Ion Gheorghe Pricop s-a născut la 15 aprilie 1944, în satul Novaci, comuna Duda, plasa Mihail Kogălniceanu, județul Fălciu (astăzi, satul Duda, comuna Duda-Epureni, județul Vaslui) și a murit la 15 noiembrie 2018, în aceeași localitate, unde a și fost înmormântat. A fost căsătorit și a avut un fiu și o fiică. A absolvit Facultatea de Filologie a Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași, după care a fost profesor de limbă română în satul natal până la pensionare, în anul 2006, și director al școlii timp de 20 de ani. Este autorul mai multor volume, între care Nesomnul patriei – poezie (1980), Corăbii în septembrie – proză scurtă (1984), Călărețul de os – proză scurtă (1991), La coada cometei – roman (1997), Balada vârstelor – poezie (2004), Caligramele destinului (A doua carte a lui Iov) – poezie (2006), Terapiile invocației – poezie (2008), Confortul inorogului – poezie (2011), Paradigma deșertului (Vremea moliilor, Roșu și galben, Vânătoare cu suspans) – trilogie (2015), Cartea celor cinci semne – poezie (2016) și Cânta la Duda o chitară (prin viață, muzică și poezie… cu Valeriu Penișoară) – memorialistică (2016; reeditată în 2017). A semnat poezie și proză în mai multe publicații locale și centrale. A primit mai multe distincții literare, între care Premiul pentru texte poetice, al revistei Flacăra (1976) și Premiul pentru debut în proză, al revistei ieșene Cronica (1984). A fost membru al Uniunii Scriitorilor din România – Filiala Iași și i-a fost acordat titlul de Cetățean de Onoare al comunei Duda-Epureni (2015).

Despre viața și activitatea sa, mi-a vorbit într-un interviu realizat la 27 ianuarie 2011, la domiciliul său din sat.

