Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

ÎN SUS PE  PRUT

ROMÂNIA ÎN ANUL MARII UNIRI – C[entum]
Revista Luceafărul (Bt), Anul – X

Primit pentru publicare: 03 Febr. 2018
Autor: Prof. Dr. Mihai MAXIM, Membru al Uniunii Scriitorilor, Membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România
Cenaclul DinOgor
Publicat: 04 Febr. 2018
Procesare și adaptare: Dorina RODU
Editor: Ion ISTRATE

 

 

ÎN SUS PE  PRUT   

 

     Toamna trecută am profitat de întâlnirea de la Iaşi cu foştii colegi de facultate  şi a doua zi  am dat o fugă împreună  cu prietenii Georgeta şi Mişu Panţiru prin locurile copilăriei noastre.
     Şoseaua ce leagă de lume puţinele sate răsfirate de-a lungul  Prutului a fost construită în urmă cu patruzeci de ani, odată cu nodul hidro-energetic de la Stânca-Costeşti, şi gropile din asfalt arată că de atunci  nu s-a mai făcut nimic pentru întreţinerea ei. Pe distanţa de o sută treizeci de kilometri dintre Iaşi şi Liveni am întâlnit doar vreo câteva maşini, cam tot atâtea  căruţe şi un singur autobuz. Satele păreau depopulate şi doar în faţa primăriei şi a cârciumii era puţină animaţie. În schimb de pe ziduri şi de pe banerele uitate   deasupra uliţelor  ne zâmbeau promiţător chipurile dolofane ale candidaţilor din ultimele alegeri locale. La ora prânzului am întâlnit copii în blugi şi în adidaşi care se întorceau de la şcoală. Câtă deosebire între taşca în care îmi duceam eu cele câteva cărţi şi ghiozdanul burduşit pe care un şcolar îl primise de la tatăl său aflat la muncă undeva, în Europa!
     Înainte de ’89 îi vedeai pe ţărani trudind pe ogorul colectivei sau pe lotul ajutător. Acum proprietarii, dacă nu cumva  şi-au vândut  pământul la străini, l-au dat  la Asociaţie, unde toate lucrările se fac mecanizat. În apropiere de Ripiceni sute de hectare de pământ mănos, de cea mai bună calitate, au fost luate pe nimic de întreprinzători de peste Prut sau din Italia. După cât de frumos arătau lanurile de cereale şi ogoarele de porumb, am constatat cu durere că veneticii lucrează pământul mai bine decât noi. De fapt cu cine să faci agricultură, cu bătrâni şi copii?
    În Ripiceni, satul care a ratat de două ori şansa de a deveni oraş, am văzut şcoala pe care am absolvit-o cu şaizeci şi patru de ani în urmă. Aceeaşi clădire, aceeaşi curte; alţi dascăli la catedră, alţi învăţăcei în bănci. Şi, din nefericire pentru ei şi pentru viitorul nostru, se predă altă istorie şi altă literatură. Şi se promovează alte valori morale. Prilej de aduceri aminte şi de vorbe bune pentru dascălii  care ne-au călăuzit primii paşi pe calea devenirii noastre.  Şcoala de şapte clase din Ripiceni adună copiii cei mai buni la carte din  comunele din jur, după cum ne explica noţiunea de selecţie naturală  directorul de atunci, profesorul de istorie şi geografie, Ion Bănculescu,. Doar trei sferturi dintre ei o absolvă. Aproape toţi se duc mai departe şi majoritatea termină zece clase. Dintre aceştia, jumătate se duc la facultate. Cad pe drum nu pentru că  nu-i duce capul, ci pentru că părinţii nu au cu ce să-i mai  întreţină. Eu şi Mişu am făcut parte din jumătatea celora care după ce au terminat zece clase s-au dus la facultate.
    Am ieşit din comună şi am văzut că din stânca, pe care în copilărie o urcam cu greu în drumul spre şcoală, rămăsese acum doar o movilă amorfă.  Până la război, timp de vreo patruzeci de ani, de acolo s-a scos calcarul pentru fabrica de zahăr construită de francezi. După aceea, în  tot cam atâta timp,  stânca a fost detonată, iar din carieră s-a folosit piatra pentru drumurile şi şoselele din zonă. Mişu a stat la internatul şcolii, amenajat într-una din casele evreilor care au plecat după război  dar eu, pentru că satul Bold era mai aproape, făceam zilnic cei patru kilometri şi jumătate  până la şcoală. Şi asta indiferent   de anotimp şi de vreme. La poalele stâncii se afla Stârleuca,  o vale abruptă, unde în anii ’60 academicianul Nicolăescu-Plopşor a făcut săpături şi a descoperit o aşezare umană din perioada paleoliticului. În drum spre şcoală trebuia să trecem prin Stârleuca şi, într-o dimineaţă geroasă, când încă nu se luminase de-a binelea, am văzut în fundul râpei doi lupi care hărtăneau o oaie. Am fugit îngroziţi  şi am bătut la uşa primei case de la marginea satului. L-am trezit din somn pe bietul gospodar care şi-a luat felinarul şi câinii ca să ne treacă râpa. Aşa am devenit vedetele şcolii, iar până s-a desprimăvărat, părinţii noştri ne-au dus  cu rândul  până la stâncă.           

