Regele Carol I s-a născut la 20 aprilie 1839, la Sigmaringen, landul Baden-Württemberg, Germania și a murit la 10 octombrie 1914, la Sinaia, fiind înmormântat în biserica Mănăstirii Curtea de Argeș. A fost căsătorit cu Principesa Elisabeth Pauline Ottilie Luise zu Wied (viitoarea Regină Elisabeta), cu care a avut o singură fiică, Principesa Maria (Mărioara), decedată la vârsta de trei ani și șapte luni. A fost domnitorul României (10 mai 1866-14 martie 1881) și primul rege al României (14 martie 1881-10 octombrie 1914). A urmat studii militare, dar a fost, în egală măsură, un iubitor de artă (a studiat istoria artei) și era vorbitor a patru limbi străine, inclusiv româna. În timpul său, a fost adoptată prima Constituție a României (1866), a fost cucerită independența țării, în urma Războiului de Independență (1877-1878), a fost proclamat Regatul României (1881), teritoriul național a fost întregit cu partea de sud a Dobrogei, Cadrilaterul (viitoarele județe Durostor și Caliacra), în urma celui de-Al Doilea Război Balcanic (1913), au fost realizate reformele învățământului, justiției, armatei și cea monetară, a început construcția rețelei de căi ferate, a avut loc modernizarea țării în toate domeniile și a fost consolidat prestigiul intern și internațional al României. Regele a finanțat Fundația Universitară „Carol I” și a construit castelele „Peleș”, „Pelișor” și „Foișor” din Sinaia. A scris un jurnal intim, editat cu titlul „Jurnal. Carol I al României”, în patru volume, dintre care au apărut primele trei (2007, 2014 și 2020). A fost ales membru de onoare al Academiei Române (1867), precum și protector și președinte de onoare al aceleiași instituții (1879-1914).

Irina Voicu era, la data interviului, referent în cadrul Muzeului Național Peleș din Sinaia. În calitatea sa, a descris prima parte a traseului de vizitare a Castelului Peleș într-un interviu realizat la 3 august 2012, în incinta acestuia.

– Doamnă Irina Voicu, cine și când a construit castelul?
– Fondatorul acesui superb edificiu a fost Regele Carol I, al doilea dintre cei șase copii ai Prințului Karl Anton de Hohenzollern-Sigmaringen și ai Prințesei Josephine Friederike Luise de Baden, fiica fiicei adoptive a lui Napoleon Bonaparte. Castelul a fost ridicat între anii 1873 și 1914, fiind inaugurat, într-o formă parțială, la 7 octombrie 1883 și dat în folosință totală în luna mai 1914.

