Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

    Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 13 → 2021

    HOŢII

    Revista Luceafărul: Anul XI, Nr. 7 (127), Iulie 2019
    Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
    ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
    ISSN: ISSN 2067 – 2144 (formatul tipărit)
    Director: Ion ISTRATE

    HOŢII

    Primit pentru publicare: 11 Iul. 2019
    Autor: Lhana ROMA – NOVA
    Publicat: 12 Iul. 2019
    © Lhana Roma -Nova, © Revista Luceafărul

    Editor: Ion ISTRATE
    Opinii, recenzii pot fi trimise la adresa: ionvistrate[at]gmail.com  sau editura[at]agata.ro


    Luptând pentru a lumii soartă
    şi împotriva nedreptăţii,
    alergând spre adevăr,
    gândeam…
    În pace, a fi cu tăţii
    dar m-au omorât în poartă
    când eram numai de-o şchioapă…
    Şapte popi m-au dus la groapă…
    Printre ei, şi-un văr!

    Pe piept, mi-au pus certificatul de deces
    cu semnături, ştampile şi antete
    apoi m-au îndemnat…
    În groapă, să intru că n-am de ales!
    Şi, gândind că am scăpat
    de-a lor ură, de-al lor iad,
    de-al lor bici, de-al lor război,
    am intrat
    cu picioarele înainte şi, cu mine, împăcat…
    Doar în iarbă şi trifoi!

    Mi-am dat viaţa cu plăcere
    pentru fericirea lumii
    fiindcă un strop din ea îţi cere
    preţul viu, preţul promis…
    Un crâmpei din raza lunii
    în favoarea unui vis!

    Am cerut la schimb, şi eu,
    vieţi uşoare, nu înfrângeri,
    pentru cei rămaşi acasă
    cu iubiri de Dumnezeu şi sărut de îngeri…

    Şi… plecat-am liniştit,
    fără pompă sau trompetă,
    fără lăutari, lăute…
    N-am trăit ca o vedetă,
    n-am murit ca un grăunte!

    Am crezut în adevăr,
    n-am ştiut de lăcomie,
    am iubit cu demnitate,
    n-am fugit de sărăcie…
    Am fugit de vanitate!

    Nu am cunoscut trufia,
    nu am îndrăgit dispreţul,
    n-am fost prietenă cu ura
    şi, de aceea, poate, preţul
    mi-a fost dat… cu picătura!

    Nu ştiu cum de-am nimerit
    într-o cloacă de mişei
    ce, nici astăzi, n-au pierit
    şi… ce cloacă!
    De doi lei!

    Este cloaca hoţilor,
    cloaca vizigoţilor,
    cloaca lumilor barbare,
    cloaca lumilor avare,
    cloaca fără de onoare,
    cloaca-pumni, cloaca-picioare,
    cloaca-pentru-noi-se-poate,
    cloaca datului-din-coate!

    Asta-i cloacă de stăpâni
    peste suflet de români
    şi e cloacă de călăi
    ce smulg inimi în văpăi,
    cloaca marilor tirani
    care, pentru nişte bani,
    ne omoară în stil en-gross…
    Suflete la domino!…

    S-au născut, cu toţii, hoţi!
    Şi bunici, copii, nepoţi…
    Iar când prada nu se lasă
    îi întind, cumva, o plasă,
    dacă prada nu cedează,
    fac cum fac, o îngenunchează;
    de găsesc pradă uşoară,
    în trei zile o omoară!

    Şi, trecut-au mii de ani…

    Când, gândind la a mea soartă,
    mi-a bătut poştaş în poartă…
    Mi-au trimis, duşmanii, carte
    şi… de-aproape, de departe,
    după mine, toţi veneau!
    Am dat fuga în a mea sine
    şi-am aflat că se împlineau
    proorocirile meschine…

    Nu să îmi spună La mulţi ani!
    într-a mea eternitate,
    nici să îmi spună Somn uşor!
    întru somnul cel de veci,
    ci să îmi ceară bonitate
    fiindcă aş fi, la ei, dator!…

    De plătit-am greu tribut,
    bir în sânge, grea dobândă,
    pentru ei… nu e prea mult!
    Azi, mormântu’mi vor să-l vândă…
    Asta îmi spuse un limbut!

