Dan  PRODAN

Editura Polirom de la Iași a publicat cartea lui Amin Maalouf, Cruciadele văzute de arabi, traducere din limba franceză de Giuliano Sfichi, 2022, 350 p., după patru decenii de la apariția eseului La Paris (Les Croisades vues par les arabes, 1983). Conform principiilor dialogului istoriografic onest, Sine ira et studio și Et altera pars audiatur, contribuția livrească a lui Amin Maalouf a umplut un gol în cercetarea istoriografică franceză și, evident, românească, asupra unui subiect al contactului între civilizații, despre care mai sunt încă izvoare istorice de cercetat și publicat, ipoteze, opinii, concluzii de exprimat. Dar cercetarea istoriografică formulează concluzii de parcurs, iar eseul lui A. Maalouf este un astfel de produs. 

Fără a intra în sfera definițiilor și cronologiilor riguroase referitoare la Europa feudală apuseană și centrală și la Orientul Apropiat în secolele XI – XIII, câteva precizări sunt totuși necesare. Cruciadele au fost expediții militare  organizate de formațiunile feudale europene în plin proces de centralizare statală, pentru eliberarea ”Țării Sfinte” și a Ierusalimului de sub ocupația ”păgânilor musulmani”. Nu insist asupra cauzelor, justificărilor religioase, ideologice, politice, militare, economice, sociale etc., a implicării papilor, cardinalilor, episcopilor, regilor,  împăraților, marilor feudali, în organizarea, deplasarea și invazia armatelor cruciate în ”Țara Sfântă” și în nordul Africii, începând cu anul 1095. Nu a făcut-o nici A. Maalouf, pentru că arabii și creștinii supuși lor nu au fost interesați în mod deosebit de motivațiile complexe ale invaziilor cruciate în Levant, ci mai ales cum să stopeze și să respingă atacurile feudalilor și ale cavalerilor europeni, numiți cu titlul generic de ”franci” – franj-i de către cronicarii și scriitorii arabi ai secolelor XI – XIV Era Creștină, care au scris despre cruciade. 

La sfârșitul secolului al XI-lea, ”Lumea arabă”, conform expresiei lui A. Maalouf, era orgazizată, statal, în Califatul de Cordova (în Spania și Portugalia), în Califatul fatimid (în Egipt, cu capitala la Cairo) și în Califatul abbasid (în Orientul Apropiat, cu capitala la Bagdad). În Pen. Iberică, semințele Reconquistei fuseseră deja aruncate în solul spaniolo – portughez, rezultatele concrete rodind în secolele următoare. În acel context general, cruciadele creștine în ”Țara Sfântă” ocupată de musulmani nu erau oare forme specifice ale Reconquistei în Levant, leagănul religiei creștine? Sub unitatea religioasă, spirituală, culturală, asigurată de califul de la Bagdad, lumea arabă musulmană din Orientul Apropiat era divizată politic, militar, administrativ – teritorial, economic etc. în numeroase centre locale, zonale de putere, organizate și guvernate de către conducătorii civili și generali de origine etnică ne-arabă: persani, turci selgiukizi, evrei, armeni convertiți. Acea diversitate de centre administrative – de putere locală, competiția și lupta pentru puterea zonală, diluarea atitudinii și puterii jihad-ului (războiul sfânt musulman împotriva ”necredincioșilor”) au favorizat cruciadele și primele ”realizări” militaro – politice ale creștinilor în ”Țara Sfântă”. 

