ION H. CIUBOTARU
OUĂLE DE PAŞTI LA ROMÂNI
Vechime, semnificaţii, implicaţii ritual – ceremoniale

„Nu e vorba de cât timp ai născut o carte, ci de cât timp ai purtat-o” (N. Iorga)

Această impresionantă lucrare „ este rodul unor preocupări ştiinţifice care dăinuiesc de aproape patru decenii”, afirmă autorul, profesor universitar doctor, distins etnolog şi istoric literar, în prefaţa volumului, parcă spre a lăsa de înţeles că lucrurile importante nu se pot face în grabă şi nici uşor.

Patru decenii a durat căutarea acelor daruri care l-au ales pentru a le preţui şi păstra. Cum anume a ajuns să le găsească ne spune tot Domnia Sa: „Într-o primă etapă, am străbătut meleagurile Moldovei, cu deosebire în perioada Sărbătorilor de Paşti, cercetând îndeaproape datina care ne interesa, atât sub aspectele ei sincronice cât şi diacronice. Am stat de vorbă atunci cu numeroase femei, dar şi cu câţiva bărbaţi, care se bucurau de o justificată faimă în privinţa încondeierii ouălor. Am cules de la toţi informaţii deosebit de preţioase, nu doar despre îndeletnicirea pe care cei mai mulţi dintre ei o ridicaseră la rang de artă, ci şi o seamă de credinţe, gesturi şi practici rituale îndătinate la marea sărbătoare creştină de la începutul primăverii.

Cu timpul, interesul nostru s-a extins şi asupra celorlalte provincii,… alcătuisem o temeinică bază documentară, precum şi o colecţie de ouă încondeiate – numărând câteva mii de exemplare – cea mai mare parte a ei aflându-se acum în patrimoniul Muzeului Etnografic al Moldovei din Iaşi”.

Din acelaşi preambul, aflăm că „lucrarea ar fi trebuit să apară în seria „Caietelor Arhivei de Folclor”, pe la mijocul deceniului nouă al veacului trecut, dar împrejurările nefavorabile din vremea aceea şi din primii ani de după evenimentele din 1989 au făcut ca publicarea ei să fie amânată până de curând. După scurte reveniri asupra temei, nu îndeajuns de încurajatoare, s-a produs imprevizibilul: de doi – trei ani, cercetarea obiceiurilor de Paşti – incluzând acum întreaga suprafaţă a ţării – şi-a redobândit statutul de proiect prioritar în preocupările subsemnatului acestor rânduri”.

Şi, astfel, „bucurându-se şi de multă solicitudine din partea unor colegi de breaslă, precum şi a altora” şi cu susţinerea financiară a Direcţiei pentru Cultură şi Patrimoniu Naţional Iaşi, a putut încredinţa, recent, prezenta lucrare prestigioasei Edituri „Presa Bună” din Capitala Moldovei, aceeaşi care i-a editat ilustrului etnolog, în aceleaşi superbe condiţii grafice, şi alte câteva lucrări valoroase: monumentalul volum „Catolicii din Moldova. Universul culturii populare”, în trei volume: I, „Arhitectura tradiţională. Textilele de interior. Portul popular de sărbătoare” (1998), 272 p.; II, „Obiceiurile familiale şi calendaristice” (2002), 500 p.; III, „Poezia obiceiurilor tradiţionale. Literatura populară. Folclorul muzical” (2005), 657 p. şi monografia „Gherăieşti, un sat din ţinutul Romanului” (2003), 394 p..

Cartea la care ne referim în aceste rânduri (ISBN 978 – 606 – 8116 – 24 – 2) însumează 336 de pagini, distribuite în următoarele diviziuni: Introducere (8 p.), Retrospectivă bibliografică (38 p.), Mitologia oului (18 p.), Înţelesul legendelor (8 p.), Oul în mentalitatea tradiţională (76 p.), Redimensionări ritual – ceremoniale (32 p.), Repere ale dăinuirii (32 p.), Câteva concluzii (8 p.), Rezumatul textului cărţii în patru limbi de largă circulaţie (40 p.), Bibliografie (12 p.), Indice de motive (16 p.) şi Ilustraţii (43 p.).

Iată şi câteva spicuiri din acest fascinant volum, vizând datinile, credinţele, practicile ritual – ceremoniale şi literatura populară, circumscrise Sărbătorilor pascale, care poartă încărcături semantice şi emoţionale deosebite.

