Text extras din cartea ,,Însemnări istorice despre satul Vorniceni din ținutul Dorohoi”, autor Octavian Ionescu, apărută la Botoșani; editor: Inspectoratul pentru Cultură Botoșani și Centrul Județean al Creației Populare Botoșani.
Sursa: http://vorniceneanul.ro/hramul-de-la-vorniceni-sfantul-dumitru-26-octombrie
Pentru a face o întregire a atmosferei de sărbatoare a hramului celor doua biserici din sat – Sfântul Dumitru -, redau aici impresiile pe care, copil fiind, apoi tânar și chiar mai târziu, ca adult, le-am trăit la sărbătoarea hramului din Vorniceni. Timpul a adus schimbări și în aceasta privință; totuși, pregătirile și petrecerea acestui hram au rămas în mare măsură aceleași.
Cum începe luna octombrie, bărbații și femeile din Vorniceni pornesc pregătirile pentru hram.
Cu ani în urmă, gospodarii se sileau să termine mai repede cu recolta de pe câmp, să alegă oile din turme, să aducă vitele de la cârduri, să facă ordine și curațenie în gospodarie, să meargă la târguri pentru a cumpăra băuturi, de mâncare sau îmbrăcăminte; gospodinele, acum ca și atunci, pregătesc oalele pentru sarmale, ung cuptoarele pentru copt plăcinte, grijesc casele pe afară și pe dinăuntru, ca la Paști. Tineretul se ocupă de găteli și de petrecerile ce vor avea loc în ziua hramului. Pe vremuri, flăcăii mergeau în alte sate, mai ales la Havârna, să tocmească lautari (,,țigani”) pentru joc.
Ziua de 25 octombrie e zi de mare alergătură pentru toată lumea. Când toaca începe a bate de vecernie; mai întâi, încet și rar, apoi din ce în ce mai repede și mai tare, un fel de liniște se așterne peste tot. Pe ici pe colo, muzicanții își încearca, unul câte unul, instrumentele. Muzicile nu încep însă a cânta decât a doua zi, dupa ieșirea din biserică.
În dimineața de Sf. Dumitru, gospodarii, proaspăt bărbieriți, cu căciuli noi, însoțiți de neveste, pornesc spre una din cele două biserici ce poartă același hram.
Pe când trăia tata, în Vorniceni era o singură parohie iar slujba se făcea în biserica nouă. Câteodată însă, tata, îmbrăcat în veșminte, cu crucea și cu evanghelia în mână, precedat de ,,podoabe” (crucea cea mare, prapuri, felinare aprinse și icoane), urmat, ca un adevarat păstor de turma sa, de sute de săteni, se cobora la biserica cea veche din vale, unde se făcea de asemeni o mică slujbă, fiind și acolo hram; se întorcea apoi, în acelși chip, la biserica nouă din deal.
După darea anaforei, poporul se împrăștia în sat, iar unii credincioși, bărbați și femei, se îndreptau, ca la Paști, spre țintirim, la cei adormiți, pentru a aprinde lumânari și a da câte ceva de sufletele lor.
Atunci, în soarele strălucitor de amiază, izbucneau deodată muzicile. O bucurie nestăpânită cuprindea întregul sat. Hore, cântece, chiote se auzeau pretutindeni. Flacăi și fete, cuprinși brăţiş, cu mâinile la spate, câte 6-8-10 sau în pâlcuri, străbăteau ulițele satului.
Pe drumurile ce urcă dinspre Slobozia, Cordăreni și Dumeni, dinspre Mileanca și Havârna, dinspre Petricani, Știubieni și Ibaneasa, dinspre Davidoaia (Sângurica), Podul Stamate și Vlădeni sau dinspre Călugăreni, Dorobanți și Nicșeni, veneau sute de ,,hramaci”, încărcați uneori câte zece în căruțe trase de cai, mai rar de boi. Toți erau veseli. Bărbații erau îmbrăcați în mintene de suman negru, iar pe cap aveau căciuli abia scoase de la cusut; femeile purtau cațaveice noi și șaluri bogate, în care se înfășurau, mândre și dornice de petrecere.
Vornicenii păreau astfel o cetate luată cu asalt de prieteni, nu de dușmani.
În după-amiza zilei, în toate casele erau mese întinse iar bautura curgea din belșug. Muzicile cântau de vuia satul. La cele mai multe case, petrecerea se prelungea toată noaptea, ba chiar până a doua zi, spre seară; unii oaspeți străini rămâneau și până a treia zi, spre amiază.
La sfarșit, rând pe rând, ,,hramacii” plecau în satele și la casele lor, plini de bucuria petrecerii de Sfântul Dumitru de la Vorniceni, gata să primească la rândul lor, la hramurile din acele sate, neamurile și prietenii de aici.
Sfântul Dumitru a fost și rămâne cea mai mare și mai veselă sărbătoare a satului Vorniceni.
Drept de autor © 2009-2024 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania