Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

În aşteptarea omului

Primit pentru publicare: 01 oct.2014.
Autor:  Ionel BOTA

Publicat de Ana Maria Maluș, 02.oct.2014.

 

uezen coperta fataÎn aşteptarea omului

 

Am citit de curând povestioare SF purtând, în timpul nostru real, însă, mesajele de autenticitate ale unei proze desţelenind ţinuturile cam rigidizate ale inspiraţiei din literatura genului de la noi. Iar Snowdon King, pseudonimul care semnează acest Uezen şi alte povestiri (Iaşi, Editura Fides, 2010, 160 p.), exprimă acum valoarea artistică a unui autor mirabil din provincia de nord-vest, Ionuţ Caragea.

Povestirile (despre inclusul, aici, Uezen, deschizând o trilogie, vorbim/scriem altădată) sunt ţesături stranii, interogaţii febrile statuând pretexte, căutări, pierderi şi regăsiri, evocă mai cu seamă un seismograf al inteligenţei de a se plia în tentaţiile definitivului pe aceste straturi ale memoriei. Fiindcă dinamica multora din prozele lui Ionuţ Caragea e tocmai degringolada memoriei, până şi exerciţiul de a povesti fiind unul de o forţă prospectivă aparte. Scriitorul nu este un pontif, dar el reglează mecanismele unei ceremonii care impune colocvialul, trans-scrierea aplicată a sensurilor integrării fiinţei şi non-fiinţei (anti-fiinţei ca glosatorul „cuvântului înainte” în acelaşi primat al textului-memoriei) în granulaţia hazardului. Aşadar, omul ori sensul înţelesului său, edificat deopotrivă cu foamea de spaţiu simbolic în toposul aceleiaşi memorii, fragmentând unităţile timpului primordial, exilat şi el în ariditatea contingentă a minciunii despre „cum ar fi fericirea în armonia universală”, ca memorie crispată. Prozatorul, laureat Helion în trei rânduri, 2007, 2008 şi 2009, nu joacă decât în spectacolul interior, al aceloraşi obsesii modelatoare: „- Ei, şi acum…îţi aduci aminte? –  Da. Totul s-a petrecut ca şi cum ar fi fost ieri. – Şi…ce mai fac oamenii? – ce să facă… Sînt tot aşa de curioşi, dar nu vor afla niciodată nimic. – Asta e bine. Povesteşte-mi! – primii care m-au învăţat să mint au fost părinţii mei. Mi-au zis că nu le pot spune oamenilor ceea ce gîndesc. Este tot ceea ce au. O dată lăsaţi fără secrete, vor muri. Şi eu voi muri o dată cu ei (…) – Ai procedat bine. Şi după aceea? – Lucrurile s-au agravat mai târziu, cînd m-am îndrăgostit. La început ea mă iubea. Din păcate, la un moment dat, a început să mă mintă.”(The Human Game, p. 42-44)

Dar nicidecum nu avem un eu spectator câtă vreme asumarea limitei, în Biblos, descărnează mitul memoriei, stabileşte – altfel – ordinea de reprezentare. E de apreciat, aici, cum reuşeşte prozatorul nostru să recompenseze discursul elegiac între frontierele „virginei idealităţi”: „Biblos călătorise de ceva aduceri aminte. Citise mult în ultima vreme, înfăptuise la fel de mult şi rezervele erau pe sfârşite… Acum aştepta de mai multe gînduri la locul întîlnirii. Îl stabiliseră cu toţii să fie la vechea Amintire Comună. (…) Poe stătea într-un colţ de Amintire Comună şi zîmbea. Ar fi putut dintr-un singur gînd să-i facă să uite. Numai că nu voia să se-ntoarcă la marea Singurătate. Mai bine trăia în lumea imaginaţiei sale.” (Biblos, p. 22 şi p. 26) Virusul epicităţii află aici, în povestirile lui Ionuţ Caragea, un elementar biologic, magmă a visului aprinzând realul întâmplărilor dintotdeauna. Nu poţi „opera” misterul, îl poţi pătrunde cu un singur corectiv (dacă eşti prozator), convenţia reveriei. Şi Ionuţ Caragea are pasiunea calmă a notaţiei senzoriale, iar una din povestiri, Penitenciarul, ne propune o îndelungă meditaţie asupra temei precarităţii fiinţei. Viaţa, aşadar, este masca morţii redusă la embleme, orice ritual zgomotos (iarăşi viaţa) se termină în confesiune şoptită: „- Cuvîntul este o iluzie creată cu scopul de a reprezenta indeterminabilul. Cuvântul este o speculaţie datorată percepţiilor limitate. Cuvintele se modifică şi capătă sensuri diferite de la o decadă la alta, de la o limbă la alta. (…) – Aţi înregistrat visele? – Da, însă nu am captat decît un singur mesaj. – Ce mesaj? – „Crede şi nu cerceta”(Penitenciarul, p. 58 şi p. 60)

Dar viaţa obligatorie poate fi şi canonul deszăpezirilor marii iniţieri? Dacă „arzi” povestea, toate desprinderile din cotidianul contemplat elogiază doar existenţa rituală a lucrurilor, iar memoria fiinţelor concentrează doar simbolicele realului. Până şi altă „explicaţie” a mitului iubirii are, în povestirea Atempus, efectul de seră asupra celuilalt mit, al omului care, trăind, îndeplineşte normativele discursului despre sens: „Apoi plămădi femeia din foc şi pămînt. Genomul celest se transformase într-o nouă creatură neînaripată. Lucifer ispiti bărbatul care se simţi atras de femeie. În locul credinţei inoculă plăcerea. În locul reproducerii cu suflul celest, bărbatul ajunsese să se reproducă cu femeia. Astfel au apărut primii copii ai întunericului, discipolii lui Obscuris, aflaţi în graţia luciferică. (…) Dumnezeu privea îngîndurat spre Terra. L-ar fi zdrobit pe Luciferus, dar nu putea risca să lase Eden pe mâinile lui Obscuris. Îşi chemă cei mai puternici albi înaripaţi şi îi trimise la luptă. Însă, pe Terra, înaripaţii nu aveau putere. Deveneau icoane, deveneau statui, deveneau cruci sau biblii. Deveneau morţi pe veci, suflete părăsite de suflul celest. Deveneau eterna nimicnicie.” (Atempus, p. 12) În Picătura avem o metaforă decantată în parabolă, asimilarea tragicului în erezie a fiinţei glosând linearitatea, uniforma dezlănţuire de emoţional. Asta pentru că spectacolul omului e, firesc, o caligrafie ludică: „Ar trebui să iubeşti picătura pentru că-ţi limpezeşte sângele şi-ţi domoleşte focul în rărunchi. Ar trebui să iubeşti picătura pentru că şi picătura te-a iubit pe tine mai mult decît un ocean, mai mult decît cerul, mai mult decît pămîntul. Mai mult decît orice a iubit vreodată un om. O femeie de aer. O vărsătoare de picături. Ai crezut că ai aruncat picătura? Nu uita, izvorul e sfînt.” (Picătura, p. 66) Şi în povestirea Jesus Cyborg, plenitudinea vitalului, reîntronând inocenţa răstignitului răscumpărător, Personajul selectează până şi fundamentele „trădărilor” fiinţei clonate, roboţii ratând melancolia vulnerabilă a lumii: „Singura şansă a oamenilor era o nouă „Apocalipsă”, însă ultimul microprocesor fusese distrus. Jesus era singurul care descoperise cu adevărat, în cotloanele creierului uman, iubirea supremă: sacrificiul de sine. Undeva, pe ecranele gigantice ale edificiilor coloniei, mesajele se derulau cu repeziciune: Jesus loves us (Jesus Cyborg, p. 31)

Povestirile lui Ionuţ Caragea redistribuie dialectica amintirii, cu siguranţă. Dar avem aici şi o sociologie a aperceptivului. Omul este oprimat, dubletele lui îl consideră un obiect estetic, chiar dacă, „odinioară”, el le-a creat, realul e decorul decidabilului, dar indecidabilă e voinţa supremaţiei „kinetice” fiindcă – nu-i aşa? – simţurile, emoţiile nu se pot transmuta. În Amintiri de împrumut sau în Perechea de rezervă, antropologiile ţin de mobilitatea spirituală şi de convertirile neprevizibile. În Naştere şi în Ieşiţi afară din casă!, inteligenţa autorului e de verificat în clipa aceea în care el se transpune, cu artă, în narator flotant. Aici, agresiunea ficţiunii are loc împotriva dogmei sterile a memoriei. Ultimele şase minute denudează omul până la a-l „defini” o invenţie simbolică: „Lumea exista în oglindă. Copia perfectă, Gemina, se născuse o dată cu trecerea primului val spaţio-temporal. Aceiaşi oameni, aceleaşi locuri, aceeaşi planetă. Cu o singură diferenţă: timpul celor de pe Primus era înainte cu şase minute.  Pe Gemina se instaurase haosul. (…) Cei de pe Primus au descoperit Gemina imediat după trecerea primului val. (…) Însă…Ca orice val care se sparge la ţărmul unei mări, Gemina rămase neatinsă. Cu amintirea intactă a planetei Primus şi a celor care au crezut pînă în ultima clipă în noul paradis.” (Amintiri de împrumut, p. 50 şi p. 54)

