Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 11 → 2019
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

HOŢII

Revista Luceafărul: Anul XI, Nr. 7 (127), Iulie 2019
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: ISSN 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

HOŢII

Primit pentru publicare: 11 Iul. 2019
Autor: Lhana ROMA – NOVA
Publicat: 12 Iul. 2019
© Lhana Roma -Nova, © Revista Luceafărul

Editor: Ion ISTRATE
Opinii, recenzii pot fi trimise la adresa: ionvistrate[at]gmail.com  sau editura[at]agata.ro


Luptând pentru a lumii soartă
şi împotriva nedreptăţii,
alergând spre adevăr,
gândeam…
În pace, a fi cu tăţii
dar m-au omorât în poartă
când eram numai de-o şchioapă…
Şapte popi m-au dus la groapă…
Printre ei, şi-un văr!

Pe piept, mi-au pus certificatul de deces
cu semnături, ştampile şi antete
apoi m-au îndemnat…
În groapă, să intru că n-am de ales!
Şi, gândind că am scăpat
de-a lor ură, de-al lor iad,
de-al lor bici, de-al lor război,
am intrat
cu picioarele înainte şi, cu mine, împăcat…
Doar în iarbă şi trifoi!

Mi-am dat viaţa cu plăcere
pentru fericirea lumii
fiindcă un strop din ea îţi cere
preţul viu, preţul promis…
Un crâmpei din raza lunii
în favoarea unui vis!

Am cerut la schimb, şi eu,
vieţi uşoare, nu înfrângeri,
pentru cei rămaşi acasă
cu iubiri de Dumnezeu şi sărut de îngeri…

Şi… plecat-am liniştit,
fără pompă sau trompetă,
fără lăutari, lăute…
N-am trăit ca o vedetă,
n-am murit ca un grăunte!

Am crezut în adevăr,
n-am ştiut de lăcomie,
am iubit cu demnitate,
n-am fugit de sărăcie…
Am fugit de vanitate!

Nu am cunoscut trufia,
nu am îndrăgit dispreţul,
n-am fost prietenă cu ura
şi, de aceea, poate, preţul
mi-a fost dat… cu picătura!

Nu ştiu cum de-am nimerit
într-o cloacă de mişei
ce, nici astăzi, n-au pierit
şi… ce cloacă!
De doi lei!

Este cloaca hoţilor,
cloaca vizigoţilor,
cloaca lumilor barbare,
cloaca lumilor avare,
cloaca fără de onoare,
cloaca-pumni, cloaca-picioare,
cloaca-pentru-noi-se-poate,
cloaca datului-din-coate!

Asta-i cloacă de stăpâni
peste suflet de români
şi e cloacă de călăi
ce smulg inimi în văpăi,
cloaca marilor tirani
care, pentru nişte bani,
ne omoară în stil en-gross…
Suflete la domino!…

S-au născut, cu toţii, hoţi!
Şi bunici, copii, nepoţi…
Iar când prada nu se lasă
îi întind, cumva, o plasă,
dacă prada nu cedează,
fac cum fac, o îngenunchează;
de găsesc pradă uşoară,
în trei zile o omoară!

Şi, trecut-au mii de ani…

Când, gândind la a mea soartă,
mi-a bătut poştaş în poartă…
Mi-au trimis, duşmanii, carte
şi… de-aproape, de departe,
după mine, toţi veneau!
Am dat fuga în a mea sine
şi-am aflat că se împlineau
proorocirile meschine…

Nu să îmi spună La mulţi ani!
într-a mea eternitate,
nici să îmi spună Somn uşor!
întru somnul cel de veci,
ci să îmi ceară bonitate
fiindcă aş fi, la ei, dator!…

De plătit-am greu tribut,
bir în sânge, grea dobândă,
pentru ei… nu e prea mult!
Azi, mormântu’mi vor să-l vândă…
Asta îmi spuse un limbut!

Nu m-aş supăra prea tare
dacă m-ar lăsa în sicriu
însă, după cât se pare,
nu mai vor să zac în groapă,
ci să fiu… şi mort, şi viu.

Sătui… nu-s, de răutate!
Poftă… li-i de genocid!
Îi cheamă setea de sânge…
De mii de ori, ei mă ucid!
Şi vor să mă ridic din moarte
să mă mai omoare o dată…
Sufletul, vor a îmi înfrânge,
un’ câte un’ şi toţi deodată!

Au tras în mine cu săgeţi,
cu arcul, cu ţepuşe otrăvite…
Ultima dată, doi băieţi…
Cu pietre mă loveau în oseminte!
Nu am simţit durere, nici ură, nici tristeţe,
m-am pus în prag la catedrală,
mi-am adunat bucăţile în veşminte
cu a ei cruce triumfală.

Odată, mi-au făcut favoruri…
M-au ars pe rug cu faţa către cer!
Nu s-au gândit că sus, acolo-s doruri
ce îmi şopteau să nu disper!
Încet-încet, din rădăcini,
‘cercau să ardă al meu trup,
au pus în juru’mi mărăcini
care îmi şopteau în cor să-i rup!
Să fac din ei un car de foc,
sufletu’mi, să îşi afle loc!
Să fac din ei un car cu fân,
sufletul, să mi-l alin!
Să fac din ei covor de toamnă,
al meu suflet, să-l adoarmă!

