Interviu realizat de Dorina RODU, director – Editura Arena Cărții, redactor șef – Revista Literară La Ac
Primit pentru publicare: 30 Ianuarie 2022
Editor: Dorina RODU
Copyright: ©2022 Dorina Rodu, ©2022 on Istrate, ©2022 luceafarul.net
© 2022 by Agata
Scopul publicării: promovarea și diseminarea informațiilor culturale.
Este exclus scopul pentru a obține avantaj pecuniar Revistei Luceafărul sau autorilor publicați.
NB
Conținutul acestei publicații nu reprezintă în mod oficial opinia revistei Luceafărul.net, a cărei unică responsabilitate este de a publica opiniile colaboratorilor ei. Răspunderea privind corectitudinea și coerența informațiilor prezentate, precum și eventuale consecințe revin autorilor, conform prevederilor legale.

Interviu publicat în Revista Literară La Ac, nr. 11/Ian.2022

Dorina Rodu: Mai întâi de toate, aș dori să facem cunoștință cu omul Ion Istrate. Cum au fost anii copilăriei și unde anume ați copilărit?

Ion Istrate:  În primul rând, trebuie să vă felicit pentru faptul că ați întemeiat această minunată revistă, atât de importantă și necesară botoșănenilor, ce se constituie ca o contribuție remarcabilă la ancorajul memoriei literare botoșănene.

Anii copilăriei, ani cu multe privațiuni, dar frumoși! În vatra veche a satului Vorniceni, unde sălășuiește Biserica de lemn (sec. XVII), la doi pași de Biserica nouă (sec. XIX) e casa părinților mei, moștenită de la bunicii din partea tatălui. Aici am petrecut peste două veacuri și cu mult drag și sfiiciune o revăd destul de des. Nu stau la locul meu, dacă nu o văd săptămânal. Aici am alergat prin colbul fierbinte al ulițelor satului, am învățat să muncesc în gospodăria noastră, să dobândesc toate îndeletnicirile de la îngrijitul animalelor, la alesul scoarțelor, curățatul pomilor și viei. Aici am învățat și taina relațiilor sociale ale comunității satului. Mergeam la biserică, cel mai frumos era la Sărbătorile Paștelui, când băteam toca și eram de nelipsit de la horele satului și obiceiurile din timpul sărbătorilor de iarnă.

Pentru mine Vorniceniul este un simbol al credinței pentru sat și valorilor sale, al conservării gardului țarinei. De aici îmi extrag seva din rădăcinile strămoșești și mă simt ombilical atașat de glia strămoșească, de satul meu natal, al cărui dinamism e înălțător şi, totodată, molipsitor ca exemplul unui mod de a trăi şi munci demn de urmat, un îndemn în sensul că fapta duce la adevăr dacă e muncă şi credință.

Mă simt obligat pentru a-i cinsti și omagia pe neobosiții Luminătorii ai satului natal, care au fost şi vor rămâne modele de aplicaţii în sistemul de educaţie şi instruire ale generaţiilor tinere.

D.R.: Vă mulțumesc. Acum continuând interviul, cum era Ion Istrate înainte de a păși pe drumul culturii, al literaturii?

I.I.: Cum sunt și acum. Sensibil, emoționat când percep valori autentice și furios când văd detractori, sau, cel puțin, nepăsători față de actul cultural, oameni cărora le lipsesc palpitațiile inimii și imaginația necesară.

Pentru mine, cultura este sensul existenței. Admiram Luceafărul din cerul înstelat pe când încă nu știam de Eminescu, atunci, când mama și mătușile mele, care aveau grijă de mine până să deslușesc și să scriu alfabetul, la 5 ani. Apoi, dascălii școlii mi-au dăruit cel mai de preț dar spiritual, acela pe care toți românii îl au – Eminescu.

D.R.: În anii de școală, în cei ai studenției a reușit vreun profesor să își lase amprenta asupra viitoarei dvs. cariere? Sau să vă insufle să alegeți o cariere în mediul cultural?

