E greu să scrii despre amintirea unui om la care ai ţinut mult; reîntâlnirea aceasta virtuală, în gând, e, de fapt, o nouă despărţire: cu cât te chinui mai mult să-l readuci lângă tine, cu atât mai fără de întoarcere îţi apare plecarea lui.

Pe Valeriu Penișoară, am început să mi-l apropii încă dinainte de a-l cunoaşte. Sentimentul acesta l-am avut de prin anul 1975; pe atunci, când l-am auzit pentru prima oară, am avut ciudata senzaţie că omul acela vorbeşte cu mine. Habar n-aveam că e şi de la mine de-acasă – asta aveam s-o aflu nu peste multă vreme, când am simţit nevoia să-l desluşesc şi dincolo de cântec.

Îi ascultam sufletul într-o cameră de cămin a studenţiei mele. Îmi amintesc cu claritate joile acelea târzii, cu tăcerile, dezlănţuirile şi misterul pe care vocea lui de dincolo de membrana difuzorului nu înceta să mi le transmită. Aveam momente în care mă aşteptam din clipă în clipă să nu mai poată duce cântecul până la capăt – într-atât de intensă era trăirea lui; sau, cine mai ştie… Poate emoţia pe care o năştea în mine mă făcea să o cred.

Mi-l închipuiam aproape, la fel cum, peste ani, aveam să aflu că şi e: hotărâre şi blândeţe, răzvrătire şi împăcare cu sine însuşi. Mă şi miram cum poate ţăranul acesta atât de frust, de autentic şi de nepervertit să joace în aceeaşi echipă cu băieţii şi fetele „subţiri” din Cenaclul Flacăra; era atâta deosebire între ei, între primele impresii (mai ales), încât numai arta lor adevărată şi profundă îi putea aduce la convieţuire; iar, cu timpul, chiar la frăţietate şi armonie.

Valeriu era, dacă nu unic, atunci, cu îndreptăţită întâietate, special. Nici dincolo de scenă nu semăna cu nimeni; ştia să stea drept între atâţia senatori de drept, avea un înnăscut şi sănătos simţ al umorului (ah, ce calitate…), punea şi inima, dar şi umărul, avea cuvânt (parcă s-ar fi născut neamţ, nu balcanic!), era bun până la naivitate, avea vocaţia prieteniei; dar, mai presus de toate, ştia să iubească.

Aveam să-l întâlnesc în anul 1991; lucram de vreo zece luni la Radio Iaşi, iar unul dintre primii mei invitaţi de calibru în studio a fost el. De întâlnirea aceea, oarecum m-am temut… La bruma de experienţă pe care o căpătasem până atunci, mi-a fost teamă că nu voi izbuti să-l redau şi ca om exact aşa cum era, că nu voi reuşi îndeajuns să-l ajut să fie el însuşi şi fără chitară. M-am temut de pomană… În ora aceea, Valeriu m-a tras, practic, după el – într-atât de naturală şi de profundă a fost emoţia teribilă care l-a cuprins şi pe care mi-a împrumutat-o şi mie. Secundă de secundă, a stat sub o tensiune care părea că electrizează aerul; transpirase abundent, cuvintele îi ieşeau ca sugrumate. Încă din primele minute, mi-am dat seama de unde venea încordarea aceea: de la cântec. Când cânta, muzica lui trecea prin mine… Când termina, odată cu cântecul se sfârşea parcă şi o parte din el. Telefoanele au sunat încontinuu; a le fi luat pe toate în direct ar fi însemnat să-l scot, practic, pe el din emisie. Toţi voiau să-i vorbească; am promis că va reveni curând.

A doua întâlnire a fost identică; de aceea, nu voi mai detalia.

A treia şi ultima noastră oră în direct s-a produs cu câteva luni înainte de plecarea sa definitivă. De data aceasta, pur şi simplu nu l-am mai recunoscut. Dacă nu s-ar fi recomandat, i-aş fi răspuns la salut şi aş fi trecut mai departe; boala îl desfigurase. Mi-am revenit cu greu din uluială… Şi din nou m-am temut; de data aceasta, pentru el. Din nefericire, nu m-am mai înşelat. Trăirile s-au succedat, învălmăşite, una după alta… Însă cea mai răscolitoare a fost un mai vechi cântec extraordinar al lui, pe care nu-l mai auzisem niciodată: De ce-am plecat din Huşiul meu… Era refrenul său de adio. Cântecul de lebădă al lui Valeriu Penişoară.

Presimţeam că nu va mai trăi mult. Când Cecilia, soţia sa, m-a sunat la câteva zeci de minute după plecarea lui la stele, mi-a spus, printre hohote de plâns, că în acea dimineaţă de mai, presimţindu-şi poate sfârşitul, el i-a cerut să asculte Radio Iaşi. Dacă ai vrut să auzi ceva anume şi nu ai avut parte, Valeriu, îți cer iertare. …Te rog să mă ierți.

Florin Bălănescu