Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

ÎNCĂ UN FRAGMENTARIST, Dumitru IVAN

„Seminţe de timp” (Dumitru Ivan, Editura Quadrat, Botoşani, 2007) este o carte a cărui titlu ne trimite în zona adepţilor „fragmentului”, sămânţa fiind acea particulă a universului ce nu poate demonstra nimic lumii până în momentul în care, găsind condiţii prielnice, e gata să asigure continuitatea. În orice sămânţă e noapte. Strâns, între fălcile sâmburelui, stă întunericul. Afară dansează, plină de exuberanţă, lumina. Bate la coaja seminţei ca la o uşă liiceană, nimeni nu-i deschide. Explicaţia poate sta şi într-o vacuitate, un fel de întrebare fără răspuns, a lui Constantin Barbu („Ce înseamnă mă bate lumina?”), şi într-o poezie a Anei Blandiana plină de candoarea dată de mitologia trupului tânăr, poezie intitulată chiar „Sămânţa” („Şi simt cum o sămânţă din noroiul / Ce mise urcă pe obraz / Întinde rădăcini duioase-n carnea /Înfiorată de amiaz. / / Nu m-aş mira să se deschid-o floare / Cu sângele meu sevă-n ea curgând, / Precum o hrană mult mai de departe / Ajunsă-n mine însămi din pământ.”) ori chiar în filozofia lui Blaga.
Pântecul seminţelor e tot mai egoist, ţine colţul ascuns şi-l hrăneşte cu porţii de noapte. Vine omul cu un strop de apă, cu un grăunte de pământ şi înduplecă sămânţa. Vine Dumitru Ivan cu un strop de amintire, cu un grăunte de melancolie şi, ca prin farmec, dezghioacă seminţele de timp eliberând cuantele de durată şi, dându-le continuitate, le asigură nemurirea printr-o poveste.
Într-adevăr, prima parte a cărţii lui Dumitru Ivan şi intitulată „Constelaţia Tomeşti”, ne relevă un autor adept al „fragmentarismului”. Fragmentariştii (un alt exemplu, dintre botoşăneni, ar fi Dan Sociu, însă eu l-aş asimila şi pe Petruţ Pârvescu prin „imnele tăcerii”) sunt bine poziţionaţi pe „teoria fractalilor”, ei având talentul, dar mai ales preocuparea, de a separa de gelatina întregului acele bucăţi reprezentative care, conservate, la un moment dat, găsind terenul fertil, pot asigura fluiditatea unei noi paradigme, unui nou concept, chiar unei filozofii. „Constelaţia Tomeşti” este o lume, o ţesătură grefată pe o realitate, dar şi pe fabulosul rânduit de popor, acoperind o bucăţică de zonă din Septentrionul românesc. Congruenţa vieţii la Tomeşti este zdruncinată adesea de apariţia câte unei fantome, prezenţa ei având şi o explicaţie: „Vinul băut fără măsură te face să vezi fantome”.
A doua parte, intitulată „Sarmale reci”, ni-l relevă pe Dumitru Ivan jurnalistul. Dacă în prima parte este evident un stil ce pune în prim plan scriitorul, în a doua parte a cărţii îşi arată colţii albi frivolitatea, nu neapărat în sensul negativ, cât ca o cutumă care guvernează pe cel ce a scris şi scrie la un ziar. Textele sunt salvate de permanenta transgresare a „fragmentelor de prezent” în corespondenţe biunivoce cu eşantioane din trecutul apropiat: inundarea dirijată a unei zone de lângă Prut, vizita unei delegaţii maramureşene în zona Moldovei, organizarea unei mese la iarbă verde pe Rarău, incendiul care izbucneşte la o mănăstire, albinăritul pastoral, prezenţa paranormalului într-un loc considerat zonă periculoasă etc.
Partea a treia, „Ave, Romulus!”, este un capitol al avatarurilor misiunilor speciale, personajele reîntâlnindu-se în alte dimensiuni şi sub alte interiorităţi, de unde inducerea unor stări psihologice normale dar mult mai puternice ca intensitate. În „Peisaj de septembrie”, Mircea Boldur, un fost marinar de cursă lungă, acum pensionar, este cuprins periodic de dorul de a călători. S-a hotărât şi pentru un drum către casa părintească, undeva în munţii Bucovinei, Regăsirea primei iubiri e prilej de aduceri aminte. În „Sub acoperire”, Coriolan Deheleanu este cooptat în grupul de anchetă cu referire la nişte suspecţi de trădare, principalul învinuit fiind „domnul Hans”. Acesta îşi va recunoaşte învinuirile deoarece Coriolan Deheleanu a avut inspiraţia de a organiza ancheta total diferit de cum o cereau uzanţele, ci axându-se pe psihologia învinuitului.
Deşi, ca abordare şi chiar stil, cele trei capitole sunt deosebite, o constantă le asigură unitatea: vinul. Acesta, alături de pâine şi untdelemn, făcând parte din triada sacră a hranei fundamentale, pune autorul în postura de a-i da vinului: 1. rol de liant (asigurând unitatea „fragmentelor”); 2. rol de dezlegător (asigurând cursivitatea, sinceritatea, logica şi motivaţia dialogurilor); 3. rol mitic şi mistic (asigurând legătura dintre divinitate şi om). Din această perspectivă, fiecare proză conţine un element, un context sau o întâmplare ce are aplicaţie pe un cuvânt din marea familie a vinului, la care se adaugă, ca merit al prozatorului, subtilităţi din zona ritualurilor şi simbolurilor generate de aceeaşi familie lexicală. Şi de aici, un motiv ca să întâlnim multe reflecţii la temă: 1. „Savurează înţelepciunea unui vin mai vechi”; 2. „Mustul ca un copil răzgâiat”; 3. „Mustul cel dulce – dulce, ca o zi frumoasă în care mierea luminii soarelui se scurge lin”; 4. „Vinul este Făt-Frumosul care va înveseli pe cei ce au pus mult suflet în podgorii”; 5. „Tulburelul, un adolescent care face nişte trăsnăi de pomină”; 6. „Puţin vin bun ascute mintea. Mai mult – o toceşte”(Eminescu); 7. „Un vin bun nu este făcut pentru netrebnici, pentru nebuni sau pentru fricoşi”; 8. „Un vin îţi toarnă sănătate în sânge şi-ţi întăreşte mintea şi trupul dacă e băut cu bună cumpănire”; 9. „Nu se poate chefui decât cu vinuri albe, cele roşii fiind excluse de la atari competiţii”; 10. „Greşeala a fost descoperită în paharul cu vin băut în plus” etc.
„Seminţe de timp” nu este roman fiindcă, voit, abandonează minimele cerinţe de a se încadra acestui gen: ordinea şi continuitatea. În carte, cele paisprezece proze se mişcă liber precum unele celule care, la o eventuală ordine în haos, s-ar poziţiona precum stafidele într-un cozonac. Nici motivul vinului nu le salvează pe deplin de la această poziţionare, astfel că nici carte de schiţe nu e. Cum valoarea literară este evidentă , rămâne cum am zis: încă un fragmentarist, Dumitru Ivan.



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 28 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5