Primit pentru publicare: 16 iul. 2017
Autor: Mircea DAROȘI
Publicat: 16 iul. 2017
Editor: Ion ISTRATE

Înţelepciunea – comoara cea mai aleasă a omului

                                                         ,, Înţelepciunea nici nu se împrumută
                                             nici nu se cumpără; şi dacă ar fi de vânzare,
                                             n-ar găsi cumpărători. Nebunia, în schimb,
                                              se cumpără zilnic’’
                                                                                        (Seneca – filozof roman)    

Încă din antichitate, marii gânditori ai lumii au considerat că înţelepciunea este cea mai aleasă comoară a omului. Ea străluceşte şi nu se stinge niciodată. Îi caută pe cei care sunt demni de ea şi îi călăuzeşte spre bucuria nemuririi.

Orientul Mijlociu şi-a adus o contribuţie de seamă în acest sens prin scrierile unor autori din Egipt, Mesopotamia şi Fenicia care percepeau înţelepciunea ca o capacitate intelectuală superioară de înţelegere şi cunoaştere a realităţii, atât dintr-o instrucţie şi educaţie la cel mai înalt grad, cât şi dintr-o îndelungată experienţă de viaţă.

Înainte de orice, înţelepciunea avea un caracter utilitar, practic, vizând garantarea unor mari şanse de reuşită în viaţă şi ferirea celui ce o dobândea de insuccese, nenorociri, catastrofe. Ca termeni echivalenţi pot fi amintiţi: prudenţa, echilibrul, dreapta cumpănire, chibzuinţa, prevederea.

Beneficiarii înţelepciunii erau socotiţi cei din mediile aristocrate, ale clasei conducătoare, respectiv oamenii de curte, miniştrii, consilierii regali şi nu în ultimul rând moştenitorii sau succesorii la tron. Această mentalitate se păstrează şi în zilele noastre pentru care este valabilă expresia: ,,A ajuns om mare pentru înţelecpciunea sa’’. Se întâmplă însă ca acolo sus (în Parlament de exemplu), să ajungă oameni care nu fac dovada unei asemenea virtuţi.

În antichitate existau şcoli oficiale în care se instruiau cei ce urmau să îndeplinească funcţii de răspundere în administraţia de stat. În palatele regale din Egipt şi Mesopotamia au fost identificate săli de instrucţie pentru tinerii aristocraţi care sperau să devină persoane politice importante. Astfel de spaţii presupuneau şi existenţa unor dascăli şi a unor ,,manuale de înţelepciune’’, adică scrieri conţinând sentinţe şi alegorii, proverbe, maxime, fabule, poeme şi parabole pitoreşti. Un asemenea manual poate fi considerat şi cel intitulat ,,ÎNVĂŢĂTURILE LUI NEAGOE BASARAB CĂTRE FIUL SĂU TEODOSIE’’, scris, acum trei veacuri şi jumătate.

Dicţionarul limbii române defineşte înţelepciunea ca o capacitate superioară de înţelegere a lucrurilor, implicând o cunoaştere adâncă a realităţii, multă experienţă şi mult echilibru. Ea se referă în mod deosebit la oameni, fiind o virtute sau o calitate complexă a sufletului uman. Un om înţelept este acela care are capacitatea de a pătrunde esenţa legilor fundamentale ale naturii şi ale societăţii, este persoana care judecă drept, este cuminte, deştept, ager la minte, pătrunzător.

Înţelepciunea se deosebeşte de inteligenţă prin aceea că, cea dintâi este o calitate dobândită pe parcursul vieţii, pe când a doua este înnăscută. Inteligenţa poate fi pusă şi în slujba răului, ceea ce nu se întâmplă în cazul înţelepciunii.

Numeroşi gânditori au încercat să definească această noţiune a eticii într-un mod sintetic. DIDEROT spune că ,,înţelepciunea nu este altceva decât ştiinţa fericirii’’, iar EINSTEIN arată că nu este produsul şcolarizării, ci al încercării de o viaţă pentru a o căpăta. Este rodul trudei şi al durerii.

