Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

    Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 14 → 2022

    IOAN BUDE, ÎN DRUM SPRE ÎMPĂRĂȚIE

    Primit pentru publicare: 19 Dec. 2021
    Editor: Ion Istrate
    © Eugen Dorcescu, © Ioan Bude, © Revista Luceafărul (www.luceafarul.net)


    Sub un generic doct și incitant (Temeiuri biblice noutestamentare cu privire la oficierea sfintelor taine și ierurgii bisericești), generic de stringent interes pentru toți cei care frecventează Biserica și s-au deprins a cerceta neîntrerupt Scripturile Sacre, Părintele Protopop Doctor în Teologie Ioan Bude  a publicat, între anii 2017 și 2021, la Editurile Învierea și Eurobit, Timișoara, opt cărți de atente comentarii și de profunde, intens personale reflecții, pe teme dintre cele mai însemnate ale viețuirii și slujirii creștine. Opt cărți, opt călăuze în cuprinderea, în înțelegerea, cu mintea și cu inima, precum și în mântuitoarea asumare a unicei și eternei Înțelepciuni. Iată titlurile acestor extraordinare opuscule, tot atâtea capitole esențiale dintr-un curs modern, contemporan, de teologie creștină: Botezul, Protomartirii Noului Testament: Sfântul Ioan Botezătorul și Sfântul Arhidiacon Ștefan, Taina Pocăinței (Spovedania), Sfânta Euharistie, Hirotonia, Taina Cununiei, Taina Sfântului Maslu, Ierurgiile bisericești. 

    Toate aceste volume se află, prin gentila și generoasa purtare de grijă a Părintelui, în posesia noastră, iar noi le-am străbătut cu grijă și le vom străbate încă, străduindu-ne a ne spori, după puteri, cunoașterea în duh și adevăr, străduindu-ne a ne întări în credință, nădejde și dragoste. 

    De curând, Părintele a binevoit a ne oferi cea mai recentă apariție, cea de-a opta,  consacrată Ierurgiilor bisericești. Un volum dens, plin de substanță, foarte bine rostuit în sine (structură clară, logic edificată) și foarte bine scris. Lectura mi s-a părut a fi pe cât de instructivă, pe atât de antrenantă, dinamica relatării, a evocării, a ideilor însoțindu-se, fericit, cu o frazare suplă, energică, limpede și alertă, capabilă să transmită învățătură și, deopotrivă, să încânte.

    Ca urmare, biruindu-ne, nu fără ezitări și efort, sfiala, ne încumetăm a scrie un modest comentariu, la o carte pe care o credem, cu toată convingerea, de strălucită referință în nobilul teritoriu al teologiei. Teologia fiind, cum numele său însuși arată, treapta cea mai de sus a vieții lăuntrice, treaptă situată în azurul, în zenitul simțirii și al cunoașterii, teologia fiind dialogul complex dintre acies animae și Creator, ultima etapă, pe calea spre cognitio Dei experimentalis, preocupare superioară filosofiei, care, firește, obsedată fiind, și ea, de fundamente, de esențe, îi pune la dispoziție, uneori, serviciile sale (Philosophia ancilla theologiae). 

    Dar, înainte de a purcede la orice expunere și analiză, trebuie să atrag atenția asupra faptului că eu nu sunt teolog (cu ani în urmă, prin 1992 – 1993, consilierul cultural de atunci al Mitropoliei Banatului, Părintele Petru Dorobanțu, mi-a spus-o răspicat, fără menajamente, refuzând, din această pricină, ca și din pricina endemicei noastre lipse de fonduri, să mă sprijine în publicarea Psalmilor în versuri, rod al trudei mele din acea vreme, Psalmi tipăriți, totuși, la scurt timp după această memorabilă trezire la realitate, prin bunăvoința și ajutorul altora: Ionel Pribac de la Metanoia și Corina Victoria Sein, directoarea Editurii Excelsior. Stânjenitoarea scenă a refuzului s-a repetat, după vreo cinci – șase ani, sub patronajul autorității mundane, de data aceasta, protagonist fiind inspectorul de la Cultură, personaj de extracție și ideologie țărănist-creștin-democrată (sic!), Ion Viorel Boldureanu, care a invocat, grăbit și agasat, aceeași sărăcie, dar, acum, cea a vistieriei județene)… Eu nu sunt, așadar, teolog, ci doar un ins credincios, îndrăgostit adânc de Scripturi, un scrib, un eremit sui-generis, poate și, conform unei ziceri de îmbărbătare a Părintelui Ioan Bude însuși, un „cercetător” (potrivit harului ce mi s-a dat) al Textului sacru. Aștept și eu, scrib smerit, Împărăția lui Dumnezeu (Malkut Shamaym, Regnum Caelorum, Βασιλεία τῶν Ουρανῶν). În această calitate de scrib, și numai în aceasta, voi spune, foarte pe scurt, ce simt și ce gândesc pe seama minunatei cărți a Părintelui Profesor Dr. Ioan Bude. 

