Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Însemnări despre ceea ce scriu eu…

Primit pentru publicare: 21 sept. 2017
Autor: D.M. GAFTONEANU
Publicat: 21 sept. 2017
Editor: Ion ISTRATE

 

 

 

Însemnări despre ceea ce scriu eu…

,,Arta nu doreşte reprezentarea unui lucru frumos, ci reprezentarea frumoasă a unui lucru.
(Immanuel Kant)

    (I)…(Ceea ce mi-am propus) la debut…

 Un proiect destul de ambiţios pentru un poet total anonim aflat undeva la Km 0 al începuturilor într-o lume literară unde tot mai des se vorbea despre fundăturile de drum ale postmodernismului, despre secătuirea resurselor culturale şi despre criza de identitate a liberalismului stilistic.

Ceea ce intenționam era revigorarea discursului satirico-umoristic antic în ambientul literar al agorei moderne prin compoziţii ample, prozopoeme versificate cu mesaj bine conturat, unde mesajul fără echivoc, rima şi ritmul sunt la ele acasă. Folosirea elementelor de prozodie a fost alegerea mea în cunoștință de cauză din considerente subiective de muzicalitate şi de imprimare facilă în memoria cititorului.

Am fost cât se poate de conştient de gradul de dificultate ridicat al acestei vorbiri comune în versuri și presărate cu pronunţate accente retorice şi repere ale istoriei literaturii, înainte de toate, o literatură suspectă a fi căzută în desuetitudine de ceva vreme.

Mi l-am imaginat ca pe un experiment pe alocuri amuzant la graniţa dintre poezie si text de articol de gazetă, încercând să mă identific cu ,,peştele de legătură dintre proză şi poem” invocat în compoziţia ,,Evrika literaturii! S-a găsit veriga lipsă!”. Nu aș putea să spun cât de bine pregătit eram pentru această acțiune de pionierat-incursiune în necunoscut, dar, cum îmi plăceau țintele înalte, am luat-o ca pe o provocare asumată. Așa gândeam atunci și, dacă stau să mă gândesc bine… și acum, în linii mari, gândesc cam tot la fel. În context, reiau un fragment publicat în volumul ,,Retrospectivă. Botoșaniul literar. Lumini și umbre: ,,M-a atras ca un magnet, aș spune că am fost fascinat de-a binelea de problema fundamentală a existenței Omului pe Pământ. Un Pământ aflat pe o traiectorie optimă pentru viață pe orbita din jurul Soarelui și care se învârte cu o viteză incredibilă în jurul acestuia. După umila mea părere bazată pe acumulările din articole și din discuțiile cu oameni într-adevăr avizați, misterul apariției și evoluției speciei umane atotstăpânitoare este perfect intact și la ora actuală în ciuda tuturor marilor descoperiri de dată recentă iar atât timp cât enigma primordială va rămâne în picioare și, din câte știu, nu există deocamdată nicio alternativă viabilă demonstrată, orice aventură pe tărâmul nisipurilor mișcătoare ale supozițiilor insuficient fondate e doar o banală incursiune în bezna necunoscutului. Frecvent îmi ajung la urechi cuvinte atrăgătoare despre un anume nivel peste care materia se autoșlefuiește, prinde viață și se capacitează cu de la sine putere, aud discursuri incitante, expuneri științifice elegante și pline de farmec, desigur, dar cam atât, niște cuvinte. Fire mai conservatoare, am rămas aproape de consacratul poem «Eu nu strivesc corola de minuni a lumii» a lui Lucian Blaga, autor de mare profunzime pe care l-am citit și admirat mult, alături de careul preferaților mei din copilărie Eminescu, Caragiale, Rebreanu și Topârceanu… De aici a apărut macropoemul «Odiseea omenirii» la care m-am trudit pe parcursul a cam două săptămâni, cu eforturi deosebite în schițarea de ansamblu a poemului dar apoi relativ ușor la scris. Aici mă regăseam, era subiectul meu favorit, aveam o sursă de inspirație neîngrădită pentru structura mea de cugetător. Am trecut printr-o adolescență sinuoasă cu peripeții trăite sub semnul serialului «Om bogat, om sărac» și apoi printr-o tinerețe pierdută sub negurile căutărilor unei profesii în care să mă regăsesc și care a fost mai apoi marcată de schimbarea brutală de sistem social de la un socialism aproximativ, primitiv și fără cap și fără coadă, la un capitalism încă și mai primitiv, și mai sălbatic. Pentru mine și pentru cei mai mulți din generația mea, când sub ochii nostri s-a prăbușit treaptă cu treaptă un anume sistem de valori, spectacolul de teatru al contemporaneității părea de-a dreptul dezolant. N-am fost niciodată nostalgic, dar parcă ceea ce ni s-a întâmplat ulterior a depășit cu mult imaginația, fabulațiile și așteptările oricărui analist politic. Astăzi, odată cu acumulările haotice și speculative de capital, pasiunea pentru operele literare și muzicale care întruchipează spiritualitatea adevărată e din ce în ce mai perimat, unii spun că ar fi chiar pe cale de dispariție. Niciodată nu m-am considerat un om important, am avut în suflet un cult al valorilor eterne, inclusiv a celor creștine, nu mi-a plăcut nici pe departe postura de șef și cu atât mai puțin cea de subaltern. Când am început să scriu, undeva pe la patruzeci și cinci de ani, vârsta primelor încercări literare – unde am făcut o echipă frumoasă alături de fiica mea- nu am fost inhibat nici de numele Dorel ajuns în ultima vreme în viața cotidiană a românilor un redutabil concurent al acarului Păun, țapul ispășitor al mai tuturor lucrurilor nu tocmai bine făcute dar și exponentul umoristic de marcă al încurcăturilor fără soluție, nici de calviția multilateral dezvoltată, nici de proveniența dintr-o familie de minoritari din punctul de vedere al convingerilor, nici de studiile tehnico-economice față de cei cu studii aprofundate în domeniul umanist, nici de pragul cam înaintat pentru un debutant literar și nici măcar de numărul mare de cărți al unora dintre viitorii concurenți la vremelnica nemurire din literatură. Nu am tânjit la fericirea închipuită a celorlalți, chiar așa, de ce aș fi dat crezare zvonurilor că la alții lucrurile stau cu mult mai bine, când, la o primă privire indiscretă prin bătătura lor, ai fi văzut de la o poștă că și la ei era vraiște, vai și amar de steaua lor? Pe picior de egalitate cu toată lumea, deloc complexat, m-a interesat strict doar componenta culturală a personalității umane, acesta mi-a fost dintotdeauna crezul, și mai puțin viața personală sau defectele celorlalți ori alte criterii de apreciere prefabricate. Regula de bază după care am încercat să mă ghidez, fără a reuși întotdeauna- diversitatea culturală, în principiu o lege a lui Hippocrat cu aplicabilitate în literatură, lege care să creioneze profilul deontologic al condeierului modern ca om de onoare și de conștiință.”

