Primit pentru publicare: 28 oct. 2016
Varianta publicată în Luceafărul din 16 martie 2014 cu titlul: „Traian: „Împăratul sunt eu…” Comentarii la „Noaptea împăratului” de Vasile Andru
Autor: Ion N. OPREA, Membru Fondator de Onoare al Rev. Luceafărul (Bt)
Republicat: 28 oct. 2016
Actualizat: 29 oct. 2016
Redactor ediție: Olivian IVANICIUC
Editor: Ion ISTRATE

In memoriam: Vasile Andru, la Noaptea împăratului o sinteză a Omului și Operei sale+*

 

Făcând parte din ciclul epopeic De Bello Dacico, „romanul Noaptea împăratului (1979) are ca punct de plecare ajungerea lui Traian în Dacia şi începutul campaniei din anul 101. Este o proză în care se întâlnesc – sper că în chip armonios – politicul cu visarea”, scrie Vasile Andru pe coperta care poartă desenul cu fotografia-caricatură a lui A. Clenciu.
Cartea îi întăreşte poziţia morală, în anul următor ea este tradusă în patru limbi – rusă, engleză franceză şi germană.
În octombrie 1980 autorul e bursier la Roma, bursă acordată de guvernul italian. Are astfel posibilitatea să cerceteze personal în Biblioteca Vaticanului documente despre împăratul Traian în vederea redactării volumului doi din ciclul De Bello Dacico, care va avea titlul Corabia celor o sută de furtuni, a cărui manuscris în 1983 este respins de cenzura timpului. În noiembrie, la Vatican, autorul participă la o audienţă a Papei Ioan Paul al II-lea. Îi va fi publicat volumul de proză O zi spre sfârşitul secolului, „eşantioane de secol 20”, carte bine primită de critica literară, N. Steinhardt îl consideră „Scăpărător şi (adesea) derutant”.
În timpul evenimentelor din 1989, când cu executarea dictatorului Nicolae Ceauşescu, de Crăciun, Vasile Andru este la Roma şi participă la slujbă, la Vatican, când Papa Ioan Paul al II-lea a binecuvântat Revoluţia română.
În august 2000, la Chişinău, la Salonul de carte primeşte Premiul US pentru volumul Mistici din Carpaţi, publicat la Chişinău.
“Noaptea împăratului, 1979 şi 1993, tradusă în cinci limbi străine (între timp şi în bulgară) este rezultatul unei documentări arheologice, dar şi în Biblioteca Vaticanului, spune Iulia Mihăileanu într-un eseu referitor şi la cartea aceasta. A căutat jurnalul de campanie pierdut a lui Traian, din care s-au păstrat doar cinci cuvinte, şi a cercetat contextul în care, în secolul VII, Papa Grigore cel Mare l-a propus pe cuceritorul Daciei pentru creştinare, lipsind puţin ca să-i fie depus ”dosarul” şi pentru a fi canonizat ca sfânt. Tema: întemeierea neamului românesc. Formula tratării: rescrie jurnalul de campanie al lui Traian . Este socotit unul din cele mai reuşite romane ale lui Vasile Andru. „Considerat de mai toţi criticii literari „roman al puterii”, acesta „dă o perspectivă psihologică asupra puterii, cu sensuri mai adânci decât le poate da evenimentul”.
« Cartea lui Vasile Andru, spune Al Protopopescu demonstrează că document nu înseamnă şerbie şi impersonalitate. Că istoria e un teritoriu al marilor semnale existenţiale, indiferent de timp şi loc, că orice îngrădire teoretică poate fi convertită prin fineţe în sursă artistică ».
Lipsit de documente, a dovezilor, dar unde legenda, fantezia şi plăsmuirea încap greu, Andru este văzut ca unul care “izbuteşte să transforme inflexibilitatea mărturiilor într-un pasionant climat reflexiv şi » inospitalitatea » subiectului într-un fertil prilej romanesc”. « Instalarea fără şovăire în indicativul prezent » a desfăşurării naraţiunii « înlătură orice îndoială cu privire la autenticitatea faptelor ». Asemenea procedează autorul cu alte convenţii ale romanului istoric, cum ar fi limba folosită şi, prin ea, raporturile cu personajele. « Toată lumea cărţii lui Vasile Andru, daci, romani şi autor, vorbeşte în cel mai firesc limbaj cotidian ». Sunt exemplificate acurateţele. « Un limbaj uzual, spontan, voit impur, de fel pretenţios : Împăratul « scoate nasul din cort », citeşte un raport « alarmist », iar subalternii « îi împuiază urechile” …
Descrierea este ea însăşi mărturia şi documentul de susţinere a faptelor de viaţă : « Legiunile vin multe, rămân puţine, nu se poate cuceri temeinic doar cu legiunile. Trebuie privit şi-n perspectivă. In senat se tot spune că provinciile sunt fericite sub stăpânire romană, se citesc adesea scrisori de mulţumire venite din provincii (deci dacii ştiau alfabetul şi îl foloseau), scrisori prin care populaţiile pacificate transmit cuvinte de recunoştinţă pentru că se găsesc încorporate în marele imperiu, se citeau cu regularitate asemenea scrisori patetice sosite din teritorii de margine, în care seminţiile supuse mulţumeau romanilor pentru legile bune, rânduiala chibzuită, construcţiile edilitare iniţiate de ei etc.”. Este edificator ce se arată : « Traian ştie că unele scrisori mint », şi că se face aceasta pentru că « cineva avea interesul să i se prelungească mandatul de senator », dar « nu dezaproba procedeul », pentru că « nimeni nu era atât de puternic » încât să renunţe la astfel de stări şi minciuni, pe care se fonda « adevărul imperiului ».
