Mircea Bodolan s-a născut la 25 iunie 1955, în orașul Oradea, raionul și regiunea cu același nume (astăzi, în județul Bihor). Este căsătorit și are un fiu. A absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică (în prezent, Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică) „Ion Luca Caragiale” din București. A compus și interpretat circa 100 de cântece și a susținut peste 1.000 de concerte în Franța, Bulgaria, U.R.S.S. și România. A fost membru de bază al Cenaclului „Flacăra” (1976-1980) și a făcut parte din juriile mai multor festivaluri de muzică folk. A fost invitat în numeroase emisiuni de radio și de televiziune și figurează în diverse publicații și volume de specialitate. A editat un disc extended play (1979), un disc single (1981), caseta audio „Rănitul dintre linii” (1995) și compact-discul „Ereți și porumbei” (2019), apărând pe diferite compilații. A lucrat la Teatrul „Maria Filotti” din Brăila, ca actor (1987-2013) și director (2010-2013), Teatrul „Andrei Mureșianu” din Sfântu Gheorghe, ca actor (1995), și Teatrul Tineretului „George Ranetti” din Mizil, pe care l-a înființat, ca director (2013). A fost consilier-șef în cadrul Inspectoratului Județean pentru Cultură, Culte și Patrimoniu Cultural Național (astăzi, Direcția pentru Cultură a județului) Brăila (1990-1993) și director al Casei de Cultură „Eliad” a sectorului 3 (în prezent, Centrul Cultural „Casa Artelor”) din Capitală (1997-2007). A jucat în filmele „Am fost șaisprezece” (1979), „Calculatorul mărturisește” (1982) și „Dușmanul dușmanului meu”/„Diplomatic Siege” (1999). A realizat, la postul de radio România Tineret al Radiodifuziunii Române, emisiunea „Radio în blue-jeans” (1996-2000). A primit, între altele, Marele Premiu la Festivalul Național Studențesc de Muzică și Poezie „Primăvara baladelor” din București (1976) și Premiul pentru întreaga activitate al Festivalului Național de Muzică Folk „Om Bun” (anii 2000).

Mircea Bodolan (compoziții, texte, voce, chitară și percuție) este unul dintre cei mai importanți folkiști români, a cărui carieră muzicală se întinde pe durata a aproape 50 de ani. Despre prezența sa în Cenaclul Flacăra, mi-a vorbit într-un interviu telefonic realizat la 3 octombrie 2005, de la domiciliul lui din București.

– Te salut, Mircea Bodolan!
– Și eu te salut!

– Când ai devenit membru al Cenaclului „Flacăra”?
– Am intrat în 1976.

– Debutul a însemnat emoție sau a fost un fapt firesc?
– Emoție, în niciun caz, pentru că nu acolo am început să cânt; înainte, evoluasem deja, de câțiva ani, în fața unui public numeros și, în plus, eram student la Teatru (am terminat facultatea în timp ce eram în cenaclu), fiind obișnuit de copil cu spectacolele, radioul și televiziunea.

– Cât din cariera ta muzicală se datorează cenaclului?
– Reușitele mele în domeniu nu au vreo legătură nici cu acele spectacole, nici cu alte evenimente, nici cu orice altceva; nu un episod anume e decisiv în cariera unui artist, ci doar ceea ce s-a întâmplat înăuntrul său, adică munca lui cu sine. Și, în general, nimeni nu datorează nimic nimănui.

– Și dacă nu ai fi fost descoperit?
– Nu trebuia să fiu descoperit, pentru că, dacă aștepți asta, ai șanse mari să nu fii descoperit niciodată.

– Ce drum ai fi urmat? Mai existau manifestări similare?
– Sigur că da; în perioada aceea, mai erau Galele revistei Săptămâna, Clubul de la ora 7, Festivalul [Național al] Artei [și Creației] Studențești, Festivalul [Național Studențesc de Muzică și Poezie] Primăvara baladelor și altele; muzica folk era „pe val”. Dar, bineînțeles, cenaclul a reunit toate valorile importante de atunci și a dat muzicii și poeziei multă forță de penetrare la public.

– Când ai plecat și de ce?
– În 1980, pentru că nu mi-au mai plăcut noua orientare a cenaclului și atmosfera de acolo.

– Regreți acest pas?
– Nu, nicidecum! Nu-mi pare rău nici că am intrat și nici că am plecat; în general, nu regret nimic din ceea ce am făcut, cu excepția faptului că am stat zece ani în umbră.

– Cum evaluezi acum Cenaclul „Flacăra”?
– A fost o manifestare extraordinară, care a catalizat un potențial uriaș de energii și de frumusețe, până în momentul din care a devenit un instrument docil de propagandă comunistă, căzând, inevitabil, în derizoriu și sfârșind ca atare.

– Îți mulțumesc pentru aceste minute petrecute împreună!
– Cu cea mai mare plăcere.

Florin Bălănescu