Dintotdeauna am apreciat teoria coexistenţei valorilor, a stilurilor şi operelor autentice şi nu am fost deloc convins de perimarea acestora numai datorită trecătoarelor mode ale zilei. În complicata diversitate a alternativelor oferite de societatea modernă, cu inerentele riscuri ale restrângerii masei celor care mai lecturează cartea, mi-ar plăcea să cred că autorul este vioara primă în relaţia-misiune de ,,formare” a cititorului, influenţa în sens invers, deşi viu prezentă, o consider mai degrabă una secundară. Altfel spus, este suficient să aruncăm o scurtă privire către lumea TV formatoare de opinii și caractere pentru a ne convinge de rezultatul expunerii mediatice a unui public imatur timp de mai bine de un sfert de veac la programe ieftine – o masă amorfă, lipsită de personalitate și ușor de manipulat de către politicieni fără scrupule, dependentă de drogul telenovelelor și (mă tem că aproape) imposibil de recuperat de partea corectă a baricadei, cea a valorilor universal recunoscute. În complicata echilibristică a balansului pe sârmă între avantajele imediate ale comercialului agresiv și rigoarea respectului pentru valoare aș opta pentru sacrificiile impunerii unei linii moderate cu rezultate pe termen (ceva mai) lung pentru cititori.

Voiam să ies din tiparele simpliste ale cărţilor din librării, mi se părea o idee oarecum originală să nu respect canoanele stilistice impuse apariţiilor editoriale prin abordarea unor creaţii mai greu identificabile ca specie sau asortarea textului cu imagini-tablouri plus o diversitate mare de teme tratate. Voiam un ,,album literar” cu de toate pe înțelesul tuturor.