Cronologia creștină a Cruciadelor nu coincide cu cea a răspunsurilor politice, militare, religioase, economice, administrativ – teritoriale musulmane. Ca urmare, pentru anii desfășurării celor opt cruciade, A. Maalouf a identificat șase perioade de reacții ale arabilor, circumscrise celor două secole de conflicte bilaterale în Levant și în Nordul Africii și a urmărilor lor. Astfel, în prima parte a cronologiei arabe a contra-cruciadelor (Invazia, 1096 – 1100, pp. 19 – 84), autorul a prezentat șocul teribil al Primei cruciade (1096 – 1099) asupra lumii orientale musulmane. Înaintarea cruciaților, prin Anatolia și Levant, către Ierusalim și cucerirea Cetății Sfinte au fost prezentate tulburător și șocant de către cronicari arabi sau arabizați. Ibn al-Athir a precizat, exagerând asupra victimelor, că ”populația Orașului Sfânt a fost trecută prin ascuțișul sabiei, iar franj-ii i-au măcelărit pe musulmani vreme de o săptămână. În moscheea al-Aqsa, au ucis peste șaptezeci de mii de persoane” (p. 75). Iar Ibn al-Qalanisi a completat: ”Mulți oameni au fost omorâți. Evreii au fost adunați în sinagoga lor și franj-ii i-au ars acolo de vii. Au distrus, de asemenea, monumentele sfinților și mormântul lui Avraam – pacea fie asupra lui!” (p. 75). Sosită cu întârziere în ajutorul musulmanilor, ”(…) armata egipteană a dat înapoi și s-a retras către portul Ascalon. Al-Afdal s-a retras și el acolo. Săbiile franj-ilor au ieșit  biruitoare în fața musulmanilor. Măcelul nu i-a cruțat nici pe pedeștrași, nici pe voluntari, nici pe oamenii din oraș. Au pierit în jur de zece mii de suflete și tabăra a fost jefuită” (p. 77). Dar cum au reușit cruciații, inferiori numeric, să cucerească Levantul, ”să elibereze Țara Sfântă” și Ierusalimul? A răspuns simplu tot Ibn al-Athir: ”Sultanii (de la Bagdad – n. DP) nu se înțelegeau și de aceea franj-ii au putut pune stăpânire pe țară”  (p. 77).

În următoarea etapă a evenimentelor complexe din Levant, în primul sfert al secolului al XII-lea, s-a extins Ocupația (1100 – 1128) – (pp. 83 – 140) franj-ilor asupra unor teritorii din zona litorală și s-au organizat feudal statal acele regiuni ”eliberate” de sub stăpânirea musul- mană. Au apărut patru stătulețe cruciate, de la Edessa în Nord până la Ierusalim în Sud, cele trei din Levantul nordic subordonate feudo – vasalic Regatului Ierusalimului. Fakhr al-Mulk ibn-Ammar, conducătorul orașului Tripoli din Levant, a caracterizat sugestiv și realist această etapă a confruntărilor cruciați – musulmani: ”De fiecare dată când franj-ii pun stăpânire pe o fortărea- ță, atacă alta. Puterea lor are să tot crească până ce vor ocupa Siria în întregime și îi vor alunga pe musulmani din această țară” (p. 83). În timpul acestei etape, întinderea stătulețelor cruciate a atins suprafața maximă. Pe de altă parte, în contextul general al disoluției puterii reale a califului de la Bagdad, au apărut primele inițiative și acțiuni organizate de ripostă anti-cruciată și de activizare a conceptului și a implicării musulmanilor în jihad – ”Războiul sfânt împotriva necredincioșilor (creștinilor)”. Situația franj-ilor în 1128 a fost sintetic caracterizată de cronicarul Ibn al-Athir: ”Odată cu moartea lui Toghtekin (conducătorul musulman al Damascului – notă DP) dispărea ultimului om în stare să le țină piept franj-ilor. Aceștia păreau atunci în măsură să ocupe Siria în întregime” (p. 140).

Riposta (1128 – 1146) – (pp. 141 – 178) a început să se manifeate tot mai intens. Amin  Maalouf a concluzionat că ”Un eveniment spectaculos va relansa în curând războiul fără milă împotriva ocupantului: sâmbătă, 23 decembrie 1144, orașul Edessa, capitala celui mai vechi dintre cele patru state france din Orient, a căzut în mâinile atabegului Imad ad-Din Zengi (conducătorul orașelor – cetăți Alep și Mosul – notă DP), (…) obținând o victorie care îi va zdruncina pe cei puternici și pe cei umili deopotrivă, din Persia până în îndepărtata țară a alman-ilor (germanilor – notă DP), și va constitui preludiul unei noi invazii conduse de cei mai mari regi ai franj-ilor. Dacă cucerirea Ierusalimului în iulie 1099 a marcat finalul invaziei france, iar cea a Tyrului, în 1124, sfârșitul fazei de ocupație, recucerirea Edessei va rămâne în istorie ca încununarea ripostei date de arabi invadatorilor și ca începutul lungului drum către victorie” (pp. 171 – 172). După căderea Edessei (1144) și creșterea amenințării musulmane asupra Ierusalimului, conducătorii cruciați s-au mobilizat și au cerut ajutor urgent în Europa apuseană. ”S-au trimis atunci chemări în toate teritoriile (franj-ilor – notă DP), pentru ca oamenii (franj-ii – notă DP) să dea fuga să atace pământurile Islamului” – a precizat cronicarul Ibn al-Qalanisi (p. 176). 

