Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Interviu cu omul de cultură şi teatru Constantin Adam

Interviu cu omul de cultură  şi teatru Constantin Adam
       
       
PAUL UNGUREANU: De ce majoritatea celor care au terminat studiile gimnaziale şi liceale înainte de 1989, au un respect deosebit faţă de foştii dascăli?
CONSTANTIN ADAM: Nu vreau să cred că numai cei care au terminat înainte de 1989. Sunt sigur că şi dintre absolvenţii de azi, cei conştiincioşi, cei capabili să discearnă ce e bine, ce e rău, cine le-a vrut binele şi cine nu, cei care ştiu să facă deosebirea între severitate şi corectitudine, faţă de indolenţă și delăsare, nepăsare, poartă respect faţă de adevăraţii dascăli. E adevărat că mulţimea lor se tot subţiază pentru că nonvalorile îi copleşesc ca număr şi neruşinare. Slujitorii învăţământului, truditorii pe tărâmul şcolii erau altădată oameni de mare probitate profesională şi o moralitate indubitabilă, evaluaţi şi selectaţi în urma unor examene serioase şi riguroase, oamenii cu mare talent pedagogic şi totală dăruire umană. Cadrele didactice de acum 4 -5 decenii, şi eu am avut norocul să am astfel de dascăli, formaţi în perioada interbelică şi imediat după, până la politizarea excesivă, erau discipolii absolvenţilor instituţiilor de învăţământ haretian de la începutul secolului al XX-lea. Cred că asta spune tot. Ei ştiau precis care le sunt atribuţiile şi obligaţiile la care se înhămau şi cărora trebuiau să se supună în calitate de formatori ai generaţiilor ce urmează să vină… Ei se găseau în prima linie în lupta pentru culturalizare şi luminarea poporului român. Erau susţinuţi şi încurajaţi în activitatea lor, fără să dea socoteală tuturor neaveniţilor despre metodele pe care le foloseau. „Finis coronat opus!” – cei care terminau ştiau carte … Nu erau constrânşi de tot felul de organisme şi asociaţii pentru protecţia elevului. Ştiam de acasă, şi ne-au convins şi profesorii că am venit la şcoala să învăţăm, şi atât! Şi dascălii îşi făceau treaba cu prisosinţă, iar noi eram numai ochi şi urechi. Ei ştiau că nu este nimic în zadar că orice sacrificiu în bătălia pentru progresul individului, al patriei, al României, merită făcut. Procesul de învăţământ mergea în paralel cu dezvoltarea sentimentului patriotic şi al respectului faţă de mentorii noştri. Pot să nu-i iubesc şi să nu le port respect acestor oameni minunaţi, care nu încălcau deontologia profesională, ştiau să fie exemple şi nu făceau rabat de la calitatea actului educaţional?
P.U.: Cum a fost copilăria şi adolescenţa dumneavoastră?
C.A.: Copilăria şi adolescenţa mea au fost obişnuite. Am fost, în general un elev cuminte, cam timid, cu frământări interioare, un nemulţumit de mine, de ce realizam, de cum eram, şi uneori am avut şi mici dispute constructive, pasagere, cu magiştrii mei. Cei mai mulţi m-au înţeles, m-au înconjurat şi uneori chiar mi-au susţinut punctul de vedere… Eram un tip agreat, nu linguşitor, nu incomod, dar fin observator şi uneori critic. Prea conştiincios n-am acceptat nedreptatea şi compromisul Îndrăgostit de literatură şi istorie, având şi oarece talent la desen, în clasa a VIII-a am luat hotărârea de a da admiterea la arte plastice. Atât de puternic s-a înrădăcinat opţiunea încât în final am plecat spre Liceul de Artă fără nici un fel de pregătire de specialitate. Mă pot lăuda că am învins, am luat examenul din prima încercare şi eram foarte mândru… Dar greutăţile abia după aceea aveau să înceapă. Atunci când lipsa de experienţă, a exerciţiului plastic, tehnic de specialitate şi-au spus cuvântul. Colegii mei erau în majoritatea foşti colegi, absolvenţi ai şcolii generale de artă plastică… N-am suportat decalajul şi atunci am „dezertat” renunţând la tot, îndreptându-mă „ spre alte zări de soare pline”, continuând la un liceu cu profil economic… Dar nici aici nu era locul meu, nu era ceea ce voiam eu, chiar dacă aveam nişte mari profesori, autori de manuale, inspectori şcolari, mari specialişti. Mi-am luat inima în dinţi, m-am remontat oprindu-mă şi absolvind la un liceu de cultură generală, descoperindu-mi aptitudini spre cariera pedagogică pe care am şi urmat-o. Acest parcurs a avut un important impact în acumulările mele intelectuale, în maturizarea şi în formarea, mea pentru cariera didactică. Fiecare dintre magiştrii mei au consolidat formarea mea, de aceea nu voi lăuda o şcoală mai mult decât alta, voi spune mereu ca eu nu sunt produsul unei anume şcoli. Cerându-ne mult, insistând să studiem şi să ne perfecţionăm, ne obligau să nu avem alte preocupări să ne aplecăm cu seriozitate spre carte fără să facem rabat.