• – Domnule Ion Gheorghe Pricop, unde ați copilărit?
• – Aici, în Duda-Novaci; n-am plecat de acasă decât zece ani, când am urmat liceul și facultatea, după care am revenit în sat și aici am rămas. Cu toate că mi s-au oferit multe ocazii să plec – în cultură, în presa literară și în alte locuri – nu m-am mai dus nicăieri.
• – Vă pare rău?
• – Nu, pentru că dintotdeauna m-am simțit bine la mine acasă și, când muncești în gospodăria ta, o faci cu tragere de inimă.
• – Cum a început colaborarea cu binecunoscutul interpret Valeriu Penișoară?
• – El era mai mic ca mine cu șase ani; pe vremea tinereții, când încă nu eram afirmați, eu cochetam cu poezia, iar el mergea cu chitara, în fiecare vacanță de vară, pe litoral sau la munte, ca să-și găsească o companie potrivită pentru muzică. S-a nimerit să ne întoarcem amândoi acasă ca dascăli – eu profesor, iar el învățător – și să lucrăm la aceeași școală. Din întâmplare, i-am ascultat vocea, care mi-a plăcut foarte mult, și am pregătit împreună, pentru o serbare de sfârșit de an școlar, o creație corală – eu am scris un text, iar el urma să facă melodia; nu știu ce s-a întâmplat, că textul a rămas la el, iar cântecul n-a mai fost prezentat atunci – adevărul este că nu se gândise niciodată să compună muzică pentru cor. Peste câțiva ani, a plecat să se afirme în muzică, fiindcă se săturase de perioada în care fusese strict amator, și a mers la Radio Iași [în anul 1974], unde a interpretat trei cântece, între care și unul pe versurile pe care le făcusem pentru cor. La întoarcere, m-a rugat să-i mai scriu două texte pentru a le imprima la același post de radio și așa au apărut primele noastre piese, cea dintâi fiind Perseverență. Tot în iarna aceea, pentru că se apropia ziua de 24 ianuarie [1975], am făcut cântecul Cuvântul lui Ion Roată la Divan, apoi altul, Ană, doamnă, pentru concursul județean televizat Antena vă aparține [în anul 1976], unde a obținut locul I, până când el a plecat la Cenaclul Flacăra [în anul 1976], colaborarea continuând, vreo câteva ierni, pentru că atunci aveam mai mult timp, și după aceea.
• – Cum creați cântecele?
• – Lucram în același birou – eu ca director al școlii, iar el ca secretar – și, când terminam treburile, lua chitara și începea să cânte, fără versuri; ascultându-l, spiritul melodiei îmi sugera spiritul textului. Dintre cele vreo zece piese pe care le-am făcut împreună, doar la una am scris versurile înainte; în rest, le cream după muzică.
• – Vorbiți, vă rog, despre traiul dumneavoastră cotidian.
• – Scriu mai ales iarna, când sunt mai liber, fiindcă, în restul anului, sunt foarte ocupat; în viața mea, m-am bucurat de toate darurile lui Dumnezeu, numai timp liber nu am avut. La țară, găsești oricând ceva de făcut; fiind fiu de țăran, îmi place să-mi țin gospodăria și produc aproape totul, ca să nu mă duc să cumpăr legume sau fructe de la oraș. După revoluție, au venit vremurile să recapăt pământurile părinților și strămoșilor mei; am plătit forță de muncă și le-am lucrat, am adunat cereale, am crescut animale – le am pe toate, în afară de măgar. Ca scriitor, dacă nu mă duc în curte să vorbesc cu plantele, păsările și animalele, nu mă pot așeza la masa de lucru; este o legătură fantastică între lumea lor și lumea scrisului – mai ales a poeziei. M-a și influențat lumea necuvântătoarelor, iar ele au căpătat un rol semnificativ în cărțile mele.
• – Care sunt lucrurile sfinte din viața dumneavoastră?
• – Cel mai sfânt este Dumnezeu, pentru că sunt un tip credincios; Dumnezeul meu poate că nu seamănă neapărat cu cel invocat de obicei, deși am mers la biserică de copil. Eu cred că orice om religios are un Dumnezeu al lui, dincolo de ideea de divinitate. Al meu e ca un ochi din Univers care privește totul, iar eu sunt punctul cel mai important în privirea lui. Un alt lucru sfânt este profesiunea pe care mi-am îndeplinit-o cu credință; mi-am iubit elevii ca pe propriii mei copii și m-am străduit să-i învăț tainele limbii române, precum și frumusețea poeziei și a literaturii, în general. În al treilea rând, mi-a plăcut să fiu gospodar și am iubit pământul la nebunie! Pământul care primește sămânța și face din ea un miracol.
• – Cum se vede, din gospodăria dumneavoastră, drumul pe care a apucat-o țara?
• – Nu mi-am pierdut încrederea în viitorul acestei țări, deși îmi dau seama că prea mult trebuie să plătim pentru un pic de bine. Cândva, speram ca generația părinților noștri să se fi sacrificat în războaie pentru ca nouă să ne fie mai bine și în tinerețe chiar am crezut că va fi așa; era perioada aceea de deschidere, pe când eram student și, apoi, tânăr profesor. După aceea, lucrurile s-au întunecat foarte repede, ca o zi ploioasă în care apare soarele și, imediat, se întunecă. Am zis că vom scăpa în scurt timp de norii aceia, dar iată că a avut loc o revoluție în care au murit atâția tineri, lucrurile s-au complicat și cerul nu se mai înseninează odată și pentru bietul popor român. Lucrul cel mai trist, care mă face să sufăr gândindu-mă la viitorul acestei țări, este faptul că rămânem fără tineri. S-a creat o stare de nemulțumire care ar putea duce la un nou decembrie ’89, dar nu mai are cine să facă o astfel de revoltă: generalii bătrâni, părinții în vârstă? De aceea, dacă nu vom fi foarte atenți, să strunim hățurile democrației, ne pasc pericole uriașe și riscul tiraniei.
• – Alegeți, pentru final, câteva versuri care vă reprezintă.
• – O poezie de dragoste: Ochii tăi.
• Ochii tăi, iubito, drepții
• Mi-i dăduși, acum aștepți-i –
• Cai ai lungii Amazonii
• Călăriți de bazaconii,
• De sudălmi și de ispite
• Deșelați, și în debite,
• Neguroși când ploaia-i doare,
• Lăcrimoși pe sub arțare,
• Chemători de cârd de berze
• Când ’nălțimi nu vor să-i pierze,
• Potoliți întru somnire
• Vise albe să respire.
• Ia deschide și-i așază,
• Să răstorn în ei topaze!
• Decantând mâlul și sarea
• Să-i cuprindă luminarea
• Tatălui, și-n paranteze
• Viul meu să-nregistreze,
• Dintre amânări, derute,
• Doar mișcările durute:
• Pân’ la dinte-n rădăcină,
• Pân’ la umbra-mi catilină,
• Unde zac tăceri sub cloșcă
• Și se coace taina roșcă…

Florin Bălănescu