A urmat Victoria (1146 – 1187) – (pp. 179 – 250), perioadă în care ofensiva musulmană jihad-istă i-a avut în frunte pe conducătorii Nur ed-Din Mahmud (1146 – 1174), al doilea fiu al lui Zengi, și Salah ad-Din Yusuf, latinizat Saladin (1171 – 1187). Primul invoca întotdeauna, înaintea unei lupte cu franj-ii, cu smerenie auto-impusă: ”Allah al meu, dăruiește biruința Islamului, și nu lui Mahmud. Cine e câinele de Mahmud ca să merite biruința?” – (pp. 179; 183 – 184). Amin  Maalouf a concluzionat: ”Nur ed-Din va face din lumea arabă o forță capabilă să-i zdrobească pe franj-i, iar Saladin, mâna sa dreaptă, va culege roadele victoriei” (p. 184). După eșecul lamentabil al cruciadei a II-a (1147 – 1149), care i-a uimit chiar și pe musulmani, Salah ad-Din i-a învins zdrobitor pe cruciați la Hattin și a recucerit Ierusalimul de la creștini (1187). Cadiul Muhi ad-Din Ibn az-Zaki din Damasc, în a sa Laudatio pentru Saladin, a subliniat: ”Slavă lui Allah care a dăruit islamului această biruință și care a adus orașul acesta înapoi la calea cea dreaptă după un veac de pierzanie! Cinste acestei oștiri pe care El (Allah – compl. DP) a ales-o să ducă la bun sfârșit recucerirea! Și plecăciune ție, Salah ad-Din Yusuf, fiul lui Ayyub, care ai redat acestui neam demnitatea sa călcată în picioare!” (p. 250).

Victoriile lui Saladin din 1187 au dus la excaladarea confruntărilor nobiliare musulmane în anii următori (Amânarea (1187 – 1244) izgonirii franj-ilor, pp. 251 – 287). Cruciada a III-a (1189 – 1192), la care au participat împăratul german Frederic I Barbarossa, regele englez Richard I Inimă de Leu și regele francez Filip II August, a urmărit anihilarea rezultatelor victoriilor lui Saladin din 1187 și recucerirea Ierusalimului de către creștini. După trei ani de lupte, asedii, negocieri diplomatice, în septembrie 1192 s-a încheiat între cruciați și musulmani un tratat de pace pentru cinci ani. Autorul a detaliat: ”Franj-ii păstrează zona de coastă care se întinde de la Tyr până la Jaffa și recunosc autoritatea lui Saladin asupra restului țării, inclusiv asupra Ierusalimului. Războinicii occidentali, care au obținut de la sultan permise de liberă trecere, se grăbesc către Orașul Sfânt ca să se roage la mormântul lui Hristos. (…) Sultanul a ieșit până la urmă câștigător din confruntarea cu Occidentul. Desigur, franj-ii au redobândit controlul asupra câtorva orașe, obținând astfel o amânare de aproape o sută de ani. Însă niciodată nu vor mai constitui o purere capabilă să-și impună propriile reguli lumii arabe. Nu vor mai controla adevărate state în adevăratul sens al cuvântului, ci doar niște colonii” (pp. 266 – 267). 

După moartea lui Saladin (1193), fratele său, sultanul ayyubid al-Adel, a devenit conducătorul necontestat al imperiului de la Cairo. Au urmat două decenii de pace firavă. Cruciada a IV-a (1202 – 1204) a fost un eșec pentru obiectivul recuperării Ierusalimului și ale altor teritorii vecine de sub ocupația musulmană. Cruciada următoare, a V-a (1218 – 1221), a adus două noutăți: atacul cruciaților în Nordul Egiptului și Delta Nilului; oferta sultanului ayyubid de a schimba Damietta sau Cairo cu Ierusalimul, la sfârșitul confruntărilor perioadei expediției militare creștine. Înfrânți, franj-ii s-au retras din Nordul Egiptului în 1221. 

Cruciada a VI-a (1228 – 1229) a fost atipică: condusă de un împărat atipic, Frederic al II-lea de Hohenstaufen, cu o solidă educație inter-culturală creștină – arabă; cu o desfășurare atipică: fără nici o luptă / victimă militară / civilă; cu un tratat de pace neașteptat, încheiat la Jaffa în 1229, prin care sultanul egiptean Malik al-Kamil a cedat fără luptă Ierusalimul împăratului creștin, caz nemaiîntâlnit în analele celor opt cruciade. Dar ”atunci când stăpânul Egiptului a hotărât să cedeze Ierusalimul franj-ilor, o uriașă furtună de indignare a zguduit toate ținuturile islamului. Având în vedere gravitatea evenimentului, s-au organizat manifestații publice de doliu”, a notat, puternic și justificat scandalizat, cronicarul arab Sibt ibn al-Jawzi (pp. 251; 286).

