Doru-Emil Stănculescu s-a născut la 25 iunie 1950, la București și a murit la 23 august 2021, în același oraș, fiind înmormântat la Cimitirul „Teiul Doamnei Ghika” din Capitală. A absolvit Facultatea de Arhitectură a Universității de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu” din Bucureşti. A fost căsătorit de două ori și a avut un fiu, fiind fratele interpretei de muzică ușoară Mihaela Mihai. A debutat în anul 1968 cu piesa „Ion Crâșmaru”, compoziție proprie pe versuri de Octavian Goga. A fost membru fondator al Cenaclului „Flacăra” (1973-1984). A editat un disc single (1979), precum și compact-discurile „De-alaltăieri și până ieri”, volumul 1 (1998) și „De-alaltăieri și până ieri”, volumul 2 (2005), pe care le-a reeditat împreună – primul, reorchestrat (2014), figurând pe mai multe compilații. A scris muzica pentru coloana sonoră a filmelor „Porțile albastre ale orașului” (1975) și „Ultima noapte a singurătății” (1976). Este autorul volumului „Prezidente – Doru Stănculescu în dialog cu Florin-Silviu Ursulescu” (2018). A apărut constant în emisiuni de radio și televiziune, în publicații și în mediul online. A primit Marele premiu la Festivalul Național Studențesc de Muzică și Poezie „Primăvara baladelor” din București, ediția I (1973), Premiul pentru cele mai bune compoziții al Cenaclului „Flacăra” (1973), Premiul pentru întreaga activitate artistică al Festivalului Național de Muzică Folk „Om Bun” din București, ediția a VI-a (1996) și Diploma de Onoare a Ministerului Culturii și Cultelor (2002).

Doru Stănculescu a fost un remarcabil interpret vocal și instrumentist (chitară, muzicuță, vioară), aranjor, compozitor și textier de muzică folk. Despre Cenaclul Flacăra și despre prezența sa pe scena acestuia, mi-a vorbit într-un flash-interviu telefonic realizat la 3 octombrie 2005, de la domiciliul său din București.

– Te salut, Doru Stănculescu!
– Salutare!

– Când ai debutat în Cenaclul „Flacăra”?
– Nu eu am debutat în cenaclu, ci… el în mine! Eu sunt membru fondator; am cântat atunci Ai, hai, pe versuri populare, și Baladă de copilărie, pe versuri de Adrian Păunescu.

– În ce a constat succesul tău? Pe ce te-ai bazat?
– Eu nu am avut succes, fiindcă nu am fost și nici nu sunt un tip comestibil, deși am ce oferi din punct de vedere muzical. Atât timp cât nu-mi încredințez piesele cuiva cu silicon la fațadă sau cu inele în buric – și refuz să o fac –, nu pot avea succes, pentru că nu e loc.

– Te contrazic; pentru mine, ai avut și ai un foarte mare succes…
– Asta e valabil pentru tine și încă vreo 200 la fel, dar nu și pentru atâtea milioane de oameni care sunt infectați de către difuzorii de „muzică”.

– Atunci, cum explici marele tău impact la publicul acelor ani?
– Eu nu am descoperit succesul pe scena aceea, pentru că-l cunoscusem dinainte; de altfel, cenaclul s-a născut cu mine, nu eu cu el.

– De unde a venit și în ce a constat marea forță de atracție a cenaclului?
– Cenaclul a fost o realitate în care niște tineri talentați nu aveau altceva de ales și, atunci, au fost fericiți să vină pe o scenă cu mare vizibilitate la public, care să se bucure de acei artiști.

– Cum ai caracteriza experiența de acolo?
– A fost o colaborare firească între niște oameni care au avut ceva de spus din punct de vedere artistic și alții care au trăit momente emoționante în urma receptării mesajelor lor.

– Îți mulțumesc și te felicit pentru ceea ce ai realizat în toți acești ani!
– Fie primit!

Florin Bălănescu