În concluzie, o încercare modestă de literatură de protest faţă de tăvălugul stilistic deseori presărat de vulgarități, de înșiruiri de cuvinte și expresii stridente în compoziții abracadabrante ale curentului neo-postmodern cu valul piroclastic al extremei abstractizări, poezia ultraîncifrată ca mesaj, adresată, cred eu, unei elite subţiri de intelectuali- în cel mai fericit caz, subliniez.

Creaţiile, pe care mi le-am denumit oarecum impropriu parodii-pamflete, le consider o subspecie literară în care, ca idee de construcţie, punctul de plecare este o lucrare, o operă sau o personalitate a vieţii culturale, sociale, politice, economice, religioase, ajungându-se în final, prin secvenţe de cuvinte sau expresii cu aluzii şi sugerări de idei şi situaţii, la concluzii şi interpretări personale. Parodie de stil, cu trimitere la binecunoscutul vers eminescian pe care îl foloseam și pamflet de la tablourile antitetice cu nuanțe critice omniprezente în poeme. Mi se va spune că nu e nimic nou sub soare și că o asemenea abordare a mai existat de-a lungul timpului. Da, dar mijloacele de expresie actuale și în felul în care, cu o anume acribie, mi-am personalizat stilul sau, cel puțin, mi-am propus acest lucru, probabil că i-ar face circumspecți pe mulți înainte de a se pronunța dacă chiar am mers pe drumul altcuiva.

Repet aceasta, aveam în minte un experiment inedit la graniţa dintre poezie şi proză, un amestec condensat de informaţie şi umor, un joc-salată de cuvinte, meditaţie, autopersiflare, nişte ,,dizertații versificate” cum le-a numit Alex Ştefănescu, ,,sermones” (convorbiri) pe tipare horaţiene Virginia Paraschiv, ,,flash-uri fotografice în universul baladesc” Ion Ionescu-Bucovu, ,,recitaluri-monolog” de către Lucia Olaru Nenati, ,,rânduri scrise cu suliţa Sf. Gheorghe pe pielea de tigru a unui gând contradictoriu” Florian Copcea sau ,,scurte lecţii de cultură” de către Marin Toma.

Îmi conturasem un proiect cu adânci rădăcini în cultura clasicilor literaturii româneşti (Eminescu, Topîrceanu– poezie, Caragiale şi Rebreanu– proză, cu o nota distinctivă pentru opera lui Lucian Blaga) şi influenţe din literatura universală, o lume creionată pe înţelesul oricărui cititor, indiferent de pregătirea acestuia.

Aș dori să menționez că, departe de a fi refractar, în egală măsură- dovadă este (și) culegerea de față, ,,Vulcanul din vis de poet–  am aprofundat pe cât mi-a stat în putință exprimarea în versul modern și am fost foarte apropiat de prea puținii dintre colegii recunoscuți pentru apartenența la ambele stiluri. M-au atras în versul liber declamativ meditația profund filozofică, enigma primordială a apariției noastre pe Pământ, lumea anticilor zugrăvită în alb și negru, zborul intergalactic ca observator al unui spațiu cosmic, bineînțeles, unul imaginat, chinurile conviețuirii într-o alcătuire nedreaptă pe o planetă din ce în ce mai puțin ospitalieră, ciocnirea civilizațiilor, durerile facerii unei noi teorii despre lume și viață, speranța într-o continuitate a existenței terestre… Ei bine, da, să te simți în largul tău și în poezia în vers liber și în cea îngrădită de canoanele formelor fixe, simt că aceasta a fost calea mea…

(II)…(Ceea ce a ieşit) până la urmă…

 …Am fost remarcat şi premiat dintre concurenții de la majoritatea concursurilor şi festivalurilor naţionale de literatură la care am participat…

…Am primit frumoase aprecieri fără rezerve de la oameni de cultură din ţară, de la personalităţi din diverse domenii şi de la cvasitotalitatea cunoscuţilor…

…Am apărut în zeci de reviste şi publicaţii, iar cea mai ferventă susţinere mi-a acordat-o revista ,,Luceafărul” Botoşani…

…Numeroşi cititori de toate vârstele din ţară şi de peste hotare mi-au trimis felicitări, încurajări şi îndemnuri de a persevera pe drumul început…