De la bun început, menţionând că „Sărbătorile de Paşti au constituit, încă din cele mai vechi timpuri, un reper calendaristic inconfundabil, atât pentru poporul român cât şi pentru alte comunităţi creştine de pe bătrânul continent”, autorul remarcă faptul că „înroşitul sau încondeiatul ouălor pare să aibă la bază virtuţile obiectului respectiv: sursă primordială a vieţii pe pământ, a pământului însuşi şi chiar a întregului univers,… părinte al lumii, la care, se adaugă aspectul (indicând imaginea limitării spaţiale de tipul cercului magic) şi valenţele pe care i le conferă culoarea, care, la început, a fost cea roşie, reprezentând sângele, adică viaţa, dar şi focul, puterea lui purificatoare. Încât, asocierea oului, ca factor dătător de viaşă, cu culoarea roşie a focului semnifică viaţa lipsită de primejdii. Oul roşu devine astfel simbol al tinereţii, al sănătăţii robuste, al vieţii senine.”

Pe tema înroşirii ouălor, autorul invocă diferite păreri, printre care şi ale folcloristului român Artur Gorovei, care asociază culoarea şi modelele cu care sunt împodobite acestea cu soarele, susţinând că obiceiul are o origine cultuală. Şi, urmărind evoluţia datinii, autorul insistă apoi asupra aplicării desenului pe suprafaţa oului, practicat la început monocrom, la diferite popoare, pe arii foarte întinse, pe care s-a grefat mai târziu obiceiul încondeiatului cu diferite semne şi simboluri, dintre care cele mai răspândite sunt întâlnite şi astăzi în ornamentica ouălor de Paşti.

În acest context, aflăm şi câteva păreri privind fondul ouălor – alb sau roşu – pe care s-au aplicat cele dintâi semne, ca şi cu privire la tehnica gravării, considerată posterioară celei a încondeierii propriu – zise, şi că „procedeul cel mai ingenios dintre toate, care a devenit clasic în tehnica încondeierii este cel al trasării contururilor cu ceară topită pe suprafaţa oului, cunoscută astăzi la toate popoarele la care această datină continuă să fie performantă”.

Tot aici, autorul citează lucrarea etnologului ceh Antonin Vaclavik, consacrată înroşirii şi încondeierii ouălor, care, „pornind de la motivele ornamentale cu care sunt împodobite aceste obiecte rituale, distinge două tipuri fundamentale (pe care el însuşi avea să le amendeze mai târziu): unul occidental şi altul oriental – la un moment dat vorbind şi de un tip meridional -, delimitează zonele geografice ale acestora, precizând şi principalele lor caracteristici, dar, surprinzător, românii nu sunt plasaţi acolo unde era de aşteptat să-şi aibă locul, în ultima grupă, chiar dacă sunt unele asemănări frapante între ouăle încondeiate de pe meleagurile noastre şi cele bulgare”… şi în ciuda faptului că „la o expoziţie fotografică organizată la Praga, pe la sfârşitul secolului al XIX-lea, vlahii din Moldova etalau, printre altele, şi o bogată colecţie de ouă încondeiate, care erau aproape identice cu cele româneşti,… încrustate ca de Paşti, având mare asemănare cu încrustăturile ce se fac la noi, ca: talpa gâştei, trifoiul, boboci de trandafiri, oale cu flori, şerpi, stele ş.a. Iar repertoriul motivelor decorative de pe ouăle de Paşti predominant păstoresc din comunităţile lanţului carpatic: Berbecul, Capra, Caprele, Caţa, Cârja, Cârligul, Ciomagul (ciobanului), Ciobanul cu oile, Clopoţelul, Coarnele berbecului, Coarnele ţapului, Crucea mielului, Fluierul, Inelul, Steaua, Stricnaua(ciobanului), Turma de capre, Unghia caprei, Urechea oii, Urechea cu hârleţ ş. a. este încă un argument peste care nu se poate trece.”

De aici, ipoteza că „datina ouălorîncondeiate s-a plămădit în Peninsula Balcanică, poate chiar de o parte şi de alta a cursului inferior al Dunării. Stă mărturie, în acest sens, puternica vitalitate pe care o prezintă tradiţia ouălor de Paşti la slavii sudici, la români şi la ucraineni, cu deosebire la populaţia huţulă.

Nu poate fi ignorată, de asemenea, bogăţia uluitoare a modelelor ornamentale şi nici evoluţia tehnicii de lucru, care, la aceste popoare, a ajuns să atingă perfecţiunea. Mai trebuie avut în vedere că la popoarele de rit ortodox, unde slujitorii bisericii sunt mult mai toleranţi, practica înroşirii şi desenării ouălor de Paşti a fost intens stimulată, impregnată de elemente religioase, mai întâi cu desene cu caracter aniversar ale miracolului Învierii lui Iisus Hristos, vopsirii şi încondeierii ouălor atribuindu-li-se obârşii creştine, în legătură cu acestea fiind puse în circulaţie numeroase legende, preponderent ecleziastice la toate popoarele unde este cultivat obiceiul.”

