Fiecare zonă a României are propriile sale locuri frumoase, binecuvântate de Dumnezeu, legende, tradiții, obiceiuri și datini străbune. Mi-a fost rânduit să colind țara în lung și în lat, mi-a fost dat să văd oameni și locuri minunate ! Am ascultat povești și am văzut cum fiecare palmă de pământ spune istoria locului. Când am ajuns pentru prima dată în Valea Jiului am fost fascinată de măreția munților și de peisajele care te copleșesc cu frumusețea lor. Înconjurată de munții Parâng, Șureanu, Retezat și Vâlcan, Valea Jiului oferă iubitorilor de călătorii locuri extrem de atractive. O mulțime de așezări pitorești împânzesc munții în jurul orașelor miniere din Valea Jiului, Hunedoara. Aici, locuiesc, din cele mai vechi timpuri, români care s-au ocupat cu creșterea animalelor numiți „momârlani“. Urmaşii dacilor, aşa cum sunt numiţi momârlanii, au păstrat tradiţii arhaice distincte, una dintre ele fiind îngroparea morților în grădinile caselor, pentru ca sufletele lor să aibă parte de linişte. Portul tradiţional le era asemănător cu cel al dacilor înfăţişaţi în scenele Columnei lui Traian. „Cine a văzut Columna lui Traian din Roma va avea puţine dubii că aceşti valahi, la fel ca şi cei din Moldo-Valahia, sunt descendenţii poporului lui Decebal. Ca şi o caracteristică, înfăţişarea şi îmbrăcămintea prizonierilor daci de pe columnă se păstrează şi astăzi”, informa „The Times”, în 1867, într-un articol dedicat românilor. Momârlanii îşi dedicau tot timpul îngrijirii turmelor, ducând o viaţă de păstor, îi descria în 1870, publicistul Robert Nelson Boyd, autor al unui amplu reportaj denumit „O vizită în Principatele dunărene”, pe care l-a publicat în „Ilustrated Travels” (Călătorii ilustrate), editată de Societatea Georgafică Regală din Mare Britanie. „Unii au cabane de buşteni pe înălţimi, unde locuiesc toată vara. Alţii caută un adăpost sub corturi făcute din ramuri şi frunze de copaci; foarte puţini coboară în văi în timpul sezonului cald şi nu îşi văd casele luni de zile. Nimeni nu rămâne jos, în afară de cei bătrâni şi infirmi. Chiar şi femeile şi fetele se alătură exodului general, iar satele sunt practic pustii. La mijlocul verii, turmele pasc chiar pe vârfurile munţilor, dar pe măsură ce vremea se răceşte, ele sunt coborâte, curăţând versanţii zonă cu zonă de iarbă şi lăsând frecvent petice de pământ goale”, scria Robert Nelson Boyd. Sunt multe supoziții în privința numelui de momârlan,  se spune că ar veni de la “maratvany” care în limba maghiară s-ar traduce prin rămășiță sau resturi, însemnând de fapt ca ei sunt descendenții dacilor. Dacă la început porecla i-a deranjat, mai târziu au convenit că momârlanii sunt urmașii dacilor. Deasemenea în publicațiile din secolul al XIX-lea  momârlanii erau numiți astfel pentru că purtau plete lungi. „Portul românilor din văile Jiiurilor ni se înfățișăză astfel: bărbații își lasă păr lung și pentru aceea se numesc în batjocură „momârlani“. Vara poartă pălării cu margini late, iarna căciuli, care se numesc clăbețe sau căițe, ca în Valea Hațegului. Pe acestea le fac ei înșiși din piei de miel albe sau negre și sunt forte mari și la fund mai late, ca la gură. Cămeșile le sunt lungi, până la genunchi și cu mâneci largi, românești; Peste cămașă se încing cu șerpare late, (pe cari le numesc brâie), apoi au ieptare înfundate, ori deasupra șube de pănură albă; iarna purtă și cojoace scurte. În picioare portă opinci, unii au și călțuni de pănură grasă”, informa Gazeta Transilvaniei, într-un articol despre momârlani, în 1897. Momârlanii mai