Primit pentru publicare: 19 Nov. 2021
Editor: Ion Istrate
© Marieva A. Demetrescu, © Revista Luceafărul (www.luceafarul.net)

Pentru mine, luna noiembrie se transformă de mai bine de un an într-un monument în amintirea unui artist drag, poate chiar cel mai drag. Luna noiembrie e despre bunătate într-o lume deșartă, despre speranța ultimelor clipe și, mai presus de toate, despre frumos. E despre demnitatea aceea în care vechile aniversări se transformă în comemorări nostalgice; e despre dor și despre veșnicie. Noiembrie este amintirea unui om care a luptat pentru artă și pentru frumos, chiar și legat de mâini și de picioare cu vulgaritățile amare ale lumescului din zilele noastre. Și luna aceasta, mai mult decât oricând, mă conving că trebuie să cred în aripi și în zborul lor; că adormiții noștri cu aripi din cer pot fi mai cu seamă prieteni decât cei de pe pământ. 

La 20 noiembrie 1973 se naște la Mateuți, raionul Rezina, Republica Moldova, viitorul actor cunoscut de public ca Mihai Donțu. 

Imediat după absolvirea facultății, începând cu anul 1999, devine actor la Teatrul „Mihai Eminescu” Botoșani, după finalizarea studiilor regizorale la Soroca și ale celor actoricești la Iași, fiind începând de atunci un ”adoptat” de valoare al culturii botoșănene, cu care acesta s-a regăsit pe întreg parcursul vieții sale. 

A făcut parte din distribuția a patruzeci și nouă de spectacole de teatru. A regizat mai multe piese de teatru având în distribuție colegi de scenă ai teatrului. Maniera regizorală de lucru preferată a spectacolelor este de factură clasică; s-a făcut remarcat prin sensibilitatea și dedicarea scenică, raportându-se la teatru ca la un titan, ca la o forță mai sus de om; ca la un Dumnezeu. A fost un înzestrat, un hăruit, acel tipar de artist care dintr-un lucru simplu stoarce și ultima picătură de frumos, ca omul din fața sa să spună ”da, domnule! Asta e arta!”. 

Totuși, unui aducător de frumos de nivel înalt Dumnezeu nu i-a îngăduit multă vreme printre oameni. Ori, poate i-a îngăduit, însă el s-a consumat asemenea unei lumânări, înspre a zămisli pe scenă o lume a frumosului, a dreptății, a bunătății; o lume pe care întreaga viață a încercat să o păstreze și în spatele cortinelor, în viața sa personală. Această bunătate, răbdare și finețe am putut să o observ în ultimii săi ani de viață, înainte de moartea sa șocantă din luna martie a anului 2020, după o luptă îndelungată cu o boală necruțătoare, care însă nu l-a lăsat să-și piardă seninătatea, bonomia și speranța. 

Am avut onoarea de a îi fi alături lui Mihai Donțu printr-o conjunctură pe care aș putea să o numesc nu doar fericită, ci și norocoasă; căci am reușit să prind în repezeală ultima urmă de zbor pe care acesta a lăsat-o pe cerul Botoșanilor. Am avut această șansă prin postura tatălui meu de angajat la Teatrul ”Mihai Eminescu” din Botoșani. 

Când eram mică, mă speria prezența lui; era mereu îngândurat, îl vedeam mereu fumând pe treptele teatrului. Întotdeauna singur, întotdeauna de o tristețe de tablou. O tristețe demnă, care nu caută milă. O tristețe, probabil, creatoare, luminătoare; căci tristețea e ceea ce trebuie unui artist conștient de propria-i menire pe pământ. Iar mai apoi, când am crescut, am căpătat un respect enorm pentru el și pentru munca sa, urmărindu-i spectacolele cu fascinația unui copil crescut, în mare parte, în sala de teatru. 

În 2017, i-am cerut lui Mihai Donțu să recite o poezie la prima mea lansare de carte, ”Cuvintele autoarei”, un volum de poezie experimental, aș putea spune. Lansarea a avut loc în sala Casei Tineretului, care și pe atunci era sediul Teatrului ”Eminescu”. Atunci a fost momentul în care, pe scenă, în fața tuturor, mi-a mulțumit pentru onoarea de a îmi fi alături la prima lansare de carte. Atunci nu știam, însă eu eram cea care mai târziu va simți nevoia să-i mulțumească pentru prezența sa providențială în viața mea. 