I.I.: Am fost mereu recunoscător mentorilor mei din anii școlii medii și m-am asigurat mereu că fiecare dintre ei va ști de aprecierea mea. Dar când privesc în trecut, îmi pare că lucrurile esențiale nu le-am aflat de la învățătorii mei și nici de la profesorii mei din anii facultății, ci de la părinții mei care nu știau nimic despre cultură, literatură în acele zbuciumate vremuri ale copilăriei mele și tinereții lor. Ei se raportau la tradiția și obiceiurile strămoșești, pe care acum le consider mult mai  valoroase decât ceea ce se promovează în prezent.

În această atmosferă plină de speranță și fără griji, am putut să umplu câteva din numeroasele lacune din educația mea. Multe lucruri care erau pentru mine extrem de misterioase, și nu doar din știință, au devenit mai clare. Am fost, de asemenea, martor direct al bucuriei simțite de cei care au avut privilegiul să dea, se descopere câte puțin din frumusețea tradițiilor autentice, a culturii noastre.

În facultate, fiind cu profilul psiho-sociologic am avut norocul să urmez și un curs de Limba și Literatura Română care a fost deschis și apoi susținut cu vreo zece prelegeri de Acad. Zoe Dumitrescu Bușulenga. Am înțeles atunci, de ce Cultura este cheia principală, ca parte integrantă a cunoașterii și educației umane. Mi s-a cristalizat în mental că nu voi putea parcurge viitorul fără să știu, printre mulți alți clasici din cultura noastră, despre Eminescu, Enescu, Blaga, Arghezi, Sadoveanu.

În școala primară și în liceu nu am avut profesori care să mă fi inspirat cât m-aș întoarce cu gândul la acele vremuri. Nu-mi vine în minte niciunul. Trebuia să memorăm mecanic tabelul periodic, la chimie, pârghiile și planul înclinat, la geometrie, procesul de fotosinteză al plantelor verzi și, și… Dar nu există niciun sentiment înălțător al Unirii neamului românesc, niciun indiciu al vreunei perspective clare și solide și nimic despre ideile greșite în care toată lumea căzuse cândva. În manualele de liceu existau rezultate prestabilite pe care trebuia să le reținem. Dacă nu le rețineam eram picați. Nu încuraja nimeni să ne cultivăm propriile interese sau propriile intuiții sau să ne verificăm propriile erori conceptuale.

Anii facultății, în amfiteatru, bibliotecă și sălile de seminare, au fost realizarea tuturor visurilor mele. Aici, am întâlnit profesori deosebiți care, nu numai, că înțelegeau cultura și știință, dar aveau harul să ni le explice pentru a ne trezi speranțe, idealuri. Ne provocau pentru o muncă în interesul culturii prin valorificarea tradițiilor noastre strămoșești.

D.R.: Ce anume a declanșat pasiunea dvs. pentru lumea literară?

I.I.: Chiar din clasele primare. Împrumutam cărți de la biblioteca din sat, zilnic. Uneori mergeam de două sau trei ori, pentru că trebuia să respect o regulă stabilită de bibliotecară, o singură carte la împrumut și când o terminai de citit, trebuia să mergi după alta.

Abia la bacalaureat mi-am dat seama de potențialul de a mă exprima și trata anumite teme în scris. Din cele două subiecte stabilite trebuia să optăm pentru unul. Am ales ,,Dragostea și natura în opera lui Mihai Eminescu”, subiect de sinteză. Am scris tot ce am simțit, mi-am exteriorizat trăirile. Lucrarea mi-a fost apreciată cu nota 9,75. Am fost primul admis la proba scrisă la Limba și Literatura Română.

D.R.: Când și unde ați debutat editorial?

I.I.: Prima carte scrisă nu avea tangențe cu literatura. A fost în 1989, la Editura Politică: ,,Factori formativi ai personalității umane în condițiile societății contemporane”. Apoi, 2009 – articole de publicistică literară. În 2016, două monografii: ,,Marcăm Stejarii. Gheorghe Burac – 80, seva din rădăcinile gliei strămoşeşti (Botoşani: Arena Cărţii, 2016); ,,Marcăm Stejarii. Ilie Pascal – 94, un simbol, un # (diez) al valorilor tradiţionale (Botoşani: Arena Cărţii, 2016). În 2018: ,,Lacrimi din cărți (publicistică/critică literară; Botoșani: Agata), în 2020,  ,,Un Almanah despre Oameni și Cărți: (selecție antologică: 2009-2020) (Botoșani: Arena Cărții).