P.U.: De când această pasiune pentru cartea bună, veche, rară?
C.A.: În perioada adolescenţei mi-am dezvoltat apetitul pentru lectură. Acum m-am aplecat cu interes spre cartea veche, cartea rară, cartea bună. Câteva exemplare aveam în familia mea, mama fiind o pasionată cititoare. În oraşele prin care am trecut, ele puteau fi găsite la buchiniştii de ocazie. În casa părintească am fost crescut în cultul pentru religie, sfinţi, istorie, eroi, cultură, personalităţi. De atunci îmi propusesem să aflu adevăruri despre care nimeni nu voia să-mi vorbească, cum ar fi de exemplu, de ce nu pot merge la Cernăuţi unde a învăţat Eminescu? De ce nu se vorbeşte despre Basarabia, despre Regi, despre Iorga, despre Antonescu etc.? Toate aceste întrebări m-au determinat să caut, să dau importanţă deosebită şi să procur cartea veche… Astfel am adunat de-a lungul timpului sute de volume, unele cu mari sacrificii financiare. Acum ele fac parte din viaţa mea, le iubesc şi le ocrotesc ca pe copiii mei, iar din când în când le mai prezint şi publicului prin diferite expoziţii…
P.U.: În această lume mai mult mercantilă aţi rămas în continuare un om romantic, plin de sensibilitate pentru tot ce este frumos şi uman. De ce?
C.A.: N-am avut niciodată spirit mercantil. N-am fost niciodată un „descurcăreţ”. N-am investit în acţiuni profitabile. Nici n-aş fi ştiut s-o fac. N-am luat de la unii păcălindu-i şi nici nu m-am îmbogăţit din nemuncă. Tot ce am, am dobândit prin sacrificii, prin efort. „Eu rămân, am fost romantic…” vorba poetului… Romantismul este copilăria vieţii, şi ce este mai frumos decât să fii copil la suflet? Felul meu visător de a fi, romantismul firii mele, combinat cu nevoia permanentă de cunoaştere îmbinat cu un spirit de falsă aventură, au determinat caracterul meu. Însuşindu-ţi trăsăturile marilor personalităţi care au reuşit, dorindu-ţi să ajungi ca ele, iubind tradiţia şi natura, trecutul şi datoria, poezia şi izolarea, nu puteam fi decât romantic. Romantismul nu abrutizează individul, îl modelează şi îl finisează, îl face bun şi sensibil… Pentru mine care nu iubesc sporturile dure şi limbajul vulgar, era exact ceea ce îmi trebuia… De aceea cred încă în romantism ca pe o salvare a lumii.
P.U.: Fiecare dintre noi purtăm o serie de amintiri despre locul natal. 
Ce înseamnă pentru Constantin Adam satul Iacobeni din comuna botoşăneană Dângeni, care i-a dat pe marii scriitori Demostene Botez şi Nicolae Turtureanu?