…Mi-am făcut foarte mulți prieteni, ca și mine, pasionați de fenomenul literar, în mod deosebit datorită înființării în 2014 a Societății Culturale STEAUA NORDULUI Botoșani. Reiau un alt fragment publicat în volumul ,,Retrospectivă. Botoșaniul literar. Lumini și umbre:… ,,STEAUA NORDULUI, entitate care și-a propus cu prioritate în activitate promovarea respectului pentru valoarea personalităților locale sau a celor care și-au legat numele de zona județului Botoșani în următoarele domenii: literatură, pictură, sculptură, arhitectură (muzee), coregrafie, muzică, cinematografie (teatru), numismatică sau profilul de militant sau de manager cultural. Simbolurile uzuale ale manifestărilor, bazate pe voluntariatul membrilor săi sunt declarația-program a unui grup masiv de pasionați de cultură intitulată ,,Primăvara culturii românești”, imnul propriu (intonat de către excepționalul bariton Bogdan Cojocaru- text compus împreună cu Paula Romanescu) și medalia cu titulatura de ,,Steaua Nordului”, piesă din argint compact emisă de Regia Autonomă Monetăria Statului (inscripționare avers: «*DEMNITATE*MUNCĂ*GENEROZITATE*Per aspera ad astra*», revers: «*SOCIETATEA CULTURALĂ STEAUA NORDULUI*BOTOȘANI-ROMÂNIA*»), medalie a cărei schiță a fost propusă și analizată împreună cu numismații Mihai Cornaci și Gică Marițanu. Contribuții consistente la activitatea asociației au mai avut Gheorghe Ciobanu, Petruț Pârvescu, Gabriel Alexe, Ana Florescu-Coșereanu, Paul Mircea Iordache, Gheorghe Hreapcă, Dumitru Monacu, Florin Grosu, Radu Dragoș, Viorica Hrustovici, Mircea Pușcașu și, nu în ultimul rând, Ion Istrate cu revista dânsului, «Luceafărul» Botoșani. Amintiri plăcute mi-au rămas despre și de la- îi pomenesc într-o ordine aleatorie- Florian Copcea, Gheorghe Median, Lucia Olaru Nenati, Mihai Cimpoi, Nicolae Dabija, Virginia Paraschiv, Georgică Manole, Maria Baciu, Vasile Tărâțeanu, Gheorghe Jernovei, Traian Apetrei, Elena Condrei, Ionel Bejenaru, Ileana Lucia Floran, Emilia Țuțuianu, Theodor Codreanu, Victor Teișanu, Viorelia Braicu, Marin Toma, Ioan Rotundu, Steliana Băltuță, George Baciu, Aristița Buciu-Stoian, Gruia Cojocaru, Valentina Becart, Vasile Timofciuc, Nicolae Iosub, Maria Moisoiu, Constantin Adam, Ioan Mugurel Sasu, Sorin Cotlarciuc și mulți-mulți alții. Nu-i uit (cum aș putea?) nici pe epigramiștii George Corbu, Gheorghe Bâlici, Vasile Larco, Ion Diviza, Vasile Vajoga, Nae Bunduri, Petru Ioan Gârda, Ioan Toderașcu, Dan Norea, Gheorghe Bălăceanu, Any Drăgoianu, Valentin David… Altfel cum aș mai fi avut ocazia unică în viață de a cunoaște personal nume grele ca Mircea Ionescu-Quintus, Solomon Marcus, Ștefan Popa-Popas, Ștefan Cazimir, Dorel Vișan… Actorii Cezar Amitroaie și Marius Rogojinschi… Umoriștii Cornel Udrea, Lucian Perța, A. Gagniuc… Drobeta-Turnu Severin, Mizil, Vama, Dor Mărunt, Dumbrăveniul Sucevei, Vișeu de Sus, Baia Mare, Alba Iulia, Vaslui, Domneștii Argeșului… Asumându-mi eventualele omisiuni involuntare de pe această «listă a lui Schindler», per ansamblu, cu plusuri și minusuri, manifestarea publică «Steaua Nordului» o voi descrie folosind cuvintele lui Gurdjieff: «O ceremonie este o carte în care sunt scrise mii de lucruri. Cine înţelege poate să citească. Un singur ritual are adesea mai mult conţinut decât o mie de cărţi.» Întâmplările frumoase se lasă îndelung așteptate, vin cu multă-multă trudă și numai la vremea lor, cele triste apar oricând, fără nicio înștiințare. Aș vrea să cred că prin ceea ce am făcut cu mult suflet în îngusta fâșia de lumină, balans lin între plăsmuirile confortabile și adevărul crud în căutarea lui «veni, vidi, vici», frontieră care separă întunericul de dinainte de cel de după, chiar dacă nu va fi fost un punct de cotitură de răsunet spre normalitatea mediului literar, dar măcar s-a mai pus o cărămidă pe temelia multiculturalității, aport ce va fi confirmat de posteritate în curgerea lentă a fluviului de opinenți spre Marea Uitării Absolute. Sic transit gloria mundi…”