Cu privire la obiceiul românilor de a întâmpina marea sărbătoare a Învierii Domnului cu ouă roşii, autorul citează un jurnal al turcului Evlia Celebi, care îl situează pe la mijlocul veacului al XVII-lea, când, la Oradea se organiza şi târgul ouălor roşii, unde „aceste obiecte ritual – ceremoniale se vindeau ca oricare altă marfă,… însemnând că obiceiul ajunsese la o maximă înflorire şi se bucura, nu numai printre români, de cel mai larg interes.”

Dar pentru că „ la acest bazar anual, care avea loc la începutul anului, cu patruzeci de zile mai înainte de sărbătoarea de ouă roşii a ghiaurilor se adunau negustori din India, Yemen, din Arabia şi din Persia, într-un cuvânt, din toate cele şapte clime vin sute de mii de oameni… încât această câmpie a Oradei se umple de corturi şi de căruţe, împodobindu-se cu ele”, „s-ar părea, spune autorul, că nu este vorba de un târg al ouălor roşii,… ci de raportarea unui eveniment comercial de mare amploare la sărbătorile noastre de Paşti”.

Acest obicei a fost semnalat „patru cecenii mai târziu, cam pe la 1700, şi în Ţara Românească, atunci când, la curtea principelui Constantin Brâncoveanu jupânesele la care mergeau să le facă urări de Paşti cei ce erau primiţi le ele în casă obişnuiau să le dea o basma (năframă) şi două ouă, ciudat încondeiate cu flori de aur (lucru în care româncele erau neîntrecute). Şi acest lucru se obişnuia şi între rude şi prieteni.”

Diontr-o altă sursă citată, aflăm despre prezenţa ouălor roşii printre alimentele îndătinate la Sărbătorile noastre pascale şi în Moldova, ca şi despre cel puţin trei obiceiuri în această privinţă, având o vechime considerabilă şi o continuitate neîntreruptă până în zilele noastre: „sfinţirea bucatelor, dăruirea de ouă roşii şi udatul ritual în noaptea Învierii.”

Şi, mai presus de cele afirmate până aici, este meritul aceloraşi surse bibliografice de a dovedi, cu certitudine, că „obiceiul de a vopsi ouă la Sărbătorile de Paşti ori de a le împodobi cu diferite ornamente le era cunoscut românilor din Transilvania, Muntenia şi Moldova încă de acum trei sute cincizeci de ani.”

Sunt prezentate, apoi, o serie de publicaţii periodice şi lucrări ale unor autori consacraţi, din prima şi a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi din primele decenii ale celui următor, care au întreţinut interesul pentru obiceiurile pascale: „Pentru începutul obiceiului de a se întrebuinţa în zilele Sfintelor Paşti ouă roşii” (1827, Iaşi), „Antichităţi despre crucea Domnului Iisus Hristos” (1937, Sibiu; 1957, Buc.), autor A. G. Lesviodax; publicaţiile periodice: „Amicul Şcoalei”, „România liberă”, „Gazeta de Transilvania”, „Românul literar”, „Pressa”, „Trompeta carpaţilor” şi, mai târziu: „Albina”, „Comoara satelor”, „Şezătoarea” ş. a. Iar ornamentele ouălor pascale, de la cele arhaice până la cele actuale se bucură de şi mai multă atenţie din partea autorului, urmărindu-le evoluţia în toate provinciile româneşti, şi ca surse de inspiraţie pentru alte domenii ale artei populare şi chiar pentru arta cultă.

În acest sens este menţionat, mai întâi, meritul folcloristului Leonida Bodnărescu, a cărui prezentare asupra acestor obiecte rituale, cea mai completă până la el, cuprinde şi „prima clasificare a desenelor de pe suprafaţa ouălor de Paşti, în cinci grupe: regnul animal, motive vegetale, seria uneltelor, ornamente industriale şi diverse”.

Deosebit de interesante sunt şi ilustraţiile din lucrarea lui Leonida Bodnărescu. Patru din cele şase ouă sunt împodobite cu ornamentaţie din repertoriul tradiţional, ceea ce înseamnă că au o valoare artistică şi documentară remarcabilă. Primul exemplar are fondul cărămiziu, iar modelele – de culoare galbenă, conturate cu alb şi negru – înfăţişează peşti şi figuri geometrice. Suprafaţa oului este divizată longitudinal, obţinându-se astfel patru suprafeţe aproximativ egale. În fiecare dintre acestea este zugrăvit câte un peşte, desenul central fiind delimitatt de brâie, cu motivul prescurii în interior şi dinţii fierăstrăului în exterior. Apar, de asemenea, şiruri de puncte ce încadrează simetric ornamentul zoomorf. Nu este exclus ca motivul peştelui (căruia i se pot atribui multe conotaţii) să reprezinte aici o supravieţuire a vechiului simbol, atât de răspândit la începutul erei creştine, prin care credincioşii se recunoşteau între ei.

