Gheorghe Țopa s-a născut la 6 mai 1963, în orașul Nisporeni, raionul cu același nume, Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (astăzi, în Republica Moldova). Este căsătorit și are doi fii. A absolvit Colegiul de Muzică „Ștefan Neaga”din Chișinău – specialitatea Canto și Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice din același oraș – specialitatea Regie de estradă. A fost solist vocal al formațiilor Noroc (1986-1990) – anterior, Contemporanul, Teodor (1990-1992) și Curaj (1992-1994), al cărei conducător artistic a fost. A efectuat numeroase înregistrări și a participat la multiple emisiuni de radio și televiziune, figurând în diverse lucrări de specialitate. A susținut peste 1.000 de recitaluri și a efectuat sute de turnee în țară și peste hotare. A editat albumele „Sunt un călător” (1994), „Păstrați sufletul curat” (1997), „Cu drag de voi” (2000), „În fața dragostei” (2004) și „Dragoste nemărginită” (2008), apărând pe mai multe compilații. A primit titlurile de Maestru în Artă (1996) și Cetățean de Onoare al orașului Nisporeni (2023).

Gheorghe Țopa este un nume sonor în peisajul muzical basarabean, care, prin calitățile vocale distincte și originalitatea interpretării, probează la fiecare apariție arta desăvârșită de a ajunge la sufletele oamenilor. Despre satisfacțiile și dezamăgirile din cariera sa artistică, mi-a vorbit într-un interviu realizat la 19 februarie 2019, la Iași.