    Volumul începe cu un Cuvânt introductiv, în care ne sunt schițate direcțiile și liniile de forță ale expunerii. De la primele șiruri, așa cum procedează un bun pedagog, Părintele Ioan Bude, situându-se, și situându-ne, parcă, în zariștea de vis, de smirnă și tămâie, în perspectiva atemporală a unei dulci oglașenii (cateheze), ne comunică definiția obiectului de studiu: „Ierurgiile bisericești sunt lucrări sfinte, săvârșite (ca și Sfintele Taine) de către Hristos Domnul, prin preot, pentru sfințirea și ajutorarea omului în anumite împrejurări din viața sa, dar și pentru sfințirea firii înconjurătoare și a diferitelor lucruri și chiar unelte folosite de către om. Dar săvârșirea ierurgiilor, fie în biserică, fie în afara ei, presupune primirea, mai întâi, de către oameni, a Sfintelor Taine” (p. 5).

    Ierurgiile, continuă autorul, „dețin un loc de mijloc între Sfintele Taine și rugăciunile individuale ale creștinilor”, prin ele „se menține mereu vie legătura credincioșilor cu Hristos și cu Biserica, mai ales că deseori ele se săvârșesc pentru mai multe persoane, familii, sau chiar pentru o întreagă comunitate, precum și pentru persoane care (din motive binecuvântate) se întâmplă să nici nu fie de față. De multe ori, săvârșirea ierurgiilor depășește cadrul bisericii, oficiindu-se în diverse alte locații din cuprinsul naturii, arătându-se astfel că, după cum natura înconjurătoare a fost creată, ca și natura umană, «bună foarte» de către Dumnezeu, dar s-a degradat din cauza păcatului omenesc, tot așa și ea poate fi readusă, prin sfintele ierurgii, la sfințenia cea dintâi” (p. 6 – 7).

    Această idee a sfințeniei (și a sfințirii), desemnată, cu claritate, aici, are, în opinia mea, o însemnătate covârșitoare, decisivă pentru chipul în care ne proiectăm, ne interpretăm, ne trăim și ne înțelegem viața și relația cu Dumnezeu. Cheia deslușirii corecte a conduitei umane, în răstimpul scurtei și, nu o dată, dureroasei sale treceri prin această lume căzută, se află, potrivit felului meu de a gândi, în  I Tesaloniceni 4, 3: „Căci voia lui Dumnezeu aceasta este: sfinţirea voastră”. Iată un enunț crucial, menit a lămuri și a înlătura o seamă de confuzii, un enunț menit a elimina sau, măcar, a îmblânzi trista derută, legată de prezența răului și a suferinței, într-o lume creată și stăpânită de un Dumnezeu bun. Neînțelegerea voii de neclintit a lui Dumnezeu (sfințirea noastră), voie ce vizează Binele nostru suprem, netrecător, îi poate duce pe mulți la întrebări chinuitoare, la tortura intimă a îndoielii, la cumplite și pierzătoare poticniri. Or, Dumnezeu nu judecă universul și nu ne judecă pe noi, muritorii, după măsura noastră omenească, nu ne privește cu ochii noștri încețoșați, „ca în ghicitură” (I Corinteni 13, 12), nu Și-a propus, neapărat, confortul nostru pământesc, așa cum îl dorim noi, oameni firești, mai cu seamă, dar și oameni duhovnicești. Nu ține, cu tot dinadinsul, să ne umplem de bani, de case, de averi, de funcții, să călătorim bezmetici, să ne căutăm fericirea în petreceri interminabile și în destrăbălare, să fim investitori strategici, aroganți și ridicoli, imaginându-se stăpâni ai popriului destin. Dumnezeu nu ne vrea dăruiți pe de-a întregul acestei lumi, ci Împărăției sale. Iisus Însuși declară fără echivoc: „Împărăția mea nu este din lumea aceasta” (Ioan 18, 36). Dumnezeu are, în ce ne privește, cu totul alt țel și cu totul altă perspectivă decât cele aproximate de mintea noastră schiloadă, pervertită: Dumnezeu dorește purificarea, curățirea, desprinderea noastră totală de această lume a păcatului. Răul, pe care, atunci când ne lovește, îl detestăm, dar pe care, când se ivește sub înfățișări ispititoare, îl cultivăm, decurge din păcatul originar și vindecarea lui, purificarea implică, pretind, fac de neocolit, poate chiar necesară, spre Binele nostru veșnic, și suferința. Să nu ne temem, deci, și să nu mai cârtim. Mai degrabă să ne bucurăm. Avem la îndemână rugăciunea individuală, precum și părtășia creștină.  Avem cu noi, aproape, lângă minte, suflet și duh, preotul și ierurgiile sale. Mai mult: „Hristos a făcut din lumea întreagă Biserică, iar, la rândul ei, Biserica Ortodoxă, prin ierurgiile săvârșite în natură, face la fel. Omul curat sfințește locul, dar și locul sfințit ajută la sfințirea omului” (p. 8).

