Mihai Ralea s-a născut la 1 mai 1896, la Huși, județul Vaslui și a murit la 17 august 1964, în apropiere de Berlin, Republica Democrată Germană, fiind înmormântat la Cimitirul „Bellu” din București. A fost filozof, psiholog, sociolog, estetician, eseist, antropolog, memorialist, critic, academician, profesor universitar, scriitor, diplomat și om politic. A absolvit Facultatea de Drept și Facultatea de Litere și Filozofie ale Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași și École Normale Supérieure din Paris. A obținut titlurile de Doctor în Drept și Doctor în Filozofie. A fost căsătorit și a avut două fiice. Este autorul a sute de volume, studii și articole de specialitate. A fost director al revistei ieșene „Viața Românească” (din 1933) și al oficiosului țărănist „Dreptatea” (1934-1938). A făcut parte din Partidul Național-Țărănesc, Partidul Socialist-Țărănesc, Frontul Renașterii Naționale, Partidul Națiunii și Frontul Plugarilor. A fost deputat (1928-1932; 1932-1936) și vicepreședinte al Camerei Deputaților (1932-1936), ministrul Muncii și Ocrotirilor Sociale (1938-1940), ministrul Artelor (1945-1946), ministru plenipotențiar la Legația României de la Washington (1946-1948), președinte al Comisiei Naționale pentru U.N.E.S.C.O. și al grupului român pentru Uniunea Interparlamentară, deputat în Marea Adunare Națională și vicepreședinte al Prezidiului acesteia (1948-1952). A fost mason, membru titular al Academiei Române (din 1948) și laureat al Premiului de Stat. A condus Secția de Filozofie (și Psihologie) a Institutului de Istorie al Academiei R.P.R. și a înființat Institutul de Psihologie al Academiei Române, al cărui director a fost (din 1955).

Emil Olteanu s-a născut la Huși, lângă fosta proprietate a lui Mihai Ralea, cu care a fost vecin în copilărie. A rememorat amintiri din anii petrecuți în preajma acestuia într-un interviu realizat la 5 septembrie 2011, la domiciliul său din Huși.

– Vă rog să vă prezentați.
– Mă numesc Emil Olteanu.

– Când l-ați cunoscut pe Mihai Ralea?
– De mic copil, pentru că eu aici am venit pe lume, iar el avea casa alături, pe locul Mănăstirii Dobrina.

– Unde anume s-a născut?
– Aici, la Huși, în locul zis „la pod la Ralea”.

– Cât timp locuia în zonă?
– Stătea cam câte două săptămâni, chiar și câte o lună. Venea numai vara și la sărbători; avea mașină cu șofer, care-l aducea și-l ducea de fiecare dată. 

– Cine-l însoțea?
– Venea cu duduia Fetița, cum îi spunea el neveste-sii, Ioana, și cu fetele lui, Catinca și Anica; Catinca era mai mare ca mine, iar Anica mai mică și ele stăteau mai mult aici.

– Ce făceau?
– În interior, nu pot să știu; în rest, se plimbau, luau lapte și brânză de vacă de la noi, că aveau bucătăreasă aici și anunțau dinainte când veneau, ca să le pregătim ce aveau nevoie.

– Ce fel de om era?
– Păstrez o impresie foarte bună despre el. Mi-au plăcut comportamentul și respectul lui față de oameni; n-a fost niciodată contra cuiva. Noi stăteam aici, în casa părinților, și îmi amintesc că odată eram pe prispă, iar el a trecut prin fața porții și mi-a spus: „Bună ziua, Oltene!”; i-am răspuns: „Bună ziua, domn’ profesor!” Când a venit tata de la treabă, i-am zis că a trecut pe aici conu’ Mișu și mi-a dat „Bună ziua!”; m-a întrebat dacă i-am răspuns și mi-a zis: „S-a respectat pe el, nu pe tine.”

– Cum arăta?
– Era bine făcut și foarte cumsecade; nu era un om care să te respingă sau să nu poți sta de vorbă cu el.

– Dar soția lui cum era?
– Am cunoscut-o mai puțin, că mai mult cu el mă întâlneam; duduia stătea mai mult în casă, dar și ea era o femeie la locul ei.

– Ce cuprindea proprietatea lor?
– Era foarte mare, cu mult teren arabil, pădure ceva mai puțină, dar cu vii întinse; când a intrat ministru, nu trebuia să aibă avere și a dat-o la oameni, rămânând cu un hectar de vie, că pe restul a luat-o I.A.S.-ul.

– Casa era mare?
– Da, mare… Etajul mănăstirii a fost construit peste casa lui; avea o cramă mai încoace, iar beciul a rămas până astăzi.

– Lumea își mai amintește de el?
– Îl mai pomenesc mulți, că biserica e făcută de el și i-a rămas hramul Mihail și Gavril. La țigani, le-a recuperat aurul pe care li-l luase Miliția; stăteau, săracii, la poartă la el și-l rugau până l-au primit înapoi.

– Ce s-a întâmplat cu proprietatea lui?
– A vândut-o duduia; pe urmă, a luat-o I.A.S.-ul și apoi a fost dată pentru mănăstire, care s-a și făcut așa cum arată astăzi. Încolo, n-a mai rămas decât amintirea…

Florin Bălănescu