Aşa realizează autorul un Traian „mai mult cugetător decât unul cuceritor”, atrăgând chiar el atenţia în acest sens: „Şi, în mijlocul a toate, reapare mereu el, viaţa lui, momentele acestei vieţi, desenate mai apăsat după ce-a mai trecut un fluviu mitic, după ce-a mai urcat un pinten de munte bărbat, o treaptă”…
Campania lui Traian în Dacia devenind, de fapt, un roman de auto-analiză, analistul conchide în Viaţa Românească nr. 8-9, 1979: „se ştie, Jurnalul lui Traian s-a pierdut. Or, Andru şi-a imaginat cartea ca pe o reconstituire imaginară a acestui jurnal, De bello dacico, replică la ilustrul op al lui Caesar”, reuşind să facă din Traian ostaşul, psiholog de mase, clinician al istoriei şi constructor al ei, un moralist, adesea tolerant, care interpretează şi un estet, fără să recunoască ceea ce era – „împăratul … c-est moi”.
Un prozator european, îl caracteriza Marin Mincu într-o alocuţiune publicată şi în Viaţa Românească nr. 8-9 din 2006, pentru că reînvia o pagină glorioasă în Noaptea împăratului, un roman pe care eu l-am citit cu mare bucurie.
Şi, cel care se bătuse într-un juriu la Asociaţia Scriitorilor ca Vasile Andru să ia premiu la proză, pentru că „era un foarte important prozator al nostru”, fără ca să ştie, totuşi, la vremea aceea, dacă USR i-l omologase, argumenta: „noi avem foarte mulţi prozatori, unii consideraţi chiar europeni, dar nu s-a văzut asta, fiindcă foarte puţini s-au confruntat cu Europa; ba aş putea spune că nici n-au fost deloc omologaţi, din păcate”.
Despre cartea în sine, Noaptea împăratului, Marin Mincu spunea: „ei bine, această carte a lui Andru, nu i-am mai dat drumul din mână când am început să o citesc. Constat, iată, un alt Andru, care are un alt model stilistic, o altă obsesie, care este foarte acută, foarte actuală şi iarăşi, acea deschidere mereu a sa, fie către planul subiectiv al eului, al actantului, fie către parabolă, ceea ce ţine de tradiţia prozei noastre fundamentale”…
Noaptea împăratului era văzută de Gheorghe Crăciun în acelaşi număr al publicaţiei citate ca rezultat al unei „acribioase documentări’, dar care îl obosise. „M-a otrăvit de timpul ei static, somnambulic, m-a făcut să bat în retragere, cu un mare fior de regret, faţă de foamea ei de detalii hiperreale, nocturne, funabuleşti”, dar în care găsise „un prozator cu sintaxa în sânge şi simţul economiei mijloacelor în vârful degetelor”.
Vasile Andru „e un scriitor, vorbitor, partener de dialog şi gânditor” – cu care nu vorbise niciodată – ‚dar pe care îl cataloga ca fiind „închis şi deschis în acelaşi timp. Cărţile sale de proza par calculate estetic deşi ele pun în lumină o necesitate soteriologică”.
Sunt mai multe chei de lectură şi înţelegere a lui Vasile Andru susţine şi Mirela Roznoveanu care îi subliniază gândurile, iluminările, bucuriile…
„Un roman pseudo-istoric care, ca şi Dumnezeu s-a născut în exil, care balansează centrul geopolitic al Romei antice cu acela al unei milenare spiritualităţi, dăinuind la hotarul dinspre Orient şi, influenţat de el, al Daciei”, vede Maria-Ana Tupan Noaptea împăratului în Viaţa Românească nr. 3-4, 1996.