…Dacă sunt mulțumit de ceea ce am făcut? Un visător perfecționist nu (prea) are cum să fie vreodată mulțumit de ceea ce face, ca urmare, dacă timpul îmi va îngădui, voi reveni cu (și) mai multă atenție asupra scrierilor anterioare…

…Am fost pus cu spatele la zid tocmai acasă prin câteva ,,ateneuri”– de la abrevierea A.T.N., adică ,,aprecieri ticăloase şi neprincipiale” cum admirabil le-a denumit un director de editură, cadouri greceşti de la ,,prestigioase” persoane aşijderea cu calitatea scrierilor lor, exegeţi care mi-au adresat cuvinte prea puţin sau deloc gândite în articole-efemeride cu conflicte născocite, dialoguri imaginare şi etichetări injurioase din sfera patologicului. Toate erau scrise evident de către același individ și publicate sub două nume diferite. Inițial aveam în plan includerea democratică  a acestor (trei) articole denigratoare în culegerea mea de articole, dar, cum am fost sfătuit de către un editor cu multă experiență să le privesc cu (mai mult) umor și reținere, le-am lăsat deoparte. Deocamdată. Revin la Retrospectivă:

,,Recent, am ascultat la o reuniune culturală eminesciană de anvergură un distins și bine documentat orator care ne-a prezentat un scurt rezumat despre câte-n lună și în stele referitor la fenomenul cultural. Și acum îmi răsună în urechi expozeul de zile mari al Domniei Sale… Sensibilitate, creativitate, spontaneitate, expresivitate, atât plantele cât şi omul trebuie să fie cultivaţi, Renaștere, decadența unui stil sau a  unei perioade, modernismul, teoria poate sau nu să oglindească realitatea, societatea industrială modernă, filozofia raţională a lui Descartes, Newton, Kant, tentaculele postmodernismului, influenţele lui Heidegger, Nietzsche, cunoaşterea bazată numai pe cultură şi limbaj, adevărul care nu mai e considerat absolut ci un concept al unui grup social, Holocaustul, sistemul arta-cultură, structuralismul, poststructuralismul,  expansiunea disperării şi nonsensului, valorile culturale universale, ştiinţa şi urbanizarea, câmpurile interdisciplinare, conceptualizarea expresiei, estetizarea Realului, înlăturarea culturii monolitice în numele diversităţii şi multiplicităţii, abstractul vis-à-vis de concret, etc… 

Ca mai întotdeauna, vinul cel bun lăsat la urmă, ne-a creionat un tablou cu câte lucruri reprobabile i s-au pus de-a lungul timpului în cârca Poetului Național Eminescu cu evidentă rea intenție, fiind deseori zugrăvit ca un creator pesimist, paseist, ateu, idolatru, izolatru, antinațional, antiliberal, antimonarhist, antieuropean, anarhist, antisemit, xenofob, tanatofob, demagog, protolegionar și m-am dus cu gândul la memorabilele versuri ale acestuia cu care le răspundea indirect criticilor săi prin memorabila Scrisoare I: «Neputând să te ajungă, crezi c-or vrea să te admire?»
Păstrând evident proporțiile, îmi spun, atunci d
e ce ar trebui să ne supărăm noi, anonimii epigoni eminescieni, când tot marele poet o spunea lămurit încă de acum un veac și jumătate:

«Toate micile mizerii unui suflet chinuit / Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit./ Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel, / Nu slăvindu-te pe tine… lustruindu-se pe el!»