    S-ar putea glosa la nesfârșit, și cu mult folos, pe această generoasă temă, sugerată meditației cititorului de cartea Părintelui Ioan Bude, în Cuvântul introductiv. Ne oprim, însă, aici, spre a trece, succint, în revistă cele patru secțiuni ce îi urmează, cu titluri pe deplin explicite în privința conținutului lor:

    Partea I: Unitate și continuitate cultică intertestamentară; Partea a II-a: Ierurgiile Vechiului Testament; Partea a III-a: Ierurgiile în cărțile Noului Testament și în celebrările Bisericii Apostolice; Partea a IV-a: Factorii de care depinde „rodirea” actului ierurgic

    Ampla desfășurare textuală, perfect accesibilă, dar nu mai puțin așa-zicând științifică (să se vadă bogăția citatelor din Scripturi și a referințelor infrapaginale), debutează cu un frumos imn adresat făpturii și evidențiind măreția umanismului teocentric: „Superbul poem al creației văzute a fost încununat de Dumnezeu prin zidirea făpturii umane, omul fiind unicul purtător al chipului Creatorului, în întregul univers material. Calitățile lui personale: «nișmat haiiim» (Facerea 2, 7), cu care Dumnezeu l-a înzestrat pe om chiar în secunda zămislirii lui, s-ar putea sintetiza într-o întreită demnitate slujitoare: de împărat al întregii firi, de luminător (pedagog) al creației, vestindu-i acesteia, prin cuvânt și faptă, voia lui Dumnezeu și, cea mai importantă, aceea de preot al creației, prin care el dialoga cu Creatorul său, mulțumindu-I, preamărindu-L și mijlocind înaintea Lui, atât pentru sine, cât și pentru celelalte făpturi, pe care tot el le-a și «botezat»  (Facerea 2, 19-20)” (p. 21).

    Străbatem, apoi, până în final, mirifica înflorire a ierurgiilor, în timp și în spațiu, autorul urmărind, cu acribie, elementele de continuitate, nuanțele definitorii, diferențierile subtile dintre Vechiul Testament și Noul Testament. Un loc central ocupă, în paginile consacrate rugăciunii în Noul Testament, ruga celebră, ruga de obște Tatăl nostru: „Precum odinioară, așa și astăzi cultul public al Bisericii Ortodoxe constă din rugăciuni (și formule liturgice), rostite nu numai de preot, ci și de credincioși, a căror participare nu poate fi decât activă. Dintre rugăciunile pe care le rostesc sau cântă aceștia, cea mai obișnuită și mai des repetată este «Tatăl nostru»” (p. 79). 

    Partea a patra, Factorii de care depinde „rodirea” actului ierurgic, îmi oferă prilejul de a semnala o altă posibilă „piatră de poticnire”, o altă vicleană și primejdioasă ispită, care, aidoma celei referitoare la aparent inexplicabila toleranță față de rău a unui Dumnezeu bun, poate submina fragilitatea unor credințe. Mă refer la modul în care sunt evaluate, uneori, de către naivi, necunoscători și răuvoitori, menirea, lucrarea și purtarea, între semeni, a preotului.