    Ne-am continuat  drumul spre nord şi am trecut pe lângă locul unde s-a aflat Boldul, satul meu natal, dispărut sub apele  lacului de acumulare. Despre drama oamenilor care şi-au abandonat avutul şi amintirile am scris volumul de eseuri „Satul de sub ape” şi romanul „Scutul de speranţă”.   Ce puteam face mai mult pentru ei? După demolare   boldenii şi-au făcut case noi  în satele vecine, situate mai sus. Şi-au luat şi morţii cu ei, aşa că am oprit la cimitirul din Sadoveni  ca să aprind lumânări la mormântul părinţilor. Ce puteam face altceva pentru ei, acolo unde sunt?
    Urmând meandrele Prutului, cutreierate cândva şi de Sadoveanu, am ajuns la Liveni.  Mişu revede casa copilăriei, vorbeşte cu  vecinii şi împreună  îi pomenesc pe părinţii care s-au sacrificat, muncind din greu pentru a-i face fiului un viitor, altul decât cel de  colectivist. A dat de pomană pentru ei. Ce putea face mai mult pentru a  le cinsti memoria?
     La întoarcere l-am vizitat la Manoleasa pe octogenarul Alexandru Chirilă, o arhivă ambulantă a comunei. A fost toată viaţa când primar, când secretar. Îi ştie pe toţi fiii şi fiicele satului, fiecare unde a avut pământ, unde şi când a plecat. În ultimii ani, când i-a mai slăbit ţinerea de minte, şi-a făcut un registru în care a notat zilele de naştere şi telefoanele celor stabiliţi în alte locuri şi este primul care îi felicită la aniversări. El ne ţine la curent cu  veştile din comună.  Acum ne povesteşte – pentru a câta oară? –  cum a obţinut aprobările ca să tragă lumină electrică în sat, cum s-a ridicat şcoala nouă. Este îndurerat că dispensarul, construit şi utilat cu aparatură modernă de către americani pe la jumătatea  anilor ’90, stă acum   nefolosit din lipsă de personal, iar bolnavii trebuie să se ducă tocmai la Săveni.
      Trecem iarăşi prin Ripiceni şi ne oprim  la vărul meu Dorin. Maistrul SDV-ist, apreciat şi iubit de muncitori pentru corectitudinea lui, a fost ales  preşedintele sindicatului dintr-o mare uzină botoşăneană. După ‘90, când industria a fost ruinată, s-a retras la ţară, unde îşi lucrează şi acum pământul moştenit de la strămoşi. Priceput cum era, a devenit unul dintre fruntaşii comunei. Are centrală termică pe lemne, apă curentă  şi grup sanitar în casă. Ne întâmpină cu o masă boierească, cu bucate pregătite din gospodăria proprie. Nu se plânge de viaţă, ci de dorul celor două fete – una profesoară la un liceu din Botoşani, cealaltă, funcţionar guvernamental în Quebec. Fetele nu i-au uitat şi vara îşi trimit copiii în vacanţă la bunici.
      În apropiere de Iaşi maşina a ieşit de pe şosea şi a cotit pe un drum secundar.   La privirea mea întrebătoare,  Georgeta mi-a făcut semn să am răbdare. După ce am ajuns la destinaţie – o clădire solidă în stil boieresc, bine întreţinută, spre care ducea o alee pietruită – Mişu a recunoscut că îmi pregătise o surpriză: vizitarea Casei memoriale  Constantin  Negruzzi din satul Hermegiu – Trifeşti, numit între 1967-1996  şi Lunca Prut.  După cum aveam să aflu mai târziu, aceasta era fostul conac al ilustrei familii  Negruzzi,   construit la începutul secolului al XIX-lea de către boierul Dinu Negruzzi, pe moşia soaţei sale, născută Hermegiu.  De-a lungul timpului  aici au locuit mai multe generaţii de cărturari şi oameni politici, dintre care figura cea mai proeminentă a fost aceea a lui   Costache Negruzzi,  rămas în posteritate mai mult ca autor al nuvelei istorice Alexandru Lăpuşneanu şi cunoscut mai puţin ca poet. Astfel, scriitorul a debutat   cu traduceri din limbile rusă şi franceză:  Şalul negru de A. S. Puşkin (pe care l-a cunoscut şi personal la Chişinău în 1821),  Baladele lui Victor Hugo,  Satirele lui Antioh Cantemir, după care va scrie şi el  poezie şi  proză.
      Fiind situat în apropiere de capitala moldavă,   conacul a fost vizitat deseori de personalităţi marcante ale epocii, precum  domnitorii  Mihail Sturdza şi Alexandru Ioan Cuza,  scriitorii Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, P.P. Carp,  ca de altfel, şi  de majoritatea  junimiştilor.
      În timpul comunismului  aici şi-a avut sediul  CAP-ul din comună, iar după ’ 89 Muzeul  Naţional al Literaturii Române din Iaşi a salvat clădirea de la distrugere şi a transformat-o în  Casă memorială. M-am bucurat să aflu că  de  reconstrucţia şi amenajarea conacului în forma  actuală s-au ocupat doi  foşti colegi de facultate dintr-o serie care a terminat în urma noastră, muzeografii  Olga şi Constantin-Liviu  Rusu. Ei şi-au făcut un scop în viaţă din restaurarea casei şi din reconstituirea activităţii acestei vechi familii de cărturari. Iar  Irina şi Matei  Fotiadi, descendenţii de ultimă generaţie ai familiei Negruzzi, au făcut un gest demn de strămoşii lor, donând conacul Muzeului Literaturii Române.
     Vizitând muzeul,  am simţit că fiecare exponat – mobilier, obiecte personale, manuscrise – este învăluit de negura timpului şi păstrează  în el amintirea de glorie a ctitorilor de epocă.
     Cu sufletul doldora de imagini  şi de duioase amintiri, am apucat drumul Iaşului şi am poposit pe coasta Buciumului, în grădina răcoroasă a prietenilor mei. Am stat pe terasă până seara târziu, rememorând călătoria de peste zi în susul Prutului şi ascultând cântecul greierilor, întrerupt rareori de  vaietul ghionoaiei.    

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 28 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5