C.A.: Pentru mine satul Iacobeni, este centrul universului, este rădăcina care mă ţine. Acolo am văzut lumina zilei, acolo am descoperit viaţa, acolo e leagănul copilăriei, acolo a început modelarea mea ca om, în ţărâna aceea au rămas părinţii mei, acolo mi-am început cariera mea didactică în toamna lui 1973… Când am venit eu, foştii mei dascăli, „veteranii” ieşiseră la pensie. Înlocuitorii eram în general la fel de buni. Avem „modelele” în preajmă şi nu voiam să-i dezamăgim! Printre noi cei tineri, dornici de afirmare, erau şi unii, foarte puţini, care făceau şi compromisuri. Erau obedienţi, slugarnici în faţa secretarului de partid şi a inspectorului şcolar, numit politic, de obicei ridicat din rândurile celor zeloşi. Dădea bine! Aceşti zeloşi apărători ai vechiului regim, „cozi de topor” ajunşi prin Pile, Cunoştinţe şi Relaţii, şefi într-un învăţământ politizat până la exacerbare, erau de cele mai multe ori nişte jalnici servitori… Mi-aduc aminte că, având corigenţe, am fost chemat la ordin şi unul dintre „tovarăşii” inspectori mi-a spus: (redau mot à mot) „Tovarăşe profesor nu-ţi pasă de salariul tău? Dă-le drumul domnule că statul are nevoie de boi cu diplomă?!”. Am rămas stupefiat, fără replică, dar drumul nu le-am dat. Îmi făcusem datoria la ore şi nu voiam să mă compromit în faţa elevilor care învăţaseră. Voiam să-şi facă şi ei datoria pentru care veneau la şcoală. Nu le ceream nimic în plus decât să înveţe… Peste ani, unii dintre ei îmi mulţumesc că nu i-am lăsat de izbelişte şi i-am obligat să înveţe. Alţii, însă, nu. Ei bine, unii dintre părinţii de azi sunt cei care cu decenii în urmă, veneau la şcoală ca la o plimbare de plăcere în parc, fără ţintă, fără scop, eliberaţi total de orice obligaţie, de orice sarcină… şi copii le urmează exemplul… N-am nimic să-mi reproşez din această perioadă, decât faptul că n-am făcut şi mai mult pentru elevii mei, pentru cei care credeau în mine, pentru consătenii mei. Mi-am făcut cu dragoste datoria faţă de şcoala în care am învăţat, faţă de satul din care am plecat… Sunt mândru că m-am născut într-o localitate din care pe lângă poetul Nicolae Turtureanu s-au mai ridicat şi ziaristul Dumitru Turtă şi economistul Constantin Iurea, fost primar al Botoşaniului şi ministrul adjunct al comerţului, şi istoricul Traian Lazăr, şi cercetătorul Elena Bejenaru – Cincu şi mulţi alţii… Acum aflu din ziare că Marcel Baghiu, românul erou din Spania, este fiul uneia din fostele mele eleve… Iacobeniul este Edenul în care mă întorc să-mi încarc bateriile…
P.U.: În cartea dvs. „Recapitulare – carte de zăbavă pentru zilele de repaus”, printre altele evocaţi nostalgia anilor de şcoală din satul natal şi faţă de foştii elevi, ca tânăr dascăl. Satul natal şi şcoala sunt izvorul care vă astâmpără „setea” după paradisul pierdut?
C.A.: Cred că parţial la aceasta întrebare am şi răspuns. Fiecare dintre noi tânjim după câte un paradis pierdut, unul real s-au poate unul virtual. Pentru mine Iacobeniul este un paradis. Revin mereu în sat cu plăcere, mă întâlnesc cu consătenii, cu foştii elevi, cu actualele cadre didactice. Dar Iacobeniul de azi, e alt ceva. O alta lume, un alt mod de viaţă, de gândire. Nici elevii nu mai sunt la fel. Am avut câteva întâlniri cu ei. Unii au venit cu părinţii – foştii mei elevi. Au venit să mă vadă să ne amintim împreună de întâmplările de demult, să trăiască iarăşi o clipă de bilanţ, de analiză… Câte emoţii!…
P.U.: De unde pasiunea pentru teatru? Cum aţi ajuns în Teatrul „Mihai Eminescu” şi care sunt principatele satisfacţii profesionale?
