Invitat la Huși, 15 noiembrie 1969, de părintele Mina. În jurul desființatei episcopii transformată în muzeu regional li s-a îngăduit foștilor călugări de la schitul Brădicești să înjghebeze o mică și modestă comunitate mânăstirească. S-au  aciuiat în dependențele și grajdurile episcopiei, deteriorate rău; le repară pe cât pot și refac biserica, foarte mare, cu hramul Sfinții Apostoli.

Sunt primit cu prietenie. Starețul e un  bătrân  cu barbă lungă, albă, ca-n basme și legende, (Lasă arhimandritului toată grija schitului…) Au o vie destul de întinsă, o îngrijește cu  pricepere unul din ei, și o cramă așezată în pivnițele palatului episcopal: datează din vremea lui Ștefan cel Mare, cramă adâncă, rece, cu bolți uriașe și butii cât toate zilele. De aici scoate chelarul un vin fără pereche; mi se încredințează șase sticle ca vin de împărtășanie pentru Schitul Darvari.

Totul e meritoriu și înduioșător, iar strădaniile călugărilor impresionante. Două lucruri însă nu-mi sunt după voia inimii: apa, la Huși, e puțină, proastă și sălcie. (Iar în mintea mea noțiunea de mânăstire e legată de aceea de apă curată și înviorătoare) Apoi, la masă, de lăsata secului, vine vorba de un călugăr, coleg de-al lor, rău bolnav, care se află – după câte înțeleg – singur într-un loc îndepărtat. Starețul întreabă dacă s-a dus să-l vadă și să-l ajute cel căruia i se ceruse s-o facă. Nu numai că nu s-a dus – a fost  năpădit de treburi – dar mai și adaugă o justificare: bolnavul nu e singur, e cu Dumnezeu.
Ceilalți  par mulțumiți de explicație și dau din cap: așa e, nu e sngur, e cu Dumnezeu.
Îmi trece prin minte să-l întreb pe cel cu misiunea neîndeplinită: desigur că bolnavul nu e singur ci cu Dumnezeu, dar  dumneta, cuvioase, care cunoști porunca de a-ți iubi aproapele și ai citit, parabola samarineanului milostiv și nu ai dat ascultare poruncii starețului, domnia ta ești sigur că ești cu Dumnezeu?

…Schitul Darvari e o bisericuță de vis, în mijlocul unei grădini de roman semănătorist, și e un fost metoc atonit. Trecusem de multe ori cu jind pe lângă Schit și făcusem odată Învierea acolo cu tanti Viorica. Locul nu poate să nu atragă prin grația, micimea, liniștea lui tupilată. Fascinosum. Acolo, părintele Mina i-a spus și a repetat numele preotului la care urma să se prezinte dacă iese din închisoare după ce primise botezul ortodoxiei, dar îl uitase.
Primesc  așadar fără a mai sta pe gânduri propunerea Marianei și văd și în sugestia aceasta un fel de minune, un „rapel”, o chemare a trecutului și o împlinire a sa. Decid a mă duce să-l văd pe preot a doua zi. Cum îl cheamă? George Teodorescu, zice Mariana. Îmi aduc aminte că acesta era numele pe care mi-l dase părintele Mina.

Preotul mă primește fără a-mi pune multe întrebări și-mi fixează data de 12 septembrie. La 14, ziua Crucii, mă va împărtăși. Sunt miruit într-o Sâmbătă după amiază, de față fiind, pe lângă preot si dascăl, nașii (V. A venit cu soția lui, Rodica),  Mariana cu soțul ei, inginerul  I. Petc. Și Paul Sim. Cerimonie scurtă. La ieșire: mireasma grădinei și cerul unei zile regești de Septembrie. Mai intim, Schitul Darvari, gard în gard  cu Căminul de bătrâni, cu același nume, despre care o locatară, Adriana Andreiaș-Micu, 27 de ani găzduire aici, enoriașa bisericii, este autoarea a trei cărți, „Adriana. Cuvinte din iarna vieții. Memorialistică”, „Adriana.O nouă primăvară”, „Adriana – Un vis i-a fost viața”, Ed. Pim, Iași, 2014 și 2015.

Text din JURNALUL FERICIRII de N. Steinhardt, p.248 – 249, p.175, Ed. Dacia. Cluj-Napoca, 1992,postat în Antologii, coordonator Ion N Oprea, Iași, 7 decembrie 2022.