Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 11 → 2019
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Hypnos şi  Morfeu în luptă cu Pascal

Revista Luceafărul: Anul XI, Nr. 4 (124), Aprilie 2019
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: ISSN 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

Hypnos şi  Morfeu în luptă cu Pascal

Primit pentru publicare: 17 Apr. 2019
Autor: Al. Florin ȚENE, Președintele National al Ligii Scriitorilor Români,Membru al Academiei Americană Română de Cultură și Știință
Publicat: 18 Apr. 2019

© Alexandru Florin Țene, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE
Opinii, recenzii pot fi trimise la adresa: ionvistrate[at]gmail.com  sau editura[at]agata.ro


Trăind în veacul al şaptesprezecelea ( 1623-1662) Blaise Pascal  a fost perceput ca adversar al raţionalismului lui Descartes, ca exaltat şi obsedat să strecoare un cal troian în “ Cetatea raţiunii “, ca herald al unei neiertătoare cruciade pentru umilirea judecăţii lucide şi raţionale. Imaginea lui Pascal se reducea la “ fotografia “ falsă de “apostol al raţiunii”, aşa cum susţine Unamuno,  “pionier de intuiţie “( Bergson), “campion al credinţei “, cum spun neotomişti, explorator al “ raţiunii inimii “( existenţialism), “ vestitor al eşecului “( personalism) şi “ aventurier în luptă cu Hipnos şi Morfeu, zeii adormirii simţurilor “, (n.n. ).

Mulţi din comentatori îi atribuia lui Pascal gestul funest al lui Macbeth de a ucide somnul. Pe motiv că acesta deplângea ursita jalnică a omului de aşi petrece jumătate din viaţă dormind, fără a fi convins dacă cealaltă jumătate nu este un somn, cum susţine Leon Brunschvicg în “Blaise Pascal, oeuvres, tome I-XIV, Paris 1904-1914 “, şi mai ales existenţialiştii, care  concluzionează că fapta cea mai de seamă a lui Pascal este lupta cu Hipnos şi Morfeu, zeii somnului şi viselor.

Retrăgându-se , în 1654, la mănăstirea jansenistă Port-Royal, renunţă la cercetările ştiinţifice de fizică şi matematică şi se preocupă cu precădere de problemele moralei şi ale filozofiei. Gândirea sa oscilează între raţionalism şi scepticism, între ştiinţă şi religie, încercând să le împletească armonizându-le. În acest context  Pascal dă în vileag neputinţa raţiunii omului de a călăuzii existenţa abulică, lunatecă a omului, toropită de letargia somnului, acest prolog al morţii. Însă adevărul este că Pascal alături de Descartes au luptat pe aceaşi baricadă a raţiunii, fiecare cu ideile lui. Cei doi au “ asediat “ pe Hipnos şi Morfeu şi această poziţie a lor este comparabilă, prin tonus regenerator, cu îndoiala  carteziană şi ilustrează, în pofida interpretărilor mistificatoare, o inedită strategie raţionalistă; aventura omului, fragilă “trestie cugetătoare “, înseamnă o insistentă împotrivire faţă de acel periculos somn, somnul raţiunii.

El proclamă superioritatea omului ca fiinţă gânditoare asupra universului: “Omul nu este decât o trestie, cea mai fragilă, dar este o trestie gânditoare “.

Pascal ”geniu înfricoşător “ are iluminări deosebite şi uimeşte contemporanii cu harul său inventiv, aducând contribuţii orizontului ştiinţei şi artei timpului- fizica, geometria, matematica, morala şi metafizica. Maşina asimetrică, tratatul despre vid, încercarea asupra conicelor şi experienţele de hidrostatică reprezintă doar popasuri în descoperirea omului.

În celebrele sale “Scrisori provinciale “(  1656-1657), el denunţă cu vigoare logică impresionantă cazuistica iezuiţilor. Totodată a opus speculaţiilor scolastice o serie de condiţii logice-metodologice severe ale cercetării ştiinţifice, iar în ”Cugetări “,  apărute postum în 1670,  descoperim la Pascal un părofund şi fin pshiolog. El a invocat pretinsul avantaj al opţiunii pentru credinţă, formulând vestitul său “pariu “, potrivit căruia, “dacă dumnezeu nu există, nu pierdem nimic, iar dacă există, câştigăm totul.

Năzuia să făptuiască o grandioasă “pictură a omului “, cum remarcă nepotul său Etienne Perier(Felix Gazier, tom 13, 1914 ).Etalarea narcisiacă a eului de către Montaigne nu-i stârneşte admiraţie lui Pascal. A păstrat totodată efuziunea renascentistă faţă de om, sobrietatea lui Descartes şi introspecţia lui Montaigne, combinându-le într-o originală sinteză umanistă.