„Cărţile lui Vasile Andru (Noaptea împăratului, Viaţă şi semn etc.), spune Geo Vasile (Proza românească între milenii. Dicţionar de autori, Casa editorială Odeon, 2001), se află la confluenţa a două civilizaţii iniţiatice: cea a dacilor şi cea a creştinismului, din acest spaţiu sacru european, pasul spre spaţiul sacru de la Antipozi va fi unul firesc. Vasile Andru devine din 1990 un profesionist al pelerinajelor, dovadă şi cartea sa din 1993, India văzută şi nevăzută, un alert florilegiu de experienţe, convingeri şi învăţături la zi, ce-l recomandă pe autor prin elevatul discurs etic şi religios, intelectual şi cognitiv, în succesiunea unor Mircea Eliade, A. Morretta, Sergiu Al-George”.
Considerându-l un foarte sensibil şi insistent cronicar, autorul în reuşitele sale este un încercat în lucrul cu „martirii ficţiunii, dar şi ai istoriei noastre recente”.
De o modestie aproape evlavioasă (când merge la biserică ca un “fericit” la pangar el pe lângă lumânări cumpără şi cărţi), simplitatea şi înţelepciunea şi-o reflectă în operă, indiferent că sunt romane sau simple eseuri, toate, Mirele, Arheologia dorinţelor, Noaptea împăratului, Turnul, Viaţă şi semn, Terapia destinului, Păsările cerului, dezvăluie fiinţa autorului ca cercetător al sufletului şi al minţii omului, susţine Lidija Dimkovska în noiembrie 2001 când la Veles în Macedonia îi prezenta la lansare romanul Păsările cerului.
Vasile Andru „găseşte viaţa cutreierând-o”, e de părere Theodor Damian (Lumină lină, revistă în New York, 2012), „un mare scriitor filocalic” este pentru Constantin Virgil Negoiţă (Origini/Romanian Roots nr. 6-8, 2005), „Primul român (…la McLeod Ganj)” îl vede Petru Ursache în Convorbiri literare nr. 5, mai 2007, Turnul din 1985 şi Noaptea împăratului din 1993 arată că Vasile Andru este un mare prozator care face ca „zugrăvirea sufletului este parte din îngrijirea sufletului” scrie A. I. Brumaru în Astra nr. 4, 1992, iar Ovidiu Moceanu, în Cuvinte şi cărţi, Editura Universit. Transilvania, Braşov, 2006, scriind despre „Pelerinul român”, în formulări aforistice, îi atribuie aserţiuni ca aceasta: „România este o limbă creştină, pentru că mintea românului este o minte creştină” (p. 80). Vasile Andru – un vechi succes, un mare ignorant scrie Radu Voinescu în Viaţa românească nr. 8-9, 2006, care reaminteşte cum a apărut ediţia a II-a a Nopţii împăratului, un roman care reflectă ficţional jurnalul pierdut al lui Traian, cuceritorul Daciei.
Apreciindu-l, Liviu Ioan-Stoicu se declara în Cotidianul din 24-25 iunie 2000 că “rămâne în aşteptarea “marelui roman”. La care venea o replică mărturisitoare a lui Vasile Andru: „… Aşadar, tu aştepţi o carte-bombă! În viaţa mea de prozator au existat tresăriri de măreţie… voi aminti Iutlanda posibilă (1970) a produs entuziasme, Mirele (1975) a luat premii. Noaptea împăratului (1979) a fost tradusă urgent în patru limbi şi mi-a adus două burse în străinătate. Turnul (1985) a fost exclamat la Radio Europa Liberă. În legătură cu Muntele Calvarului (1991) marele istoric Marian Popa a riscat superlative! În legătură cu Păsările cerului (tradusă în şase limbi) câţiva critici prestigioşi au riscat superlative. Despre romanul Grădinile ascunse (2006), Breban şi Mincu au îndrăznit superlative, iar autorul însuşi a spus astfel: „Grădinile ascunse va fi o bombă cu explozie… confidenţială”.
Astea sunt atingerile prozatorului cu măreţia!”
La cele de mai sus, ca semn al modestiei realizatorului cartea-bombă, citim altundeva tot din spusele lui Vasile Andru: „Aş fi bucuros să ştiu că, din tot ce-am scris, să rămână nu un roman, ci o pagină! Sau o propoziţie… dacă peste 150 de ani, din Andru va rămâne o pagină, înseamnă un triumf total!”
Ceea ce ne dorim fiecare.

1. Publicat inițial în Luceafărul din 16 martie 2014 cu titlul: „Traian: „Împăratul sunt eu…” Comentarii la „Noaptea împăratului” de Vasile Andru.
*În volumul Dacii la ei acasă de Ion N. Oprea, Ed. PIM, Iași, 2014, p. 67-72