Valeriu Penișoară s-a născut la 26 septembrie 1950, în satul Duda, comuna Duda, raionul Huși, regiunea Bârlad (astăzi, în comuna Duda-Epureni, județul Vaslui). A urmat clasele I-IV la Școala Generală din Duda (1957-1961), V-VI la Școala Populară de Artă din Iași (1961-1963) și VII-VIII la Școala Generală nr. 2 din Huși (1964-1966), iar anii I-II la Liceul Pedagogic „Alexandru Vlahuță” din Bârlad (1966-1968) și III-V la Liceul Pedagogic „Vasile Lupu” din Iași (1969-1972). Din anul 1972, a susținut recitaluri la Duda, Epureni, Huși, Bârlad, Vaslui, Negrești, Iași (unde a colaborat cu Muzeul Unirii și Palatul Culturii) și în alte localități din țară și din Basarabia. A fost învățător la Școala Generală din Duda (1972, 1974-2004), secretarul școlii (1974-1978) și directorul căminului cultural local (1976-1980). Și-a satisfăcut stagiul militar la Sighetu Marmației (1972-1974), făcând parte din fanfara unității. În iarna anului 1973, a debutat la Cenaclul literar-muzical „Nicolae Labiș” al Căminului Cultural din Duda. A fost membru de bază al cenaclurilor „Flacăra” (1976, Vălenii de Munte-1985, Ploiești) și „Totuși, iubirea” (1990-1997), în cadrul cărora a participat la sute de spectacole; piesa „Cuvântul lui Ion Roată la Divan” a intrat pe locul 10 în topul Cenaclului „Flacăra” din 24 aprilie 1976. S-a căsătorit la 25 septembrie 1976, la Duda, și a avut o fiică. În anul 1977, a luat parte la un turneu pentru ajutorarea sinistraților cutremurului din acel an. A efectuat turnee în Basarabia, unde a susținut aproximativ 20 de recitaluri la Chișinău, Ialoveni, Hâncești, Leușeni, Leova și în alte localități (1978, 1990-1994). A compus și interpretat 44 de cântece, are editate albumele „Fostă iubire” (2001) și „Povestea sufletului meu” (2009), a apărut pe patru discuri colective și în filmul documentar „Te salut, generație în blugi!” (Cenaclul „Flacăra”). A fost prezent în emisiuni radiofonice – la Radio Iași (unde a debutat în luna decembrie 1974) și Radio România 1 („Radiocenaclul «Flacăra» – valori ale muzicii tinere”, 1979-1985) sau în programe de televiziune – la TVR 1 („Antena vă aparține”, 1976-1980; „Viața satului”, 1976-1977; „Drum de glorii”, 1977), TVR Iași (după anul 1991), Antena 1 (1998-1999) și Tele 7 abc (2000), fiind menționat în diverse surse tipărite (volume, publicații, programe) și electronice (rețele sociale, site-uri, bloguri). A făcut parte din juriile mai multor festivaluri și concursuri de muzică folk pentru copii, tineret și adulți. A fost membru al Consiliului Provizoriu de Uniune Națională Duda-Epureni (1990-1992), viceprimar al aceleiași comune (1992-1994), membru al Consiliului Local Duda-Epureni (1994-1996) și membru al Consiliului Județean Vaslui (1996-2000). A murit în urma unei boli incurabile la 11 mai 2004, la Duda, fiind înmormântat în Cimitirul „Novaci” din satul natal. Din anul 2005, Centrul Cultural din Duda îi poartă numele, găzduind spectacole comemorative în anii 2005-2008. Între 8 și 11 mai 2008, la Vaslui s-a desfășurat Festivalul-Concurs Național de Muzică Folk „Valeriu Penișoară”, ediția I. În anul 2010, ulița din proximitatea locuinței artistului a primit, în memoria sa, denumirea Strada Chitarei. Din anul 2012, premiul de creație și interpretare al Festivalului-Concurs Național pentru Tineret „Fălticeni Folk” poartă numele său. În anul 2016, a apărut volumul „Cânta la Duda o chitară (prin viață, muzică și poezie… cu Valeriu Penișoară)”, de Ion Gheorghe Pricop, reeditat în anul 2017. A fost distins cu Premiul I al Festivalului-Concurs Național „Imn vârstelor de aur” (Târgu Jiu, 1971), Premiul de popularitate al Cenaclului „Flacăra” (1976), Premiul I al Festivalului Național „Cântarea României” (Deva, 1979), Premiul pentru creație al Cenaclului „Flacăra” (1983), Premiul pentru compoziție al Cenaclului „Flacăra” (1983), Marele premiu al Cenaclului „Flacăra” (1983) și mențiune de participare a Cenaclului „Flacăra” (1984).