Proza SF e o proiecţie deviată. Ea nu determină conduite, dar există o relaţie de fidelitate cu raţionalitatea, raţiunea ca liant al eului scriptor în păienjenişul atâtor „prejudecăţi” ale arlechinadei omului în lumea care i-a fost dată. În povestirea 2205, rictusul naratorului sugerează experienţa propensiunilor către încoronarea iluziei ca lozincă a tuturor continuităţilor planetei care este fragmentul din marea sinteză universală. Dar, în Homo interneticus, instalarea confesiunii cosmicizează într-un fel ciudat de jubilaţie hedonistă, „cartea genezei”, în sens invers. Eul scriptor are şi el doar o atitudine experimentală, conotează un mare abandon, dispariţia omului: „– Mamă, mamă, vorbesc cu Netus! – Netus nu vorbeşte, oamenii sînt cei care vorbesc despre el. – Dar, mamă, Netus mi-a spus că oamenii nu mai există cu adevărat de mult timp. Oamenii sînt virtuali, mamă, sînt copiii lui Netus. – Cum poţi să crezi asemenea lucruri?” (Homo interneticus, p. 36)

Prozatorul nostru evită retorici calofile, metafora refuză evazionismul edulcorărilor, textul visează, neîntrerupt, marele ocean al realului. Locul preferat al naratorului este aici, tocmai la marginea visului despre lumea cu sau fără „heraldicele” fiinţei omului, eleganţă şi cucernică adoraţie, conştiinţă a înstrăinării şi a raportului fragil vis-realitate. În Jocul lui Lucifer, elanurile sunt supapele unui „purgatoriu” de îndoieli accentuând nota ceremoniosului într-un succes „tematic”: omul depersonalizat crede până şi în oasele umbrei, după ce discursul febril despre celebrarea luminii nu mai posedă lirism inaugural: „Trecuse puţin timp de cînd Lucifer crease cele două lumi şi lucrurile scăpaseră de sub control. La început crease doar două holograme şi treburile erau simple. (…) Regulile jocului fuseseră încălcate. Programul căpătase raţiune proprie, hologramele se puteau materializa şi îşi scoteau încetul cu încetul corpurile în afara proiectorului prin puterea minţii. În a treia lume paralelă se pregătea o nouă dominaţie şi Lucifer nu avea cui să-i ceară ajutorul. Acţionă la disperare şi intră în program, distrugînd hologramă după hologramă. Însă, cînd a ajuns la ultima, a înţeles că nu mai avea nici o putere. Fiul lui Genesis se hrănise cu toată energia sa şi acum îl privea cum îşi pierde consistenţa…” (Jocul lui Lucifer, p. 63) Doar o splendidă metaforă a timpului, în schiţa Profund relaxat, pare o recuperare a „culorilor” iluziei, instalând temporalul între formele caligrafice ale fiinţei omului posedată de obsesia maladivă a călătoriilor în cifrul forţei transfiguratoare a infinitului.

Nu sunt singurele situaţii şi ipostaze în afirmarea cărora construcţia acestor identificări a adâncit întoarcerea spre sine a unui prozator remarcabil. Fiindcă (iarăşi): eul scriptor este purtătorul de cuvânt, gestantul pregnanţei senzoriale, trăindu-şi meditaţia confortabilă ca program, armonizându-şi stenogramele despre viaţă şi moarte, dragoste şi risipă, constelaţii ale nostalgiei şi iniţieri întotdeauna măsurabile oniric.

Prozele lui Ionuţ Caragea, hotărât lucru, au un aer  special, despodobesc sau (re)animă, demitizează sau experimentează propensiuni, structurează un imaginar ori se uimesc hamletian în interiorul angoasei. Uezen şi alte povestiri e una din puţinele cărţi serioase ale genului, carte evaluând etapa altui triumf dintr-un traseu original în literatura noastră contemporană, cu un proprietar titular inconfundabil: Ionuţ Caragea.

 

Ionel BOTA



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 28 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5