Mi-au azvârlit trupul pe foc,
au pus fitil cu dinamită…
De îngeri, au gândit să îşi bată joc
când pus-au bombă pe orbită
ca să mă facă scrum, cenuşă…
Cu gheara zgârâiau o urnă funerară
dar n-au avut succes,
ci… o mănuşă, ce le-a făcut ziua amară!

Ei au lucrat doar cu mănuşi
fără amprente, ADN sau teste…
La detectorul de minciuni, la trei butoane – trei păpuşi!
Cine ar îndrăzni să le conteste!?

În ochi… mi-au aruncat cu lavă
dintr-un infern nepământesc
iar, după ce s-a potolit vulcanul,
această lume grav bolnavă
a repetat acelaşi gest grotesc!
Din litere, imagini şi cuvinte,
a construit caricaturi
pe care le-a trimis în mine cu arcanul
şi în care a scris Te învăţăm, noi, minte!.

Lumii…
Să nu-i pot fi de ajutor!
Să nu rostesc cuvinte adorate,
să nu mai duc o apă în ulcior
bătrânilor şi altor suflete însetate
iar, la copii, să nu mai pot ajunge,
să îi las a da cu ochii în foc,
să nu-i mângâi când inima le plânge,
să nu-i învăţ ‘trăi în lumi de basm, de joc!

Pe mame…
Să le las în ploi şi vânt
când toamnele, în ele, încep să vină,
să nu le dau un petec de pământ
pe care trupul obosit să îşi odihnă!

Pe taţi…
Să nu-i mai sfătuiesc
a fi mai blânzi cu-ale lor fiice,
să nu-i ascult când bănuiesc
că au dureri, n-au cui a le zice!

Şi…
Au mai poftit ai mei duşmani
în dis-de-dimineaţă
să fiu fantoma fără bani,
fantoma fără casă
ce n-are drept la viaţă…
La margini de pământ,
să n-am dreptul la moarte,
nici dreptul la mormânt…
De grijă, ştiu să îmi poarte!

Dreptul la patru blăni şi la un singur cui,
mi-a fost atunci furat,
când mulţi s-au preasupus
la el şi voia lui,
căci marele vătaf,
pre mulţi, a mai rugat…
Pe poteră, ce jaf!

Încerc, în taină, să le spun
că n-au puteri să îmi fure
cerul pe care, ochii… îmi pun,
cântec de păsări din pădure,
cele trei sfinte cuvinte
de care dânşii n-au aminte,
încredinţate mie în vise,
ce n-au fost nicicând prescrise!

Au uitat să îmi fure, încă,
sfânta mea copilărie,
izvor susurând pe stâncă,
struguri dulci culeşi din vie…
Sfânta mea copilărie,
cu licuricii ce-i prindeam în palmă
şi-i închideam într-o maramă,
lumea din sat să nu ne ştie!
Sfânta mea copilărie,
cu fluturii de mai în zbor,
când îi vedeam… o jucărie!
De fulgii albi, nu îmi mai era atât de dor!

Şi, n-au apucat să îmi fure
doi porumbei ce se iubeau prin mure,
răsărit de lună într-al meu sat,
râul pribeag în care m-am scăldat,
pe cei care au răposat
când din frunză mi-au cântat,
pe-ai mei oameni de zăpadă
ce dormeau iarna în livadă,
o gutuie coaptă în sobă,
vracii înţelepţi la vorbă!

Din dorinţa de-a fura,
domnii au uitat ceva…
Zilele din săptămână,
sărbătorile din lună,
litera şi alfabetul,
iarba verde şi poetul,
poezia cu a sa muză,
păpădii, o buburuză,
primul meu sărut de fată
şi tăciunii scoşi din vatră,
un inel (numai al meu!)
cu al său nume, Curcubeu!

Dacă mi-au furat mormântul,
înclin să cred că-s supăraţi…
Eu am plecat,
deci… mi-am ţinut cuvântul,
în lumi de cai înaripaţi!

Acum, ei îşi doresc să aibă
şi-această sfântă lume a mea
dar… una e a vrea
şi alta, a putea!

E lumea unui dor secat,
e lumea sfinţilor din cer,
e lumea fără de păcat,
e lumea de eter!

E lumea nouă de argint,
e lumea gândurilor pură,
e lumea celor ce nu mint,
e lumea făr’ de ură!

E lumea lumilor albastre,
e lumea lumilor de aur,
e lumea de culori şi astre,
e lumea mea cu-al ei tezaur!

Pentru a salva această lume,
eu mor şi iarăşi voi muri,
de va fi cazul,
şi moartea îmi va fi
un râu cu spume
în care să mă scald,
să îmi las necazul!

Îi rog frumos pe-ai mei duşmani
să cate azi în calendar
şi vor vedea că nu trec ani
până ce truda le va fi în zadar!

Nu au văzut că, orice-ar face,
nu pot să îmi fure amintirea
ci, în existenţa lor de dobitoace,
şi-au furat singuri privirea?!

Aşa.. ajuns-au a fi orbi,
nu pot zbura ca nişte corbi!
Mie, de grijă, să nu îmi mai poarte,
trei cucuvele ce îşi cheamă moarte
căci, din mocirla existenţială a lor,
nu pot vedea un mic decor…
Nu mi-au furat, când s-a putut,
dreptul de-a mă fi născut!
Şi, dreptul la mamă, tată,
nu mi-l vor fura vreodată!
(04. 11. 2018)

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.588 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2019 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5