C.A.: Încă din clasa I am fost un bun recitator. Apăruse atunci poezia Ninei Casian „În ţara lui Mură-n gură” pe care eu o recitam cu mare succes. Mai târziu aveam alte poezii de forţă „Moartea căprioarei” de Nicolae Labiş şi „Rugămintea din urmă” de George Coşbuc. Am interpretat şi diferite roluri în echipa de teatru a şcolii, iar in clasa a VIII-a am fost solicitat să joc în trupa mare a Căminului Cultural sub îndrumarea fostei mele învăţătoare d-na Maria Chiriac, într-o piesă al cărui titlu nu-l mai ţin minte dar mi-amintesc o secvenţă scurtă dintr-o scenă de dragoste.
Fata: Tata astăzi nu-i la lucru, s-ar putea ivi-ntr-o clipă…
Băiatul: Ş-apoi ce mănâncă oameni?
F: Nu. Dar acum de-o vreme-ncoace, tata nu-şi prea ţine frâu la gură.
B: Sare peste şa bătrânul. Vrea să-şi pună poarta-n cuie ca să nu-i mai intru-n casă?
F: N-a zis chiar aşa.
B: Dar ce a zis?
F: Că mai sunt pe lume gineri.”
În primul an de învăţământ cu formaţia de teatru a cadrelor didactice am luat un premiu la Festivalul de teatru pentru amatori „Mihail Sorbul” de la Săveni, iar în 1977, cu aceiaşi trupă am luat locul al II-lea pe ţară la prima ediţie „Cântarea României”. În 1979 în urma unui concurs am ajuns în teatrul profesionist. De atunci sunt la Teatrul „Mihai Eminescu”. Am interpretat câteva zeci de roluri mari si mai mici, principale sau secundare, roluri dintre care unele mi-au adus mari satisfacţii personale şi succes de public. „Făt Frumos”, primul meu rol, l-am jucat de peste 500 de ori vreme de peste un deceniu în toată ţara, „Nicu Dumitran” din „Nota zero la purtare”, „Dumitraş” din „Opinia publică”, „Studentul” din „Preşul”, „Ionescu” din „Bacalaureaţii” etc. Dar, în afară de teatru, ca artă am fost atras şi de arhitectură clasică ale clădirilor de teatru. Pe la 8-9 ani, am intrat pentru prima dată într-o sală de teatru – cea din Iaşi. Pe mine, copil de la ţară, această sală de spectacol, ca şi întregul Iaşi, cu clădirile şi istoria lui, m-au fascinat. Încă de atunci s-a aprins o scânteie ce a devenit flacără luminându-mi orizontul mereu. Venind în teatru „Mihai Eminescu” am avut ocazia să văd aproape toate teatrele din ţară şi nu numai, am vizitat obiective istorice şi de artă, am colindat aproape tot spaţiul românesc. Pot spune că puţinele sunt petele albe pe harta ţării, deci locuri unde n-am fost. Am scotocit cu această ocazie şi anticariatele achiziţionând cărţile care mă interesau, unele dobândite cu mare sacrificii şi precauţii, fiind interzise a se mai pune în vânzare. Aşa mi-am alcătuit biblioteca cu care mă mândresc şi la care apelez destul de des. Nu sunt împotriva internetului, dar n-aş renunţa la ea. Cartea îmi crează o stare deosebită când o ating, o miros, o pipăi, când consult o carte veche, pe care presupun că au atins-o marii oameni… Altfel zis, n-am făcut degeaba umbră pământului. Sunt oricum mulţumit sufleteşte de ceea ce am realizat. Asta nu înseamnă că mi-am epuizat toate visele sau că nu mai am şi alte dorinţe.
P.U.: Ce înseamnă pentru dumneavoastră marele poet Mihai Eminescu, denigrat de nişte pseudovalori într-un număr din revista „Dilema”?