Pascal este gânditorul care, într-o analiză raţionalistă, propunea ca viaţa fiecărui om să fie socotită nu de la naştere ci de la deşteptarea raţiunii şi mai ales”de când omul începe să fie zguduit de raţiune “( Blaise Pascal, Oeuvres, publicată de Leon Brunschvicg, Pierre Boutroux şi Felix Gazier, tomul III, Paris 1904-1914 ).

Opera lui filosofică este documentul metafizic al biografiei; ea explică imaginea tabloului complicat plin de contrastele culorilor “pictat  “ de destinul său. Viaţa lui curmată nemilos de repede, la numai treizeci şi nouă de ani, datorită anxietăţii şi destrămată de aporii, ne relevează un suflet deschis din stirpa hamletiană.

Gândirea profundă îi exenţializează şi canalizează viaţa, conferind o brumă de ordine acelei fenomenologii a dezordinii- existenţa sa.

Cugetările, editate postum , în 1669 şi 1670, cuprinde o uriaşă încrengătură de maxime, monolog chinuitor al întrebărilor fără răspuns şi al răspunsurilor pârjolite de întrebări, vin, parcă, să întărească ideea că “logica inimii “ este “ celălalt tărâm “, opus aceluia al raţiunii şi refractar intrării în conul de lumină al raţionalităţii. Meditaţia lui nu este fronda unui fanatic hotărât să dea lecţii de iraţiune veacului fascinat de idolul raţiunii, şi nici smerenia obtuză a unui creştin habotnic, extaziat de martirul lui Crist şi dornic să prosterne omul în faţa crucifixului. Pascal a servit raţiunea astfel, avertizând prevenitor că zeificată, ea se degradează şi devine incapabilă să reflecteze asupra propriilor  margini. Între apologia religiei şi apologia raţiunii, el a ales calea mediană, a înţelege fiinţa umană; exactitatea observaţiei, sentinţa judicioasă şi severă, reabilitarea preceptului antic per aspera ad astra, trasformă cugetările sale într-o veritabilă apologie raţionalistă a omului. Fiecare om repetă destinul lui Odiseu, navigând descumpănit între Scylla raţiunii şi Charybda inimii. Gândirea sa respectă modelul echilibrului grec, vegheat de Nemesis, zeiţa măsurii, înţelegând aceasta  ca echilibru veşnic neliniştit al antitezelor, ca armonie ce încă păstrează ecoul vrajbei între contrarii; el salvează idealul măsurii, îl absolvă de rigorism, îi dedică o logică suplă şi mlădioasă. El face o delimitare- cine se ocupă de sum, nu mai are timp de cogito. Şi invers. Anticipându-l pe Kant, Pascal face o demarcaţie între  raţiune şi “inimă “, argumentând că existenţa lui Dumnezeu nu poate fi demonstrată raţional, ci este  un postulat al inimii.

Anatole France a cedat tentaţiei de a da o explicaţie patologică ardorii sufleteşti a lui Pascal.”Trebuie în primul rând să ţinem seama că omul acesta prodigios e un bolnav şi un halucinant “ scria el în 1892.”Mereu i se părea vede o prăpastie la stânga lui şi după ciudata amuletă care i s-a găsit cusută pe haină, se pare vedea uneori dansând flăcări înaintea ochilor “.( Viaţa literară, Editura Univers, Colecţia “Eseuri “, Bucureşti, 1978,p. 328 şi 329). De asemenea Aldous Huxley împărtăşeşte ideea experienţei mistice a lui Pascal, mărturisite de celebrul “Memento“. Primul cuvânt Foc, exprimă extazul mistic pe viu, susţine acesta în studiu consacrat lui Pascal.

Prin creaţie, renăscătoare flacără, filozoful are certitudinea nemuririi-non omnios moriar. Iradiind în neodihna nopţii, această purificare pune avanposturi faţă de orice noapte a spiritului.Viziunea focului atestă înflăcărarea lui Pascal în lupta cu Hypnos şi Morfeu, titanica sforţare să mântuie sufletul uman de oroarea nopţii, de volbura abisurilor şi bezna necunoaşterii.

În opera lui Pascal, aventura trestiei cugetătoare are un sens unic, ireversibil, de a aprinde focul sacru pe culmile spiritului, pentru a alunga somnul raţiunii şi să sporească lumina cunoaşterii.

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.587 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2019 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5