erau numiți și “jieni” datorită râului Jiu care străbate zona. La ora actuală, urmașii momârlanilor par să fie mândri de originile lor și se străduiesc să le transmită generațiilor viitoare. Așa am cunoscut familia Lucreția și Petru Melinesc care ne-au impresionat cu munca depusă pentru păstrarea unor valori patrimoniale primite în dar de la o mătușă. Pe strada Slătioara unde locuiesc,  timpul devine istorie, una din cele mai vechi comunități rurale din România încă își duce veacul, urmele momârlanilor sunt păstrate într-o casă memorială din Petroşani, casă autentică, veche de peste 200 de ani. Pentru a nu se pierde obiceiurile și tradițiile locului, familia Mălinesc a decis să deschidă un muzeu al momârlanilor, într-un cadru cât se poate de pitoresc. Aici pot fi admirate sute de obiecte specifice zonei, de la îmbrăcăminte veche de zeci de ani, până la unelte tradiționale, unele rudimentare, folosite în ogrăzile familiilor momârlănești. Toate aceste obiecte au fost donate de-a lungul timpului de mai mulți momârlani din Slătinioara, Sălătruc, Dâlja Mare. Gazda muzeului are în jur de 100 de costume, toate strânse de-a lungul anilor, însă, din lipsă de spațiu nu sunt toate expuse aici. În cadrul muzeului pot fi admirate și zeci de păpuși, toate îmbrăcate în costume populare, realizate chiar de doamna Mălinesc. Volubilă, amabilă, primitoare, gazda noastră ne descrie amănunțit cele două camere ale muzeului. Una dintre încăperile muzeului a fost amenajată cu temă „nunta”, pentru că pentru momârlani, nunțile și înmormântările erau și sunt evenimente importante din comunitate. Aici pot fi admirate costume ale mirilor, nașilor, plosca ce era „plimbată” din poartă în poartă atunci când erau invitați oamenii la nuntă, fotografii vechi în care au fost surprinse diferite ipostaze ale celor două mari evenimente. De asemenea, mai sunt expuse și ștergare realizate de femei în trecut, chiar și zestrea tinerelor este expusă aici, adică o ladă, mai mică, sau mai mare, în funcție de cât de înstărită era respectiva familie, în care se puneau perne, plapume, ștergare, pături, și multe alte obiecte, cusute și țesute de femeile casei. În cea de-a doua cameră pot fi admirate mai multe unelte și obiecte ce erau folosite la munca din gosporărie. Aici este și un război de țesut, furcă de tors, dar și un fuior cu lână pe el. În aceeași cameră mai există și o sobă cu ajutorul căreia membrii familiei se încălzeau, dar pe care o foloseau și pentru gătit. Tot în această încăpere se pot vedea și multe obiecte ce erau folosite de femei în bucătărie. În aparență muzeul pare modest, însă este încărcat spiritual, având în vedere faptul că toate aceste obiecte sunt autentice, folosite de momârlani în urmă cu zeci, poate sute de ani. Am ajuns în zona momârlanilor chiar pe 1 Decembrie – De Ziua Națională și împreună cu Angella Dumitraşcu, Mihai Bodogan, Luciana Danciu, Cristina Mitrache şi Viorel Cherăscu, alături de membrii Ansamblului Jienii Petroşanilor coordonați de Fabian și Rafila Drăgănescu, am reconstituit o filă din istoria neamului românesc la Muzeul Momârlanilor din Petroşani , gazde fiind chiar întemeietori acestui muzeu, Lucreţia şi Petru Mălinesc. Cultura românească este caracterizată prin tradiții pline de însemnătate care oglindesc armonia cu care locuitorii țării trăiau în raport cu natura. Noi avem datoria morală faţă de înaintaşii noştri, să păstrăm cu grijă tradiţiile moştenite, să le îmbogățim și să le transmitem cu cinste, credință, dragoste și demnitate mai departe.  

Zenovia Zamfir