C.A.: „Eminescu este cerul, noi doar păsări călătoare sub văzduhul său” spunea Grigore Vieru. Cine nu ajunge la struguri, spune că-s acri! Când nu sunt în stare să producă ceva mai valoros decât au creat alţii, invidioşii, nonvalorile, atacă şi nu oricum – cu o virulenţă fără margini, vituperând în stânga şi în dreapta, fără să ţină cont de confirmările, de girul, pe care timpul le-a recunoscut celui denigrat. Eminescu a fost atacat şi în timpul vieţii… N-a reacţionat. L-a apărat însăşi opera lui, care e un scut mai rezistent decât orice material. El nu avea nevoie să riposteze, nu intra în dialog cu orice frustrat. „Iar deasupra tuturora va vorbi vreun mititel,/ Nu slăvindu-te pe tine – lustruindu-se pe el/ Sub al numelui tău umbră”… Eminescu a intrat în literatura română ca un tzunami nedemolând ceea ce se scrisese până atunci, dar zguduind din temelii vechile tipare. El propunea o noua artă poetică, o frumuseţe a expresiei artistice şi o diversitate şi o profunzime a temelor abordate. Eminescu a creat o limbă literară. La început opera lui a fost privită cu rezervă şi neînţeleasă chiar de către confraţii în ale scrisului. S-au format chiar două tabere: susţinători şi contestatari. Fiind parte în acea dispută, Vasile Alecsandri, considerat atunci cel mai mare poet al literaturii române, cu înţelepciunea vârstei şi autoritatea maestrului a scris „E unul care cântă mai dulce decât mine?/ Cu atât mai bine ţării, şi lui cu atât mai bine./ Apuce înainte să ajungă cât de sus,/ La răsăritu-i falnic se-nchină – al meu apus.” Dovadă de cavalerism fairplay Eminescu îl prezintă în „Epigonii” cu consideraţie şi cu condescendenţă: „Şi acel rege – al poeziei, veşnic tânăr şi ferice,/ Ce din frunze îţi doineşte, ce cu fluierul îţi zice,/ Ce cu basmul povesteşte – veselul Alecsandri”. Dar Eminescu nu atacă nici pe ceilalţi înaintaşi, din contră, îi laudă, admirându-i pentru eforturile lor literare, chiar dacă conştientizează valoarea lor.
După mai bine de sută de ani de la trecerea lui în nemurire, s-au găsit nişte „amatori” (nu tot ce are succes, este şi valoare – timpul va confirma) să-l denigreze. Aceştia sunt conştienţi că astfel istoria literaturii îi va uita, şi singura şansă să fie amintiţi, este să-l atace pe Eminescu… Aşa sunt unii dintre românii noştri, nu pot, nu se simt bine, dacă nu demolează valorile… Dacă ar fi patrioţi, dacă ar ţine la valorile româneşti, şi Eminescu este o valoare incontestabilă, mai bine l-ar promova traducându-l şi făcându-l cunoscut lumii. Cu ani în urmă, eram cu soţia într-un pelerinaj la Putna. În curte era un grup de turişti francezi. Soţia, profesoară de limba franceză, a intrat în dialog cu unii dintre ei. În grup era şi un bărbat, am aflat că e profesor, care stăpânea aproape perfect limba română. Întrebându-l ce l-a determinat să înveţe o limbă grea şi puţin utilizată în afara spaţiului românesc, mi-a răspuns: Am vrut să-l citesc pe Eminescu în limba lui, noi francezii avem o literatură vastă, avem scriitori uriaşi, mulţi, dar nu avem un Eminescu. Dacă am fi avut un Eminescu, n-am fi stat de vorbă cu nici un popor de pe glob!”… Un străin. Un vorbitor nativ al uneia dintre cele mai importante limbi de circulaţie mondială, aparţinător al uneia dintre marile literaturi ale lumii… Şi noi, noi românii îl denigrăm pe Eminescu şi îl desfiinţăm! Ruşine! În 1892 Caragiale scria: „Lucrarea ce un mare artist ca Eminescu o lasă este, cu toate calităţile şi defectele ei, ceva sfânt, fiindcă-n ea se-ntrupează pipăit şi pentru o viaţă mai durabilă decât chiar a neamului întreg, gândiri şi simţiri ale acestuia, şi de aceea, fără teamă de exagerare, s-a putut zice că o aşa lucrare este patrimoniul omenirii întregi nu numai al unui neam. ,,Stelele au mai apărut şi apar pe bolta literaturii române… dar niciuna n-a mai devenit Luceafăr… Eminescu este „Luceafăr”… este „Făclia noastră de veghe”… sau, cum spune Emil Cioran, „Fără Eminescu, am fi ştiut că nu puteam fi decât esenţial mediocri… Suntem prea obligaţi faţă de geniul lui şi faţă de tulburarea ce ne-a vărsat-o în suflet”.