D.R.: Fiind directorul Revistei Luceafărul din Botoșani, ne puteți spune când, unde și ce anume a determinat apariția acesteia?

I.I.: Revista Luceafărul, primul număr în ianuarie 2009, este un demers pentru a respecta și promova simbolul ancestral al creației eminesciene. Luceafărul este sensul existenței mele. Revista Luceafărul, încă de la apariție, se bucură de respect și atrage interesul unui areal lărgit în lumea de azi, nu numai local, ci și pe întreg mapamondul.

D.R.: Revista Luceafărul are colaboratori atât botoșăneni, cât și din întreaga țară, chiar și de peste hotare. Cine vă ajută din punct de vedere material continuitatea acestei reviste de prestigiu, sunt implicate și instituțiile de cultură?

I.I.: Aș începe cu botoșănenii, care au pus umărul spre ridicarea Luceafărului, chiar de la începutul primelor idei și propuneri de a apărea, dar, va trebui să-mi arăt admirație, din respect, cum se cuvine unei gazde, și să mulțumesc ieșenilor – Ion N. Oprea, Cosmina Marcela Oltean, dr. Teona Scopos, Vasile Filip -, clujenilor – Al. Florin Țene, Titina Țene, dr. Ionuț Țene -, ardelenilor – Ioan Vasiu (Orăștie), bistrițenilor – Mircea Daroși, Vasile Găurean -, bucureștenilor – Tudor Petcu, Ionel Novac, Constantin Nițu, Mihai Maxim, Dragoș Niculescu -, vrâncenilor – Vasile Lefter, Elizia Lefter -, Buzău – Ioan Grădinaru – și, nu la urmă, diaspora, Canada – Lia Ruse, Franța – Ionuț Caragea, Italia – Magdalena Bădărău, Spania – Cezar Viziniuck și aș putea continua…

D.R.: Fiind născut în Vorniceni, sunteți un botoșănean 100%, știu că sunteți foarte atașat de acest județ, implicându-vă în promovarea literar-culturală a acestor plaiuri. Spuneți-ne ce anume v-a determinat să nu renunțați deloc la conservarea și promovarea culturii botoșănene?

I.I.: Dragostea de țară, și de aici implicit locurile natale și cele în care viețuim de-a lungul timpului.

D.R.: Din punctul de vedere al omului de cultură Ion Istrate, cum ați descrie activitatea cultural – literară din județul Botoșani?

I.I.: Breasla aceasta este divizată! Divizată pe condiția unei acțiuni de izolare a scriitorilor ,,elitiști” de masa oamenilor de cultură, a scriitorilor, care sunt destul de mulți, unii mai valoroși, alții mai altfel… În Botoșani există, din păcate, un glas al ,,urbei paralele” care se împotrivește oricărei inițiative culturale, tocmai din invidie, probabil. Dacă ei nu fac ceva, nici alții să nu… aș putea da exemple, dar sunt cunoscute de botoșăneni și deci tac.

D.R.: Ce credeți că îi lipsește acum vieții culturale botoșănene?

I.I.: Chiagul ! Cineva va trebui să-și asume această menire și să stârpească atitudinile bolnăvicioase ale unor actori culturali.

D.R.: Având în vedere că orașul nostru deține o bogăție în ceea ce privește, atât istoria, cât și istoria literară, cultura în general, cu toate personalitățile care își au rădăcinile în județul nostru, cu monumentele care sunt de o importanță aparte. Ce credeți că s-ar mai putea face pentru a revitaliza și reanima tot acest tezaur cultural, chiar identitar botoșănean?