     „În exercitarea actului ierurgic” – afirmă Părintele Ioan Bude, la pagina 111 – „se împletesc, într-o conlucrare perihoretică, cei trei factori enunțați mai sus: «ogorul» (adică credinciosul creștin primitor, dimpreună cu toată firea înconjurătoare), slujitorul bisericesc ortodox (preotul) și harul divin sfințitor. De modul cum decurge conlucrarea lor, depinde «rodirea» lucrării sfințitoare a ierurgiei”.

    Această perihoreză, această împreună-petrecere, a celor trei entități (credincios, preot, har) poate fi (și chiar este) tulburată, când și când, de confuzia pe care cel dintâi (credinciosul) este tentat (sau îndemnat) să o facă între eul duhovnicesc (eul slujitor, purtător al instrumentelor lucrării sfințitoare) al preotului și eul său empiric (eu care, din nefericire, se vede expus, uneori, e drept, unor slăbiciuni și greșeli lumești). Părintele Ioan Bude, preot de vocație și har, este, în privința rolului și rostului de slujitor al preotului, pe bună dreptate, categoric: „… nici nu se poate descrie cât de mare este importanța întâlnirii dintre preotul slujitor și lumea din care Dumnezeu l-a luat și pe care tot Dumnezeu i-a încredințat-o lui spre a o binecuvânta și sfinți permanent. De aceea, de concepția și sensibilitatea pe care le are preotul în fața creației lui Dumnezeu depind valoarea și efectul lucrării lui” (p. 117-118). Or, chiar dacă, în viața sa de dinafara slujirii, un preot, sau altul par a-și contrazice, pe alocuri, accidental sau nu, prerogativele sfințitoare, eu, semnatarul acestor șiruri, nu cred, personal, că un atare comportament ar fi, pentru mine, sau pentru oricine altcineva,  un motiv de a mă (de a se) îndepărta de Biserică, de credință, de Dumnezeu. Am auzit adesea, chiar de la persoane inteligente (dar inteligența nu e totuna cu înțelepciunea: inteligența poate fi și rea, pe când înțelepciunea este, întotdeauna, bună), am auzit cuvinte precum acestea: „Ia mai lasă-mă cu predicile tale! Am văzut eu cum sunt și preoții, atrași de frumuseți efemere, arghirofili…” Ce am avut de replicat la asemenea afirmații pripite, vădit tendențioase? Mai întâi că, dacă preopinentul a trăit, cu adevărat, o asemenea experiență, ea viza un preot anume, nu toată preoțimea, cea de acum și cea dintotdeauna și de pretutindeni. Apoi (și mai ales!), cum ar putea greși Preotul, aflat dinaintea altarului, înstrăinat, cu totul, dezbrăcat, în acea postură, de eul său empiric, lumesc, și preschimbat, integral, cât privește persoana sa duhovnicească, într-o făptură pe de-a întregul slujitoare? Cuvintele sale sunt cuvintele Scripturii Sfinte, duhul său este, spune Părintele Ioan Bude, o „doză terapeutică de «Duh creator»”, intrumentul său este harul, ființa sa aparține Bisericii lui Hristos. Ca urmare, pentru credinciosul încă imatur, dar înzestrat cu o minimă putere de abstractizare și de zbor spiritual, acel reproș terre à terre, înglodat în materia moartă, nu are nicio relevanță. Mutatis mutandis, rămâne valabilă și aici spusa Apostolului Pavel din Epistola către romani 14, 4: „Cine eşti tu, ca să judeci pe sluga altuia? Pentru stăpânul său stă sau cade. Dar va sta, căci Domnul are putere ca să-l facă să stea”.

    Mi se par importante aceste întrebări și aceste răspunsuri. Și este indiscutabilul merit al Părintelui Ioan Bude și al cărții sale că le-au trezit, că le-au dat consistență și anvergură, spre a ne zidi și a ne lumina lăuntric, spre a ne pregăti să ascultăm, clipă de clipă, în vremuri demente, cuvintele Apostolului Pavel: „Și pacea lui Dumnezeu, care covârşeşte orice minte, să păzească inimile voastre şi cugetele voastre, întru Hristos Iisus” (Filipeni 4, 7).

    18 decembrie 2021.

     



    Abonare la articole via email

    Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

    Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați.

    Drept de autor © 2009-2022 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
    Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
    Server virtual Romania

    Statistici T5