P.U.: Prin ce se deosebeşte zona Botoşanilor de celelalte zone ale ţării?
C.A.: Botoşaniul este o zonă binecuvântată de zei, cu dealuri teşite şi văi molcome, cu râuri line şi minţi sclipitoare… Plai cu puternice vibraţii în sufletele românilor… Pământ născător de genii! Aici Luceafărul răsare mai devreme şi străluceşte mai prelung. Anemonele sunt mai viguroase şi au culorile mai atrăgătoare; Rapsodia sună mai profund şi mai duios. Vocea tribunului răsună mai puternic şi mai acasă… Eminescu, Luchian, Enescu, Iorga… Multe din marile personalităţi ale culturii române, au plecat, s-au format ori au activat pe aceste plaiuri. În 1987, la Olimpiada de Limbă şi Literatura Română ce s-a desfăşurat la Botoşani, în cuvântul de deschidere de la Casa Sindicatelor, academicianul Zoe Dumitrescu – Buşulenga, preşedinte al juriului, a spus că în urma unei statistici făcută pe plan mondial s-a constatat, că în triunghiul Botoşani – Fălticeni – Iaşi, este cea mai mare densitate de mari personalităţi din lume! Ce să mai spun ?! sunt mândru că sunt botoşănean!
P.U.: Ce părere aveţi despre noua revistă Luceafărul.net?
C.A.: Nu voi spune decât atât: Este o revistă de mare calitate, mă refer atât la conţinut, cât şi la realizarea grafică, tipografică şi suport. Este o revistă ce mie îmi satisface pretenţiile. Abordează o paletă culturală diversă, este serioasă şi ceea ce-mi place mai mult este că nu vrea să fie o concurentă a altor reviste, ci se completează reciproc prin problematica abordată. Felicitări realizatorilor! Felicitări directorului, şi să o ţineţi mai departe tot aşa. Succes!
P.U.: Ce proiecte literare are scriitorul Constantin Adam?
C.A.: Nu mă consider scriitor. Nu scriu consecvent şi continuu, ci doar atunci când simt nevoia şi consider că am ceva de spus. Nu întotdeauna mă axez pe literatura artistică. Nu trăiesc din scris şi nici nu m-am format prin frecventarea vreunui cenaclu literar. Volumul meu „Recapitulare”, care s-a bucurat de un anume succes în rândul cititorilor, este o carte cu caracter enciclopedic cu tentă didactică, un „tratat” de educaţie prin exemple şi o sursă de teme pentru orele de dirigenţie, cum o categoriseşte unul dintre recenzorii mei. „Recapitularea” este, aşa cum o arată şi subtitlul – „Cartea de zăbavă pentru zilele de repaus”, o carte în care patriotismul meu a excelat prin readucerea în atenţie a oamenilor şi locurilor care ne sunt dragi şi care au contribuit într-un fel sau altul la formarea noastră. Dacă mai am şi alte proiecte? E greu de spus. Probabil nici „Recapitulare” nu ar fi apărut, dacă o serie de prieteni nu mi-ar fi susţinut material şi moral şi nu m-ar fi îndemnat să adun în volum articolele publicate cu diferite ocazii. Deci, deocamdată nu ştiu.
 
P.U.: Vă mulţumesc pentru sinceritatea răspunsurilor!



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 29 de abonați

1 comentariu la acestă însemnare

  1. D.M.G. spune:

    … Excelent articolul consacrat lui Constantin Adam de catre prof. Paul Ungureanu!

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5