• – Bine ai revenit la Iași, Gheorghe Țopa!
• – Bine te-am regăsit și eu!
• – Ce ai mai făcut de la ultima noastră întâlnire?
• – Concerte; am avut spectacole de sărbători, am fost în Italia și urmează să plec în Irlanda – ultimele două deplasări pentru românii stabiliți sau care lucrează acolo.
• – Ca artist liber profesionist, nu e complicat să știi că depinzi de oferte și invitații?
• – Într-adevăr, nu e simplu; din acest motiv, suntem nevoiți să cântăm și în spectacole electorale, pentru că nu avem un venit sigur, oricât de mic. În străinătate, dacă un artist se îmbolnăvește e o tragedie; la noi, însă, e normal să nu ai unde cânta de luni până vineri. Nu are și nici nu trebuie să aibă cineva grijă de noi; de aceea, dacă nu cântăm la reuniuni private, nu avem din ce trăi. Provin dintr-o familie numeroasă [11 copii] și sunt obișnuit să-i ajut pe cei dragi; eu nu știu ce înseamnă să nu-i pot susține.
• – Care a fost cea mai lungă perioadă în care nu ai avut de lucru?
• – Cam două săptămâni; totuși, nu sunt chiar atât de prost plătit încât să nu pot supraviețui o perioadă. Apar mereu zile de naștere, nunți, cumetrii, hramuri, solicitări din străinătate sau diverse spectacole și evenimente la care sunt invitat. Din păcate, țărișoara noastră nu e atât de mare încât să poți merge mai des prin localități fără să te repeți.
• – Ai un impresar care îți programează recitalurile sau te descurci singur?
• – Eu nu am avut nevoie, pentru că am început prin a fi solist vocal în cunoscuta formație Noroc, care avea spectacolele aranjate de Filarmonica Națională și abia puteam face față la cât de multe erau; după aceea, m-am maturizat și m-am obișnuit să mă descurc singur, deci nu am un impresar, pe care ar trebui să-l și plătesc.
• – Presupun că ai umblat mult cu formația; până unde ai ajuns?
• – Pe atunci, jumătate de an cântam în Moldova, iar cealaltă jumătate – în afară; am fost în Lituania, Letonia, Estonia, Kazahstan și în alte republici sovietice; la Moscova, am cântat de multe ori, apoi în R.D.G., R.F.G. și Yemen, unde am întâlnit pe o clădire portretul lui Lenin. În locurile în care era afișat el, aveam întotdeauna trecere! Dar am ajuns și în alte țări, pe care nici nu le mai țin minte acum.
• – Câți ani au trecut de când ai urcat pentru prima oară pe scenă?
• – 33.
• – Ai făcut vreun spectacol aniversar în acest timp?
• – Da, unul la 20 de ani de carieră și altul când am împlinit 50 de ani. Dar voi găsi un pretext pentru a mai organiza un astfel de spectacol și anul viitor, căci anul acesta vor fi alegeri și e mai dificil.
• – Ai avut și dezamăgiri de-a lungul timpului?
• – Îmi aduc aminte că, atunci când am înregistrat piesele Veniți acasă! și Cântare scrisului latin, m-am rugat timp de trei ani de redactorii muzicali din radioul național să le includă în fonotecă, dar ei au refuzat; și erau anii aceia fierbinți, în care cântecele acestea erau pe buzele tuturor. Așa au fost vremurile… Alteori, tot în perioada aceea, după ce cântam piesele patriotice care ridicau sălile în picioare, ieșeam din scenă și nu găseam în culise pe niciunul dintre colegii de pe afiș cu care să schimb o vorbă sau impresii despre spectacol sau public; nu toți artiștii au primit întotdeauna cu inima deschisă succesul meu.
• – Luând în calcul decepțiile și greutățile profesiei, ce ai schimba în viața ta?
• – Aș alege același drum. Nu regret nimic, pentru că am de toate: am făcut casă, chiar și fântână, am mașină, mi-am aranjat copiii și sunt un om împlinit; acum, am chiar și perioade în care pot sta mai mult pe acasă.
• – Îți vine în minte un moment mai deosebit sau mai hazliu din carieră?
• – Eram în timpul unui spectacol cu formația Noroc și cântam cu un microfon cu fir; la un moment dat, în mișcările dansului, am călcat pe fir și, când am ridicat mâna, microfonul a căzut pe scenă. Șansa mea a fost că nu cântam cu fonogramă [partea vocală înregistrată], pentru că m-ar fi fluierat lumea. Nu m-am pierdut, am ridicat microfonul și am continuat să cânt ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Atunci, am avut cele mai multe aplauze, fiindcă a fost un moment inedit și publicul l-a apreciat. După aceea, chiar m-am gândit: „Poate voi mai face vreo gafă, ca să am atâta succes!”
• – Cum se prezintă, în comparație cu anii aceia, piața muzicală de astăzi?
• – Eu cred că în toate timpurile a existat, într-un fel sau altul, și muzică comercială. Când mi-am început cariera, erau niște formații care cântau mai mult prin subsoluri și treceau drept comerciale. Diferența e că, atunci, un bilet la un spectacol costa echivalentul a cinci pâini, pe când acum, cu aceiași bani, poți asista cel mult de-afară!
• – Asculți muzică?
• – Da, și o fac mai mult pentru a găsi o idee sau o frază muzicală care să mă inspire. Prefer mai ales muzica românească, pentru că pe ea o înțeleg și o simt.
• – Ai nevoie de un compozitor care să scrie cântece special pentru tine sau alegi singur dintre piesele disponibile pe cele care-ți convin?
• – Dacă solicit cuiva o melodie, ne consultăm asupra detaliilor ei. Atunci când un compozitor oferă un cântec, el știe dinainte cui i s-ar potrivi; în cazul meu, cunoaște maniera mea interpretativă, notele acute sau cele joase care mă avantajează, ritmul sau dramatismul adecvate pentru mine.
• – Ai cântat peste tot; ești receptat diferit de publicul de la țară în comparație cu cel urban?
• – Nu cred, pentru că sufletul meu vibrează la fel în fața oricui. Contează și ceea ce spun între melodii, după cum e important să cânt și fără acompaniament; de aceea, în fiecare spectacol am o astfel de piesă. Atunci, spectatorul, care a venit să mă vadă de aproape, are senzația că eu cânt special pentru el.
• – Ești adeptul cântecelor melodioase și sentimentale; care crezi că va fi viitorul muzicii, când producătorii de astăzi promovează cu totul alte genuri?
• – Astăzi, mai toți interpreții fac muzică comercială; când vocea nu-i ajută suficient, apelează la computer, iar versurile sunt banale, ușor de ținut minte, făcute doar pentru distracție. Așa cred că va fi și de acum înainte.
• – În aceste condiții, nu există riscul să devii desuet?
• – Nu, pentru că mai există mulți oameni ca mine. Când fac o nuntă sau o petrecere, ei au nevoie în primul rând de astfel de cântece și a renunța la muzica pentru suflet ar însemna să se amăgească singuri.
• – Există o cerere mai mare a publicului pentru cântecele vechi sau pentru cele mai noi?
• – Piesele consacrate sunt solicitate mereu; dacă nu le cânt într-un spectacol, oamenii au impresia că au venit degeaba. Într-un recital, ele nu lipsesc, dar, când pe afiș sunt mai multe nume, e greu ca, în două-trei melodii, să-i mulțumesc pe toți.
• – Cât de importante sunt aprecierile oamenilor care te iubesc?
• – Cu toții avem nevoie de cuvinte și gesturi care să confirme că trăirile noastre au ajuns până la ei. Nu mă lasă indiferent nicio dovadă de simpatie, mai ales atunci când vine de la un admirator care nu face parte din generația mea. Dacă pui suflet în ceea ce faci și nu ești apreciat, te doare.
• – Ai și pasiuni extra-muzicale?
• – Joc fotbal; fac parte din echipa artiștilor de la noi, cu care disputăm, periodic, meciuri amicale. Mă mai simt bine la vânătoare și pescuit, dar timpul nu-mi prea permite să le practic. Îmi place să călătoresc și, în turneele în străinătate, vizitez toate orașele prin care ajung.
• – Ce prețuiești dincolo de muzică?
• – Viața, și asta include tot: natura, prietenii și familia – de la soție, copii și nepoți până la amintirea părinților.
• – Pentru că ai adus vorba, e dificil să fii soție de artist?
• – Nu e ușor, pentru că am fost plecat de acasă cu lunile; când s-a născut al doilea copil, mă aflam în turneu și nici n-am știut dacă va fi băiat sau fată. Cândva, un prieten i-a spus soției mele: „Lucia, Gheorghe nu e al tău, ci al poporului!”

Florin Bălănescu