I.I.: Doar un singur proiect dacă ar fi sprijinit cum trebuie, ar fi de-ajuns. Un prim pas s-a realizat cu sprijinul Consiliului Județean Botoșani (președinte, Costică Macaleți). E vorba de ,,Muzeul Scriitorilor Botoșăneni”, cu acea Expoziție Muzeală ,,Scriitori Botoșăneni”, unde s-a adus publicului o transpunere în exponate a conținutului, pentru 19 scriitori (1800 – 1944), din Dicționarul scriitori și publiciști botoșăneni, autor Silvia Lazarovici. Voi insista și voi solicita sprijinul Consiliului Local și  Primăriei Municipiului Botoșani pentru a realiza toate problemele care țin de logistica necesară.

D.R.: Cum arată, în ochii omului de cultură, Ion Istrate, un Centru istoric ideal al unui oraș care a dat întregii lumi personalități de o mare anvergură?

I.I.: E jalnic și revoltător ceea ce văd că se întâmplă în vatra culturală a românilor. Identitatea comunității, care e parte integrantă a identității poporului român, este afectată de atitudinea josnică și lipsită de viziune a politicilor locale de protejarea Patrimoniului Național Cultural.

Îmi mai amintesc de un comentariu, pe care l-am publicat, cu ani în urmă, în revista noastră, Luceafărul, când, impresionat de Botoșani, coordonatorul Proiectului eTwinning în România, deslușind anumite aspecte specifice Centrului Istoric, a ținut să remarce: ,,Centrul Istoric al Botoșanilor are nevoie de ceva franțuzesc, să iasă din zona unor lucruri hidoase”, parafrazându-l pe Fanny Broyelle – șeful proiectului ,,Marseille Provence 2013”, care, atunci când a pornit acest proiect, a spus: ,,Marsilia are nevoie de ceva românesc, să iasă din sfera acelor lucruri urâte care s-au povestit despre ea în ultima vreme”.

Majoritatea clădirilor din Centrul Istoric al Botoșanilor sunt executate după proiecte ale arhitecților francezi, motiv de a-l păstra și conserva prin acțiuni concrete de a elimina locuințele sociale din acest spațiu istoric și de a păstra ordinea și curățenia împrejurul clădirilor protejate de lege.

Printre altele, o contribuție la salvarea Patrimoniului Cultural din Centrul Istoric al Botoșanilor o constituie Programul cadru ,,Identitate comunitară” inițiat, în 2002, de către Editura Agata și Fundația Națională pentru Dezvoltare Comunitară (F.N.D.C.), prin care se urmărește dezvoltarea unui model de cultură și educație civică susținut de respectul față de specificitate ca participant la unitatea întregului, precum și replierea identitară conștientă în jurul elementelor tradiționale, condusă spre valori autentice. Din acest scop, de bază, am desprins două obiective: 1) Consolidarea și restaurarea unor imobile din Centul istoric al Botoșanilor, imobile declarate prin lege monumente de valoare arhitecturală și istorică, cum ar fi cel din str. 1 Decembrie nr. 25 și 1 Decembrie nr. 35, de pe locul fostei proprietăți Eminovici, unde s-a născut și a copilărit, până la vârsta de 3 ani, Mihai Eminescu și 2) Muzeul Scriitorilor Botoșăneni.

D.R.: Din punctul dvs. de vedere, ce anume credeți că împiedică dezvoltarea arterei culturale botoșănene?

I.I.: Cultura din arealul botoșănean e înțesată cu artere bogate în nerv haric, dar factorul social și, în principal, cel administrativ are o influență de tip ,,frânare”. Glasul distrugător al ,,urbei paralele” se manifestă cu precădere.

Dacă nu aș fi nemulțumit, nu aș avea cum să mă bucur de satisfacția muncii și lucrului făcut din credință și pasiune. Din neîmpliniri găsesc sensul muncii și de aceea niciodată nu pot fi mulțumit că am realizat de-ajuns și ceea ce trebuia făcut. Încerc mereu să mă autodepășesc! Și reușesc, zic eu… dar nu ceea ce cred eu despre mine e important, ci ceea ce cred alții despre mine și dacă apreciază fapta mea. Datoria mea e să-mi respect cerința intuiției și impulsului interior!