– Vă rog să faceți o prezentare a parterului clădirii.
– În holul de intrare, decorat în stil neobaroc, este amplasată o scară în spirală, la baza căreia se găsește bustul celui mai important decorator al castelului, austriacul Bernhard Ludwig, iar pe prima buclă a spiralei se află efigia principalului arhitect, cehul Karel Líman. Regele Carol I nu a fost doar un mare iubitor de artă, ci și un avid colecționar de arme, colecția lui însumând aproximativ 3.700 de piese – atât europene, cât și orientale; o mare parte dintre acestea sunt expuse în cele două săli de arme, în care se intră din hol. Sala mare adăpostește o parte din colecția de arme europene a regelui Carol I, fiind una dintre sălile lui preferate. Pe panoplii, sunt așezate arme albe și de foc, datând din secolele XV-XVII și provenind din Germania, Italia, Spania și Polonia. De jur-împrejurul sălii, se găsește o parte din colecția sa de armuri germane, care datează din secolele XV-XVI, destinate doar nobililor și cântărind aproximativ 30 kg fiecare. Piesa de rezistență este o armură maximiliană completă, pentru cal și călăreț, unicat în țară, cu o greutate de 110 kg. Mai poate fi văzută o spadă germană de execuție, datând din secolul al XVI-lea, folosită exclusiv la decapitarea nobililor; în epocă, era considerat un privilegiu a fi decapitat cu o asemenea spadă, și nu ucis prin spânzurare, ca în cazul oamenilor obișnuiți. La nivelul superior, un basorelief din bronz prezintă o scenă din bătălia de la Nicopole, la care a participat cu o oaste și Mircea cel Bătrân, dar și unul dintre strămoșii Regelui Carol I. Pe plafonul casetat, se află însemne heraldice și devize în limba latină, printre care și cea a Familiei Regale a României – „Nihil sine Deo” („Nimic fără Dumnezeu”). O vitrină expune medalii și ordine militare ale suveranilor noștri, precum și o copie a coroanei Regelui Carol I, orginalul aflându-se la Muzeul Național de Istorie a României din București; el nu a avut niciodată o coroană din aur, ci una simbolică, realizată din oțelul unui tun capturat la Plevna, în Războiul de Independență. Sala mică expune o parte din colecția de arme orientale a Regelui Carol I; în afară de o flintă albaneză, mai există arme turcești, persane, japoneze (din bambus), arabe și indiene, precum și un scut african din pai de orez. Cele mai valoroase sunt armele de paradă, de proveniență europeană și orientală, primite cadou de Regele Carol I sau achiziționate de el. Traversând anticamera unde așteptau cei pe care regele urma să-i primească în audiență, se ajunge în cabinetul său de lucru, ce păstrează obiecte care i-au aparținut. Se remarcă pupitrul cu capac înclinat, unde el oferea audiențe stând întotdeauna în picioare, în semn de respect față de interlocutor, dar și pentru a putea scurta discuțiile, care durau maximum 15 minute și se prelungeau, rareori, în loja de alături. De o parte a bibliotecii din lemn de nuc, sunt amplasate portretele Regelui Carol I, în uniformă de ofițer al armatei române, al Reginei Elisabeta și al unicului lor copil, Prințesa Mărioara. Regele a fost și un avid colecționar de volume, fondul de carte al castelului însumând aproape 10.000 de volume în limbile engleză, franceză, germană și română; dintre acestea, se mai păstrează aici aproximativ 700, restul aflându-se îndeosebi la Biblioteca Academiei Române. În partea superioară a bibliotecii, se găsește o anexă a acesteia, la care se ajunge pe o scară în spirală; o a doua scară, secretă, ascunsă dincolo de unul dintre corpurile cu cărți, duce spre apartamentele regale, aflate la etajul I. În partea stângă, se află o sală de importanță istorică, în care a fost semnat, la 3 august 1914, cu două luni înainte de moartea Regelui Carol I, tratatul de neutralitate a României în Primul Război Mondial. Urmează sala de muzică, decorată în stilul neorenașterii germane, care exprimă cel mai bine personalitatea Reginei Elisabeta. Ea era o iubitoare a artelor de tot felul, cânta la pian de la cinci ani, dar și la orgă, și era o susținătoare a tinerilor artiști, printre cei din anturajul ei numărându-se George Enescu și Vasile Alecsandri; amândoi au avut propriile camere, amenajate la mansarda castelului, dovadă a faptului că erau oaspeți obișnuiți. Aici, regina organiza serate literar-muzicale de două sau trei ori pe săptămână, printre activitățile sale preferate numărându-se, în egală măsură, pictura și literatura. Sub pseudonimul literar Carmen Sylva (cântecul pădurii), ea a scris piese de teatru, romane, basme, legende, versuri, aforisme și cântece. Urmează prima sală de recepție, Sala Florentină, decorată în stilul neorenașterii italiene, cu plafonul din tei aurit și parchetul marchetat. Cele două tronuri de aici sunt pur decorative, având doar rolul de a aminti de o reședință regală. A doua sală de recepție, Sala Oglinzilor, continuă același stil decorativ și este denumită astfel datorită celor trei oglinzi din cristal venețian, de mari dimensiuni, amplasate pentru a da iluzia unui spațiu lărgit. Încăperea permite accesul spre sufrageria de 36 de locuri, cu plafonul și pereții din lemn de nuc și piele de Cordoba, unde Familia Regală și invitații ei luau masa; mâncarea era adusă din bucătăriile de la subsol cu ajutorul unui ascensor. În continuare, se află Sala Maură, cu plafonul din stuc aurit și arme orientale de paradă pe panoplii; fântâna din fundal, din marmură de Carrara, a fost numită „fântâna plângătoare” datorită faptului că apa pârâului Peleș se prelingea pe pereții ei prin șase orificii din partea superioară. Prin fostele sere de flori ale Reginei Elisabeta, se ajunge la cea de-a doua sală de inspirație orientală, Salonul Turcesc, cu pereții îmbrăcați în mătase cu fir de argint. Coridorul vestic, unde se află cea mai mare oglindă din castel, măsurând cinci metri înălțime, duce spre Holul de Onoare, străjuit de Galeria de strămoși, picturi înfățișând înaintași ai Regelui Carol I. Ultima încăpere de la parter este Sala de Teatru, decorată în stil francez, având o capacitate de 60 de locuri și, în fundal, loja regală; în anul 1906, a fost adaptată proiecțiilor cinematografice.

Florin Bălănescu