    Nu m-aş supăra prea tare
    dacă m-ar lăsa în sicriu
    însă, după cât se pare,
    nu mai vor să zac în groapă,
    ci să fiu… şi mort, şi viu.

    Sătui… nu-s, de răutate!
    Poftă… li-i de genocid!
    Îi cheamă setea de sânge…
    De mii de ori, ei mă ucid!
    Şi vor să mă ridic din moarte
    să mă mai omoare o dată…
    Sufletul, vor a îmi înfrânge,
    un’ câte un’ şi toţi deodată!

    Au tras în mine cu săgeţi,
    cu arcul, cu ţepuşe otrăvite…
    Ultima dată, doi băieţi…
    Cu pietre mă loveau în oseminte!
    Nu am simţit durere, nici ură, nici tristeţe,
    m-am pus în prag la catedrală,
    mi-am adunat bucăţile în veşminte
    cu a ei cruce triumfală.

    Odată, mi-au făcut favoruri…
    M-au ars pe rug cu faţa către cer!
    Nu s-au gândit că sus, acolo-s doruri
    ce îmi şopteau să nu disper!
    Încet-încet, din rădăcini,
    ‘cercau să ardă al meu trup,
    au pus în juru’mi mărăcini
    care îmi şopteau în cor să-i rup!
    Să fac din ei un car de foc,
    sufletu’mi, să îşi afle loc!
    Să fac din ei un car cu fân,
    sufletul, să mi-l alin!
    Să fac din ei covor de toamnă,
    al meu suflet, să-l adoarmă!

    Mi-au azvârlit trupul pe foc,
    au pus fitil cu dinamită…
    De îngeri, au gândit să îşi bată joc
    când pus-au bombă pe orbită
    ca să mă facă scrum, cenuşă…
    Cu gheara zgârâiau o urnă funerară
    dar n-au avut succes,
    ci… o mănuşă, ce le-a făcut ziua amară!

    Ei au lucrat doar cu mănuşi
    fără amprente, ADN sau teste…
    La detectorul de minciuni, la trei butoane – trei păpuşi!
    Cine ar îndrăzni să le conteste!?

    În ochi… mi-au aruncat cu lavă
    dintr-un infern nepământesc
    iar, după ce s-a potolit vulcanul,
    această lume grav bolnavă
    a repetat acelaşi gest grotesc!
    Din litere, imagini şi cuvinte,
    a construit caricaturi
    pe care le-a trimis în mine cu arcanul
    şi în care a scris Te învăţăm, noi, minte!.

    Lumii…
    Să nu-i pot fi de ajutor!
    Să nu rostesc cuvinte adorate,
    să nu mai duc o apă în ulcior
    bătrânilor şi altor suflete însetate
    iar, la copii, să nu mai pot ajunge,
    să îi las a da cu ochii în foc,
    să nu-i mângâi când inima le plânge,
    să nu-i învăţ ‘trăi în lumi de basm, de joc!

    Pe mame…
    Să le las în ploi şi vânt
    când toamnele, în ele, încep să vină,
    să nu le dau un petec de pământ
    pe care trupul obosit să îşi odihnă!

    Pe taţi…
    Să nu-i mai sfătuiesc
    a fi mai blânzi cu-ale lor fiice,
    să nu-i ascult când bănuiesc
    că au dureri, n-au cui a le zice!

    Şi…
    Au mai poftit ai mei duşmani
    în dis-de-dimineaţă
    să fiu fantoma fără bani,
    fantoma fără casă
    ce n-are drept la viaţă…
    La margini de pământ,
    să n-am dreptul la moarte,
    nici dreptul la mormânt…
    De grijă, ştiu să îmi poarte!