Ce mai mulţi gânditori au ajuns la concluzia că această categorie a eticii are două componente: ,,înţelepciunea ca dar dumnezeiesc’’ şi ,,înţelepciunea ca experienţă de viaţă’’. Cea dintâi, cu adevărat superioară, este bogăţia întregii noastre fiinţe, aceasta, doarece se dăruieşte fără nici o plată şi fără vreun efort pe care omul să nu-l poată face. Acest dar este rezultatul căutării, al cuceririi şi al rugăciunii îndreptate cu dragoste sinceră spre Dumnezeu. Înţelepciunea nu e dată oricui, ci numai celor ce vor s-o găsească sau vor s-o primească.

Pe creştini îi face să se poarte corect între ei şi cu toţi oamenii ca să-i ducă la slăvirea lui Dumnezeu: ,,Tatăl să vă dea duh de înţelepciune’’ (Efes,1,17). Ea este venită de sus ,,curată, paşnică, îngăduitoare şi nefăţarnică’’ (Iacov,3,17), înţelepciune care au avut-o dinainte, apostolii, simpli pescari şi necărturari care au umplut de uimire lumea.

Cu numele de ,,Înţelepciune’’ este cunoscută şi cartea din ,,Vechiul Testament’’ intitulată ,,Cartea înţelepciunii lui Solomon’’. Aceasta s-a bucurat mult timp de reputaţia de-a fi cea mai atractivă şi mai interesantă carte din rândul apocrifelor. Gândirea, cât şi expresia se situează la un nivel înalt: cugetarea este a unui scriitor pătruns de un puternic spirit religios, unul care a simţit apăsarea şi tulburarea vieţii şi a suferinţei, şi care totuşi a rezistat ispitei de a abandona credinţa sa ancestrală într-un Dumnezeu al dreptăţii.

Între scrierile cu valoare religios-morală, un loc aparte îl ocupă ,,Cartea Proverbelor’’ a cărui cuvânt cheie este ,,înţelepciunea’’ sau ,,abilitatea de-a trăi viaţa cu chibzuinţă şi pricepere’’. Proverbele oferă îndrumările detaliate ale unui Dumnezeu prin care cei ce-i aparţin să ştie să înfrunte cu succes problemele practice de zi cu zi ale vieţii, cum să te înţelegi cu părinţii, cu copiii, cu semenii, cum să respecţi autorităţile, precum şi multe alte aspecte din viaţă.

Solomon foloseşte o combinaţie de poezie, de pilde, maxime, întrebări cu tâlc şi scurte povestioare pentru a pune într-o formă memorabilă, bunul simţ şi perspectiva divină necesară vieţii. El a cules circa 3000 de proverbe, având ca sursă Orientul Apropiat şi cel Mijlociu. Ele sunt produsul înţelepciunii sale, având în vedere că a trăit cu 500 de ani înainte de cei şapte înţelepţi ai Greciei şi cu 700 de ani înainte de vremea lui Socrate, Platon sau Aristotel.

Proverbele îşi demonstrează inspiraţia şi prin aceea că nu fac nici o afirmaţie neştiinţifică sau observaţii inexacte. Rămâne mereu actuală maxima: ,,Păzeşte-ţi inima mai mult decât orice,căci din ea ies izvoarele vieţii’’. Se spune că înţelepciunea este dumnezeiască, este sursa vieţii. Ea s-a întrupat în Hristos în care ,,sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei’’: ,,Fiţi înţelepţi ca şerpii şi nevinovaţi ca porumbeii’’ recomanda Iisus apostolilor săi, sau ,,Fiţi înţelepţi spre bine şi nevinovaţi la rău’’, ,,Umblaţi ca cei înţelepţi, nu ca cei neînţelepţi’’

Înţelepciunea ca experienţă de viaţă are o sferă largă de cuprindere în viaţa noastră de toate zilele. Adesea spunem despre unul sau altul: ,,este un om înţelept’’ sau ,,nu a fost înţelept’’.

Se zice că oamenii bătrâni au această calitate dobândită dintr-o experienţă acumulată de-a lungul anilor. De aceea a rămas valabilă expresia: ,,cine n-are bătrâni să şi-i cumpere’’. În istorie este amintit ,,sfatul bătrânilor’’care avea un rol deosebit de important în viaţa comunităţii pentru luarea unor decizii. Proverbele şi zicătorile, dar şi basmele noastre populare poartă în conţinutul lor sensul înţelepciunii.