Izgonirea (1244 – 1291) definitivă a franj-ilor din Levant a fost realizată de către islamici în a II-a jumătate a secolului al XIII-lea, în condițiile în care ”atacați de mongoli – tătari – la răsărit și de franj-i la apus, musulmanii n-au mai fost puși niciodată într-o situație atât de grea. Numai Allah le mai poate veni în ajutor”, după cum a precizat cronicarul Ibn al-Ahtar (p. 289). În 1244 Ierusalimul a fost recucerit de mercenarii turci kwarezmieni (horezmieni – din Horezm) și a rămas definitiv sub stăpânire musulmană. Ultimele două cruciade, a VII-a (1248 – 1250) și a VIII-a (1270), organizate de regele francez Ludovic al IX-lea în Egipt, ulterior în Tunisia, au eșuat, neinfluențând în nici un fel statutul religios, politic, militar, economic etc. al Ierusalimului sau a teritoriilor stăpânite încă de cruciați, pe litoralul estic al Mării Mediterane. 

În 1277, ”posesiunile france din Orient nu mai reprezintă decât un șirag de orașe de pe țărmul mării, înconjurate din toate părțile de imperiul mameluc. Puternica rețea de fortărețe a francilor a fost complet distrusă. Amânarea de care au beneficiat pe vremea Ayyubizilor a luat sfârșit, alungarea lor este de acum inevitabilă”, a lămurit Amin Maalouf (p. 311). Sultanul mameluc Qalawun a cucerit cetatea Tripoli în 1289, iar fiul său Kalil a ocupat fortăreața Acra, în 1291, după două secole de la debarcarea cruciaților în Nordul Levantului. Cronicarul Abu al-Fida a precizat că ”După cucerirea Acrei, Allah a semănat spaima în inimile franj-ilor care mai rămâneau pe litoralul sirian. Ei au părăsit așadar în grabă Saida, Beirutul, Tyrul și toate celelalte orașe. Sultanul a avut astfel fericita soartă, pe care n-o mai avusese nimeni altul, de a cuceri fără greutate toate aceste cetăți, care au fost neîntârziat demolate. Prin aceste cuceriri, toate teritoriile de pe litoral le-au revenit în întregime musulmanilor, un rezultat nesperat. În felul acesta, franj-ii, care odinioară fuseseră cât pe ce să cucerească Damascul, Egiptul și multe alte ținuturi, au fost izgoniți din toată Siria și din zonele de coastă. Să dea Allah să nu mai pună niciadată piciorul aici!” (pp. 319 – 320). 

Ciocnirea între cele două civilizații a scos puternic în evidență ”infirmitățile” acestora, după propria expresie a lui Amin Maalouf, care le enumeră și le analizează sumar pe cele ale arabilor. Astfel, autorul a identificat: accederea la conducerea zonală a formațiunilor politice ”arabe” a unor civili și militari de origine etnică persană, turcă, kurdă, armeană. În legătură cu această imperfecțiune, a fost incapacitatea arabilor de a introduce și de a activiza instituții feudale statale și zonale complexe, specifice secolelor XI – XIII. Toate aceste lipsuri s-au răsfrânt negativ asupra existenței și aplicării drepturilor și libertăților medievale în societatea arabă. Mărturia călătorului Ibn-Jobair este exemplară în acest sens: ”Plecând din Tibnin (în apropiere de Tyr), am străbătut un șir neîntrerupt de ferme și de sate cu pământuri bine exploatate. Locuitorii lor sunt toți musulmani, dar duc un trai îmbelșugat cu franj-ii – Allah să ne păzească de ispite! Locuințele în care stau sunt ale lor și toate bunurile pe care le au le sunt lăsate. Toate regiunile controlate de franj-i în Siria sunt supuse aceluiași regim: terenurile, satele și fermele au rămas în mâinile musulmanilor. Însă în inima multora dintre acești oameni pătrunde îndoiala când își compară soarta cu cea a fraților lor care trăiesc pe teritoriul musulman. Aceștia din urmă suferă, într-adevăr, din pricina nedreptății celor de o religie cu ei, pe când franj-ii se poartă drept” (p. 323). 