    Dreptul la patru blăni şi la un singur cui,
    mi-a fost atunci furat,
    când mulţi s-au preasupus
    la el şi voia lui,
    căci marele vătaf,
    pre mulţi, a mai rugat…
    Pe poteră, ce jaf!

    Încerc, în taină, să le spun
    că n-au puteri să îmi fure
    cerul pe care, ochii… îmi pun,
    cântec de păsări din pădure,
    cele trei sfinte cuvinte
    de care dânşii n-au aminte,
    încredinţate mie în vise,
    ce n-au fost nicicând prescrise!

    Au uitat să îmi fure, încă,
    sfânta mea copilărie,
    izvor susurând pe stâncă,
    struguri dulci culeşi din vie…
    Sfânta mea copilărie,
    cu licuricii ce-i prindeam în palmă
    şi-i închideam într-o maramă,
    lumea din sat să nu ne ştie!
    Sfânta mea copilărie,
    cu fluturii de mai în zbor,
    când îi vedeam… o jucărie!
    De fulgii albi, nu îmi mai era atât de dor!

    Şi, n-au apucat să îmi fure
    doi porumbei ce se iubeau prin mure,
    răsărit de lună într-al meu sat,
    râul pribeag în care m-am scăldat,
    pe cei care au răposat
    când din frunză mi-au cântat,
    pe-ai mei oameni de zăpadă
    ce dormeau iarna în livadă,
    o gutuie coaptă în sobă,
    vracii înţelepţi la vorbă!

    Din dorinţa de-a fura,
    domnii au uitat ceva…
    Zilele din săptămână,
    sărbătorile din lună,
    litera şi alfabetul,
    iarba verde şi poetul,
    poezia cu a sa muză,
    păpădii, o buburuză,
    primul meu sărut de fată
    şi tăciunii scoşi din vatră,
    un inel (numai al meu!)
    cu al său nume, Curcubeu!

    Dacă mi-au furat mormântul,
    înclin să cred că-s supăraţi…
    Eu am plecat,
    deci… mi-am ţinut cuvântul,
    în lumi de cai înaripaţi!

    Acum, ei îşi doresc să aibă
    şi-această sfântă lume a mea
    dar… una e a vrea
    şi alta, a putea!

    E lumea unui dor secat,
    e lumea sfinţilor din cer,
    e lumea fără de păcat,
    e lumea de eter!

    E lumea nouă de argint,
    e lumea gândurilor pură,
    e lumea celor ce nu mint,
    e lumea făr’ de ură!

    E lumea lumilor albastre,
    e lumea lumilor de aur,
    e lumea de culori şi astre,
    e lumea mea cu-al ei tezaur!

    Pentru a salva această lume,
    eu mor şi iarăşi voi muri,
    de va fi cazul,
    şi moartea îmi va fi
    un râu cu spume
    în care să mă scald,
    să îmi las necazul!

    Îi rog frumos pe-ai mei duşmani
    să cate azi în calendar
    şi vor vedea că nu trec ani
    până ce truda le va fi în zadar!

    Nu au văzut că, orice-ar face,
    nu pot să îmi fure amintirea
    ci, în existenţa lor de dobitoace,
    şi-au furat singuri privirea?!

    Aşa.. ajuns-au a fi orbi,
    nu pot zbura ca nişte corbi!
    Mie, de grijă, să nu îmi mai poarte,
    trei cucuvele ce îşi cheamă moarte
    căci, din mocirla existenţială a lor,
    nu pot vedea un mic decor…
    Nu mi-au furat, când s-a putut,
    dreptul de-a mă fi născut!
    Şi, dreptul la mamă, tată,
    nu mi-l vor fura vreodată!
    (04. 11. 2018)

     



    Abonare la articole via email

    Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

    Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați.

    Lasă un comentariu

    Drept de autor © 2009-2022 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
    Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
    Server virtual Romania

    Statistici T5