E greu să scrii despre amintirea unui om la care ai ţinut mult; reîntâlnirea aceasta virtuală, în gând, e, de fapt, o nouă despărţire: cu cât te chinui mai mult să-l readuci lângă tine, cu atât mai fără de întoarcere îţi apare plecarea lui.

Pe Valeriu Penișoară, am început să mi-l apropii încă dinainte de a-l cunoaşte. Sentimentul acesta l-am avut de prin anul 1975; pe atunci, când l-am auzit pentru prima oară, am avut ciudata senzaţie că omul acela vorbea cu mine. Habar n-aveam că e şi de la mine de-acasă – asta aveam să o aflu nu peste multă vreme, când am simţit nevoia să-l desluşesc şi dincolo de cântec.

Îi ascultam sufletul într-o cameră de cămin a studenţiei mele. Îmi amintesc cu claritate joile acelea târzii, cu tăcerile, dezlănţuirile şi misterul pe care vocea lui de dincolo de membrana difuzorului nu înceta să mi le transmită. Aveam momente în care mă aşteptam din clipă în clipă să nu mai poată duce cântecul până la capăt – într-atât de intensă era trăirea lui; sau, cine mai ştie… Poate emoţia pe care o năştea în mine mă făcea să o cred.

Mi-l închipuiam aproape, la fel cum, peste ani, aveam să aflu că şi e: hotărâre şi blândeţe, răzvrătire şi împăcare cu sine însuşi. Mă şi miram cum poate ţăranul acesta atât de frust, de autentic şi de nepervertit să joace în aceeaşi echipă cu băieţii şi fetele „subţiri” din Cenaclul Flacăra; era atâta deosebire între ei, între primele impresii (mai ales), încât numai arta lor adevărată şi profundă îi putea aduce la convieţuire; iar, cu timpul, chiar la frăţietate şi armonie.

Valeriu era, dacă nu unic, atunci, cu îndreptăţită întâietate, special. Nici dincolo de scenă nu semăna cu nimeni; ştia să stea drept între atâţia senatori de drept, avea un înnăscut şi sănătos simţ al umorului (ah, ce calitate…), punea şi inima, dar şi umărul, avea cuvânt (parcă s-ar fi născut neamţ, nu balcanic!), era bun până la naivitate, avea vocaţia prieteniei; dar, mai presus de toate, ştia să iubească.

Aveam să-l întâlnesc în anul 1991; lucram de vreo zece luni la Radio Iaşi, iar unul dintre primii mei invitaţi de calibru în studio a fost el. De întâlnirea aceea, oarecum m-am temut… La bruma de experienţă pe care o căpătasem până atunci, mi-a fost teamă că nu voi izbuti să-l redau şi ca om exact aşa cum era, că nu voi reuşi îndeajuns să-l ajut să fie el însuşi şi fără chitară. M-am temut de pomană… În ora aceea, Valeriu m-a tras, practic, după el – într-atât de naturală şi de profundă a fost emoţia teribilă care l-a cuprins şi pe care mi-a împrumutat-o şi mie. Secundă de secundă, a stat sub o tensiune care părea că electrizează aerul; transpirase abundent, cuvintele îi ieşeau ca sugrumate. Încă din primele minute, mi-am dat seama de unde venea încordarea aceea: de la cântec. Când cânta, muzica lui trecea prin mine… Iar când termina, odată cu cântecul se sfârşea parcă şi o parte din el. Telefoanele au sunat încontinuu; a le fi luat pe toate în direct ar fi însemnat să-l scot, practic, pe el din emisie. Toţi voiau să-i vorbească; am promis că va reveni curând.

A doua întâlnire a fost identică; de aceea, nu voi mai detalia.

A treia şi ultima noastră oră în direct s-a produs cu câteva luni înainte de plecarea sa definitivă. De data aceasta, pur şi simplu nu l-am mai recunoscut. Dacă nu s-ar fi recomandat, i-aş fi răspuns la salut şi aş fi trecut mai departe; boala îl desfigurase. Mi-am revenit cu greu din uluială… Şi, din nou, m-am temut; de data aceasta, pentru el. Din nefericire, nu m-am mai înşelat. Trăirile s-au succedat, învălmăşite, una după alta… Însă cea mai răscolitoare a fost un mai vechi cântec extraordinar al lui, pe care nu-l mai auzisem niciodată: De ce-am plecat din Huşiul meu… Era refrenul său de adio. Cântecul de lebădă al lui Valeriu Penişoară.

Presimţeam că nu va mai trăi mult. Când soţia sa m-a sunat la câteva zeci de minute după plecarea lui la stele, mi-a spus, printre hohote de plâns, că în acea dimineaţă de mai, presimţindu-şi poate sfârşitul, el i-a cerut să asculte Radio Iaşi. Dacă ai vrut să auzi ceva anume şi nu ai avut parte, Valeriu, îți cer iertare. …Te rog să mă ierți.

Florin Bălănescu