Ion Gheorghe Pricop s-a născut la 15 aprilie 1944, în satul Novaci, comuna Duda, plasa Mihail Kogălniceanu, județul Fălciu (astăzi, satul Duda, comuna Duda-Epureni, județul Vaslui) și a murit la 15 noiembrie 2018, în aceeași localitate, unde a și fost înmormântat. A fost căsătorit și a avut un fiu și o fiică. A absolvit Facultatea de Filologie a Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași, după care a fost profesor de limbă română în satul natal până la pensionare, în anul 2006, și director al școlii timp de 20 de ani. Este autorul mai multor volume, între care Nesomnul patriei – poezie (1980), Corăbii în septembrie – proză scurtă (1984), Călărețul de os – proză scurtă (1991), La coada cometei – roman (1997), Balada vârstelor – poezie (2004), Caligramele destinului (A doua carte a lui Iov) – poezie (2006), Terapiile invocației – poezie (2008), Confortul inorogului – poezie (2011), Paradigma deșertului (Vremea moliilor, Roșu și galben, Vânătoare cu suspans) – trilogie (2015), Cartea celor cinci semne – poezie (2016) și Cânta la Duda o chitară (prin viață, muzică și poezie… cu Valeriu Penișoară) – memorialistică (2016; reeditată în 2017). A semnat poezie și proză în mai multe publicații locale și centrale. A primit mai multe distincții literare, între care Premiul pentru texte poetice, al revistei Flacăra (1976) și Premiul pentru debut în proză, al revistei ieșene Cronica (1984). A fost membru al Uniunii Scriitorilor din România – Filiala Iași și i-a fost acordat titlul de Cetățean de Onoare al comunei Duda-Epureni (2015).

Despre colaborarea cu apreciatul interpret Valeriu Penișoară, mi-a vorbit într-un interviu telefonic realizat la 26 septembrie 2016, de la domiciliul său din sat.

• – Domnule Ion Gheorghe Pricop, cum s-a produs prima întâlnire de creație cu Valeriu Penișoară?
• – Eu fiind director al școlii din sat, iar el secretar, devenise mâna mea dreaptă și eram împreună multe ore din zi. În afară de problemele școlare, discutam, printre altele, despre cultură, sport și așa mai departe, iar, la un moment dat, prin 1972, a venit vorba de spectacolele pe care le susținea la Casa de Cultură din Huși. Până la acea oră, el nu se manifestase aproape deloc în cadrul căminului nostru cultural; pe când fusese elev la Școala Populară de Artă din Iași, se prezentase cu un cântec la clarinet, instrumentul lui de studiu, și, din ziua aceea, n-a mai apărut la noi. Eu nu știam că-și făcuse un repertoriu propriu, pentru că-l auzisem interpretând numai cântecele altora; și, atunci, i-am spus: „Vino și aici cu un spectacol!”, iar el mi-a răspuns că ar avea nevoie de un cântec mai deosebit, fiindcă ale lui sunt oarecum generale. Eu i-am zis: „Uite, mă gândesc de multă vreme la un imn al școlii; am și făcut niște versuri, dar n-am reușit să încropesc o melodie; încearcă tu.” Și a izbutit. Așa a început colaborarea noastră, întinzând o mână către el. Dar să știți că nu era un mare notist; crea melodiile ad-hoc și le ținea minte, iar, în loc de note, făcea câte un semn privind tonalitățile sau intensitatea vocii.
• – Care a fost primul mare succes comun?
• – Cel dintâi succes important a fost Cuvântul lui Ion Roată la Divan, dar, înainte, mai făcusem și alte cântece: Strigați-mă pe nume, N-au căzut pe luncă stele și încă vreo câteva, cu care s-a prezentat la Radio Iași [în iarna anului 1974]. La scurtă vreme, a fost invitat din nou la același post de radio [la 24 ianuarie 1975], unde a lansat cea mai populară piesă a lui, Moș Ion Roată, de care am pomenit; atunci a devenit cunoscut și tot cu acest cântec a debutat și la Cenaclul Flacăra [la 14 februarie 1976]. Apoi, am mai făcut împreună Ană, doamnă, pentru concursul județean televizat Antena vă aparține [în anul 1976], Povestea eroilor, pentru aniversarea centenarului Războiului de Independență și a șapte decenii de la marea răscoala țărănescă [în anul 1977], precum și alte melodii – în total, 13.
• – Care au fost calitățile lui esențiale, care l-au individualizat și l-au făcut atât de original?
• – Muzica lui Valeriu Penișoară este plină de energie, iar el o trăia fantastic; între ființa lui și cântec, nu există niciun fel de demarcație, sunt un tot unitar. El avea un raport de luptă cu melodia și chitara lui, pentru că, la sfârșitul pieselor, părea a spune, ușurat: „Gata, te-am învins!” Pe de altă parte, aproape toate cântecele sale sunt pline de strigăt și invocație, iar asta modulează întreaga melodie; puține sunt piesele lui care curg blând și domol. De aceea, textele pe care i le-am scris sunt străbătute de același spirit energic, iar versurile se referă la istoria și obiceiurile acestui popor; aproape că am fost forțat să scriu în conformitate cu structura lui de interpretare și acest fapt i-a creat o notă specifică între toți cântăreții genului.
• – Care este cea mai adâncă urmă pe care a lăsat-o prezența lui în viața dumneavoastră?
• – Noi ne-am întâlnit des și am discutat mult împreună, iar asta a creat între spiritele noastre o osmoză; de această sudură sufletească, de care nu am fost conștient niciunul dintre noi, mi-am dat seama abia după plecarea lui din lume. Ani de zile, apoi, m-a vizitat de foarte multe ori în vis, apărându-mi în fel de fel de ipostaze; așa încât, la un moment dat, am început să mă culpabilizez, întrebându-mă: „Oare am greșit cu ceva față de el? De ce-l visez mereu?” Cred că, în lumea lui caldă din cer, sufletul său încă tânjește după cântecele noastre și după legătura de creație dintre noi. Acest sentiment m-a marcat și, pentru a mă elibera de el, am scris volumul Cânta la Duda o chitară, pe care i l-am dedicat.
• – Vă mulțumesc pentru aceste duioase aduceri aminte!

– Și eu vă mulțumesc pentru prilejul de a rememora amintirile noastre comune.

Florin Bălănescu