”Pe tot parcursul cruciadelor, a nuanțat în continuare Amin Maalouf, arabii au refuzat să se deschidă în fața ideilor venite din Occident. Și acesta este, probabil, efectul cel mai dezastruos al agresiunilor pe care le-au suferit. Pentru invadator, a învăța limba poporului cucerit este o abilitate; pentru acesta din urmă, a învăța limba cuceritorului este un compromis sau chiar o trădare. Într-adevăr, numeroși franj-i au învățat araba, pe când localnicii, cu excepția câtorva creștini, au rămas impermeabili la limbile vorbite de occidentali” (p. 324). 

Continuând analiza începută anterior, autorul a subliniat nocivitatea impenetrabilității musulmanilor în contact cu apusenii cruciați: ”În timp ce pentru Europa occidentală epoca cruciadelor era începutul unei veritabile revoluții atât economice, cât și culturale, în Orient aceste războaie sfinte aveau să conducă la secole îndelungate de decadență și obscurantism. Atacată din toate părțile, lumea musulmană se închide în sine. A devenit rezervată, defensivă, intolerantă, sterilă, atitudini care se agravează pe măsură ce continuă evoluția planetară, în raport cu care se simte marginalizată. Progresul este de acum înainte Celălalt. Modernismul este Celălalt” (p. 325).

Din punctul de vedere al problemei cruciadelor, musulmanii din Orientul Apropiat gândesc ca în secolele XI – XIV: ”Fascinată și în același timp speriată de acești franj-i pe care i-a cunoscut barbari, pe care i-a învins, dar care, de atunci au reușit să domine planeta, lumea arabă nu se poate hotărî să considere cruciadele drept un simplu episod al unui trecut depășit. Suntem deseori surprinși să descoperim în ce măsură atitudinea arabilor – și a musulmanilor în general – față de Occident rămâne influențată și astăzi de niște evenimente despre care se presupune că s-au încheiat cu șapte secole în urmă. Or, în ajunul mileniului trei, liderii politici și religioși ai lumii arabe se raportează constant la Saladin, la căderea Ierusalimului și la recucerirea lui. Israelul este asimilat, în accepțiunea populară, dar și în unele discursuri oficiale, cu un nou stat cruciat” (pp. 325 – 326).  

O concluzie? Trecutul se răsfrânge asupra prezentului? Amin Maalouf o formulează tranșant: ”Într-o lume musulmană permanent agresată nu poate fi împiedicată apariția unui sentiment de persecuție, care ia la anumiți fanatici forma unei obsesii periculoase (…). Este limpede că Orientul arab vede în continuare Occidentul ca un inamic natural. Împotriva lui, orice act ostil, indiferent dacă ține de domeniul politic, militar sau petrolier, nu e decât o revanșă legitimă. Și nu încape îndoială că ruptura dintre aceste două lumi datează de la cruciade, resimțite de arabi, chiar și astăzi, ca o siluire” (p. 326). 

În aceeași cheie de interpretare, Occidentul creștin percepe cruciadele ca fapt istoric al trecutului, contact inter-cultural aflat astăzi sub lupa cercetătorului orientalist, iar Orientul musulman arab ca reminescență seculară dureroasă, rană necicatrizată, încă generatoare de atitudini ostile anti-apusene. 

Izvoarele istorice utilizate de Amin Maalouf  au fost, în primul rând, cronicile și relatările de călătorie ale unor autori arabi din secolele XI – XIV: Ibn Jobair, Ibn al-Qalanisi din Damasc, Ibn al-Athir, Usama Ibn-Munqidh, Kamal al-Din Ibn al-Adim din Alep, Imad ad-Din al-Isfahani, Sibt Ibn al-Jawzi din Damasc, Jamal al-Din Ibn Wasil, Ibn Abd az-Zahir, Abu al-Fida, Abu-Șama din Damasc, Baha ad-Din Ibn Șaddad,  al-Makrizi. Amin Maalouf  a utilizat, de asemenea, izvoare documentare, epigrafice, numismatice. Note și surse (pp. 327 – 336), Cronologia evenimentelor (pp. 337 – 340) și Index (pp. 341 – 345), două hărți ale Orientului Apropiat – completează informațiile despre subiectul cărții.

Termenii din titlu, ”cruciade” și ”arabi”, sunt generici. Primul explică expedițiile militare occidentale și evenimentele, imediate sau ulterioare, din Levant și urmările acestora în lumea musulmană din Orientul Apropiat, între secolele XI – XIV. Al doilea definește locuitorii muhamedani sau arabizați, din zona geo-istorică și veacurile precizate anterior.