut prizonieri:
-în regiunea Grodno-Minsk-300 de mii de ostași sovietici;
– în regiunea Vitebsc-Moghiliov-Gomel-580 de mii;
-în regiunea Kiev-Uman-768 de mii;
-lângă Cernigov și în regiunea Mariupol- încă 250 de mii;
– în regiunea Breansk- Viazima au nimerit 663 de mii.
(Dar câte zeci de mii de ostași au fost împușcați prin râpi, șanțuri și mlaștini,osemintele cărora zac și până astăzi neînhumate, nimeni nu știe. Nemții nu s-au așteptat la un așa număr enorm de prizonieri și din cauza că ei singuri sufereau de lipsa alimentelor și nu puteau să-i hrănească, îi împușcau sau îi exterminau, ținându-i sub cerul liber în ploaie, frig și fără hrană. Cam așa s-a întâmplat și cu tata, numai că în august- septembrie 1942 în regiunea Stalingradului. Bine că nemții i-au transmis pe toți prizonierii basarabeni administrației române care i-au adus acasă. Dar despre acest episod din viața lui voi scrie cu altă ocazie, mai ales că în iulie vom celebra 100 de ani ai lui Constantin Reabțov. A avut o soartă zbuciumată ca majoritatea semenilor săi basarabeni după 28.06.1940-n.a.)
Voi continua narațiunea lui Konev, și tot din acea Notă cu parafa ”Strict secretă”,Generalului:
(…)Au fost răniți: 45.250.000 de combatanți sovietici.
S-au întors acasă cu craniul mutilat- 775.000.
Care și-au pierdut un ochi – 155.000, complet nevăzători-54.000.
Cu fețele desfigurate-501.942.
Cu gâturi strâmbe- 157.565.
Cu abdomene sfâșiate-444.046 (inclusiv socrul meu,tanchist, a început războiul la vârsta de doar 19 ani în calitate de comandant de pluton de tancuri în bătălia de la Prohorovca, rănit grav în a patra zi de lupte crâncene, s-a tratat prin spitalele militare din regiunea Ural și în martie 1944 s-a întors din nou pe front și luptând până la sfârșitu războiului a fost de mai multe ori rănit-n.a.).
Cu coloana vertebrală defectată-143.241.
Cu organele genitale rupte-28.648.
Cu răni în regiunea coapselor-630.259.
Cu o mână-3.147.000. Fără ambele mâini-1.000.010.
Cu un singur picior-3.255.000. Fără ambele picioare-1.121.000.
Cu mâini și picioare parțial fracturate-418.905.
Așa numiții ”samovar”:fără ambele mâini și picioare-85.942.
Și iată ce i-a mai spus Konev lui Kașurco:”Și încă ce să nu uiți.Ce porecle bădărănești erau folosite după război în Direcțiile de asistență socială și în instituțiile medicale față de aceste persoane cu dezabilități (atunci se folosea cuvântul ”invalid”):
-Persoanele cu fețele desfigurate-”cvasimodo”;
– Cei cu defecțiuni la coloana vertebrală-”paralitici”;
-Cu răni în regiunea coapselor-”strâmbi”(dar așa și nu am găsit traducerea adecvată în română a cuvântului ”кривобокий”- n. a.);
-Cei cu un ochi-”calcan”;
– Fără mâini- ”fără aripi” ( În rusă- ”бескрылые”);
-Iar cei fără picioare care se deplasau în cărucioare confecționate cu mijloace primitive -”cicliști” ( în rusă -”самокатчики”);
-Iar cei care aveau rupte membrele erau porecliți ”broască țestoasă”.
(Des aud de la unii ruși care vorbesc despre ”Marea spiritualitate rusă”.Oare și aceste porecle bădărănești tot se încadrează în această ”Mare spiritualitate rusească”? Desigur, eu nu vorbesc de Berdeaev, Ana Ahmatova, Starovoitova, Dmitrii Lihaciov etc, darde majoritatea populației?-n.a.).
Konev a mai menționat și faptul că această categorie enormă de invalizi a fost uitată de structurile statului, dar și de oameni și toți își aminteau de ei doar de Ziua Victoriei, când se spuneau cuvinte frumoase, pompoase și li se mai dădea câte o medalie sau un ordin în loc de ajutor material,medical, social,mai ales când acești veterani erau mulți. În fond, nici acum nu s-a mers prea departe cu cei care au luptat la Nistru… Nimic nu se schimbă sub acest soare la noi. La noi, am în vedere în CSI.
Și dacă am vorbit de acești invalizi, mai ales despre cei care aveau probleme cu membrele inferioare, mi-am adus aminte de o strofă din poezia lui Grigore  Vieru ”Cântecul bradului:
”Fă-mă la hotară semn,
Numai nu picior de lemn,
Numai nu picior de lemn”.
Din câte cunosc, și tatăl Academicianului Nicolae Dabila s-a întors de la război cu un astfel de ”picior”…
De mulți ani urmăresc cum arată veteranii celui de-Al Doilea Război Mondial din SUA, Marea Britanie, Franța, Canada,Australia etc, dar chiar și din Germania ,adică cei învinși…Nu vreau să dezvălui mai departe această temă,e dureroasă…
Glorie celor morți, dar și celor vii care mai sunt în viață, cu regret, puțini, dar așa sunt legile biologice! Glorie soldatului simplu, care a dus greul războiului pe spatele său și care a învins nazismul!
Doi paranoici: Hitler și Stalin, au început un război care a adus atâtea victime omenești, suferințe, nevoi și lacrimi de pierderi materiale nici nu vorbesc, ele ,cu mari eforturi, au fost restabilite. Nu trebuie să jubilăm,ci să-i comemorăm pe toți cei care au luptat,chiar dacă au murit în primul atac și nu a săvârșit ceva eroic.Eroismul lor e că au fost la război…Să-i comemorăm pe toți; viii și morții, tineri și bătrâni, femei și bărbați, dar de multe ori și copii! Mă închin și celor din spatele frontului,care de multe ori le era cu mult mai greu decât celor de pe front și lucrau câte 16-18 ore pe zi!
MĂ ÎNCHIN ÎN FAȚA VOASTRĂ!
Valentin Reabțov

P.S: Oare aceste cifre (de la care ți se ridică părul în cap), cândva secretizate, dar poate și acum din nou secretizate în Federația Rusă și cum a spus Ivan Konev în 1970 ”în viitor vor fi publicate”, falsifică istoria? Vor fi ele publicate acum, după 75 de ani de la terminarea celui de-Al Doilea Război Mondial în Europa?
Oare generațiile de azi și de mâine nu trebuie să cunoască aceste fapte,date,cifre? Rușii au o frază:”Правда глаза колит !”.
Atunci de ce cei din vârful piramidei puterii nu se conduc de această maximă? De ce lecțiile istoriei nu sunt însușite? Sau poate se conduc de altă maximă: ”Istoria învață că nimic nu învață!”.
V.R.

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.617 abonați

comment closed

Drept de autor © 2009-2020 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5