Petrecând timp cu el dintr-un altruism copilăresc pe care îl aveam, perioada în care ne-am apropiat a fost aceea a bolii sale, plină de suferințe și de dispreț din partea celor din jur; mai rău decât disprețul a fost, de fapt, uitarea – din artistul excentric, visător și boem, Mihai Donțu se transformase într-un bolnav oarecare pentru mulți dintre cei pe care îi considerase o tinerețe întreagă prieteni. În acea perioadă, am fost printre singurele persoane care s-au luptat să-i aducă zâmbetul pe buze. Deși, chiar și pentru mine, acela a fost momentul în care am aflat cum este de fapt lumea. 

Vorbeam mult, foarte mult, și despre teme care acum sunt printre preferatele mele – arta, oamenii, iubirea. În momentele cele mai grele, regizorul fără drept în a-și mai regiza viața cuprinsă de boală a sădit în mine principii verticale, ale frumosului, ale bunătății. Mi-a spus că artistul lucrează cu inima. Și dacă inima e urâtă și plină de ură, cum poate arta să fie frumoasă pe lume? 

Cu un an înainte de a se stinge, mergeam des la teatru împreună; mereu, după aceea, îmi cumpăra o floare sau o prăjitură și ajungeam să mă simt eu prost pentru acea recunoștință pe care o vedeam în ochii săi. Nu era milă, ci făceam totul dintr-un drag enorm pentru ceea ce fusese și încă mai era, deși tulburat de o stare de sănătate nefericită. Pe atunci, îmi povestea ore în șir despre marea lui dorință – voia să dramatizeze la teatrul nostru Meșterul Manole, fiindcă vedea în tema aceea a sacrificiului suprem întocmai marea jertfă a luminii pe care o avea încă în el. 

Însă Mihai Donțu nu a mai apucat să pună în scenă ultimul vis. S-a stins din viață în spital, la Iași, pe 10 martie, anul trecut, chiar înainte ca pandemia să lovească puternic în fiecare dintre noi. 

Când am aflat, m-am simțit zguduită. Nu apucasem să-i dau acel ultim telefon pe care mi-l propusesem toată săptămâna cu pricina. Nu apucasem să-i spun cât de mult țin la el, că fusese un prieten minunat de la care învățasem atât de natural tainele suferinței și ale speranței așa cum n-aș fi putut învăța din nicio carte, ci doar trăindu-i alături. Totuși, știam că știe; știam că a ajuns acolo unde trebuie și, în definitiv, unde îi este acum cel mai bine. Și m-am încrezut că aripile făurite în întreaga sa viață l-au urcat până aproape de Dumnezeu; cine poate știi ce îngeri au învățat să joace Meșterul Manole, acolo sus, în cer? 

Un lucru pe care cred că nu multă lume îl cunoaște este că, în mijlocul acestor încercări grele, arta sa a depășit sfera teatrală, și a ajuns în aceea literară. La câteva luni mai târziu după moartea sa, am regăsit în memoria telefonului două poezii pe care mi le încredințase. De aceea, îmi propun ca mai jos să las cele două poeme scurte, copleșitor de pline de emoție; două poeme care pe mine mă leagă întotdeauna de vechiul meu prieten – Mihai Donțu. Pentru orașul nostru, cred că un astfel de om nu are cum să moară. Trăiește veșnic în fiecare om care l-a văzut pășind în scenă ca într-un templu, ca într-o biserică sfântă; trăiește în fiecare om care i-a văzut lacrima și la aplauze și tremurul la primul gong din începutul pieselor sale de teatru. Mihai Donțu a fost un artist într-atât de altruist, încât a lăsat părți ale propriei sale firi în fiecare dintre noi; încât a făcut artă nu doar cu mintea, ci cu sufletul – cu întreaga sa făptură. Mă bucur nespus, mai ales în noiembrie, când amintirea lui e cu atât mai vie printre noi, că am avut această șansă uriașă de a cunoaște un artist devenit artă; o ființă devenită suflet; un prieten devenit înger păzitor.

***
Câte case ai uns tu, mamă
Cu var și cu lut
Albește-n părul tău, mamă,
Varul acel de demult.

Cât am plâns eu, strâns în al foametei clește
În părul tău, mamă, albește
Zarea lacrimilor mele vechi.

Seara eu îți probozesc nepotul
Iar el se urcă-n cap și-i rău
Și se mută cu totul la tine
Și plânge totul în părul tău, mamă.

Iartă-mă, mamă.
Mamă… iartă-mă!
***
Dacă iubești fără să speri,
De-ai fi iubit și tu vreodată
Se-ntunecă de lungi păreri de rău
Viața toată.

Și-ți lasă-n suflet un amar
Și-n gând asemene,
Căci iubirea în zadar
E un izvor de gemete.