…………………………………………………………………………………………………………………………………Mărturisesc cu maximă sinceritate că absolut niciodată nu mi-am plătit într-un fel sau altul recunoașterile publice pentru ceea ce am scris și nici nu mi-am găsit locul printre corifeii delațiunii care, unul cîte unul, vor pieri «pre» limba lor. Paradoxal, ar zice unii mai malițioși, cu bune și cu rele, una peste alta, de regulă, m-am împăcat excelent cu oamenii instruiți și aproape deloc cu cei cu mai puțină pregătire. Este fără nicio îndoială că, și pe unii, și pe ceilalți, am încercat să-i citesc și să-i apreciez la justa lor valoare, desigur, asta, mă rog, pe cât mi-a stat mie în putere. Ca să concluzionez cumva mai vesel, voi folosi cuvintele atribuite lui Jonathan Swift: «De câte ori apare un om inteligent îl poți recunoaște după faptul că toți tâmpiții se aliază împotriva lui». Evident, ca să fiu echidistant, accept democratic și ideea că ar mai rămâne de stabilit și care sunt(em) unii și care ceilalți, la urma urmei «toți suntem ignoranți, dar fiecare într-un alt domeniu» (W. Rogers). Când pentru un banal delict de opinie ca pasionat de lumea clasicilor literaturii, fără să ai nimic de câștigat, ba chiar dimpotrivă, te trezești peste noapte atacat furibund la persoană cu invenții fantasmagorice prin publicații plătite din taxele contribuabililor spre încântarea cohortelor de a(ni)matori de spectacole ieftine, nu știu dacă ar fi cu totul condamnabil să privești cu mult mai multă înțelegere cutremurătoarea afirmație lui Petre Țuțea: «Am stat 13 ani în temniță pentru un popor de idioți.» Cu atât de necesarele scuze de rigoare pentru cei care s-au revoltat și care au luat atitudine în fața nedreptății, se impune precizarea. Scrisul, salvare miraculoasă în fața neiertătoarei coase a spațiului limitat, dar și curată sinucidere în același timp – îmi revine în minte metafora artistului de excepție care își expune sufletul pe o tavă de aur- mi-a marcat existența ultimilor șapte ani. Nu știu ce blestem îngrozitor bântuie pe pământul unde s-a născut Poetul, încât majoritatea oamenilor deosebiți care s-au format aici au avut parte de consacrare și de aprecieri pe măsura valorii lor pe cu totul alte meleaguri.

Omniprezente în țară iar la noi acasă mai mult ca oriunde, tronează conștiința de mult adormită a unor autoproclamați faraoni-fanfaroni cu puteri discreționare, legile interpretate după bunul plac, obediența slugarnică a sicofanților din subordine, lipsa totală a concurenței asumate în mod civilizat,  nesfârșitele conflicte cu savoare provincială, îngustimea gândirii factorilor de decizie, monopolizarea și politizarea instituțiilor publice, lupta continuă pentru o iluzorie supremație și pentru rădăcina tuturor relelor, banul, favoritismele, nepotismele, balcanismele, mimetismele toxice și câte și mai câte. Actualitatea articolelor din publicistica Marelui Poet este absolut impresionanată… «Luptele de partid la noi nu-s de principii, ci de persoane.» Mai e cale lungă încă, din nordul țării e greu de întrevăzut la capătul tunelului atât de trâmbițatul spirit modern european.”

…Nimeni dintre pseudocriticii de ocazie nu a acceptat vreodată să avem un minimum de colaborare şi consultare, foarte multe voci autorizate susţinând că e o atitudine iresponsabilă des întâlnită la cei care frecventează cumetriile literare pe banul public, aceea de a îngropa din faşă orice iniţiativă care vine din afara ,,sistemului” din care fac parte.

Dintre botoşănenii cu experiență într-ale scrisului, doar câţiva – mai exact, cinci- au fost cei care au avut o atitudine frumoasă, sinceră, corectă şi constructivă în ceea ce mă priveşte, restul au fost duplicitari sub influenţa a ceea ce s-a scris de către alţii, mai degrabă rezervaţi şi indiferenţi. Imparțiali ca tot românul, pozând în oameni de cultură cu verticalitate, nu exclud, ba chiar dimpotrivă, e foarte plauzibil ca unii dintre ei să se fi bucurat în ascuns de nedreptatea făcută altcuiva, deși, în sinea lor, sfântă ipocrizie, cunoșteau cât se poate de bine realitatea.

… La urma urmei, la ce ar fi trebuit să mă aştept? Doar trăim într-o Românie a unei profunde crize a dialogului echilibrat şi civilizat…

 

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 40 de abonați

2 comentarii la acestă însemnare

  1. marin ifrim spune:

    Impresionant! Subscriu!

  2. Gheorghe Vicol spune:

    Felicitari pentru tot ceea ce faceti!

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5