Decorul celui de al doilea ou „ar reprezenta” turma de capre, iar ornamentele următoarelor trei ouă nu sunt de natură folclorică: primul reprezintă o cruce, al doilea o floare în ulcior şi ultimul este denumit Balerca / Polobocul.

Atenţia autorului se îndreaptă apoi către folcloristul Tzigara Samurcaş, director al Muzeului de Etnografie şi Artă Naţională, care, după un an (în 1909), publică un studiu intitulat „Ouăle de Paşti”, unde „motivelor decorative de pe cele unsprezece ouă împistrite li se alătură cincisprezece simboluri disparate, toate făcând parte din repertoriul ornamentelor arhaice, indiciu sigur al valorii lor artistice şi documentare. Autenticitatea pieselor alese, pe care le reproduce în întregime ori secvenţial, este garantată de renumele vetrelor folclorice din care provin: Cătina –Buzău, Baloteşti – Ilfov, Curtea de Argeş, Dumitreşti – Vrancea, Livezeni – Muscel, Mătăsari – Dâmboviţa, Sohodol – Bihor, Târleşti – Prahova ş. a.”

O observaţie justă a autorului este şi aceea că „ unele modele de pe ouăle pascale au o circulaţie foarte largă; sunt întâlnite nu doar în regiuni foarte îndepărtate una de alta, ci şi la naţiuni diferite. Încât este greu de stabilit poporul de la care întâia dată au pornit aceste motive… În general, fiecare popor crede că de el sunt inventate. Chiar şi secuii din Ardeal, ale căror încondeieri sunt aproape la fel cu ale noastre, revendică asemenea drepturi.”

Suscită, de asemenea, interes colecţia celor o sută şaisprezece ouă încondeiate, selectate de Maria I. Panaitescu, maestră de desen la Şcoala Profesională „Principesa Elisabeta” din Bucureşti, dintr-un număr mult mai mare, provenind din zone etnofolclorice reprezentative şi ilustrând ipostaze arhaice ale acestui repertoriu ornamental, ajunse, în cele din urmă, la Muzeul Naţional de Etnografie din Bucureşti. Ea răspunde îndemnului venit din partea lui Spiru Haret de a contribui la regenerarea artei noastre naţionale, dar propune şi o revalorizare a acestora, integrând în sfera altor compartimente ale artei tradiţionale româneşti, cum ar fi ţesăturile, cusăturile, broderiile, ceramica decorativă ş. a. „ornamentele identificate de prof. Maria Panaitescu, pe la mijlocul primului deceniu al secolului XX, alcătuiesc şi astăzi un repertoriu de referinţă: Aripa hultanului, Barza, Calea rătăcită, Cârligul ciobanului, Codru închis, Desagii popii, Fierul plugarului, Grebla, Mâna milogului, Peştele în coteţ, Rădaşca, Scrânciobul etc. Sunt imbolduri dintre cele mai sugestive, pe care cercetătorii autentici nu au cum să le ignore.”

Pe aceeaşi linie, sunt citate şi preocupările Margaretei Miller – Verghi, care reproduce şi treizeci şi unu de modele de pe ouăle încondeiate, (printre acestea numărându-se: Broasca, Brâul mocanului, Cârja popii, Colivia, Scara mâţei, Stele, Traista ciobanului ş. a. ) şi cea dintâi lucrare despre obiceiul încondeierii ouălor la români, care a văzut lumina tiparului în afara graniţelor ţării, „Ouăle româneşti de Paşti”, publicată de revista londoneză „Folklore”, în numărul din septembrie 1909.

Numeroase alte surse bibliografice pe tema ornamentaţiei ouălor pascale nu doar la românii din toate provinciile ţării, ci şi la toate popoarele care cultivă datina şi o mulţime de ilustraţii, dintre care nu lipsesc şi cele adunate cu devotată sârguinţă de autor, sunt valorizate în continuare în carte.. Cititorul însă poate lua act de ele numai prin contactul direct cu această captivantă carte de patrimoniu, a cărei bogăţie de conţinut nu poate fi cuprinsă în totalitate într-o simplă prezentare ce şi-a propus a fi acest demers.