Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 16 → 2024
Ion, alesul lui Dumnezeu
Pe când se potcoveau puricii cu potcoave de argint şi broaştele aveau păr pe limbă, auzit-am de un moş bătrân care nu avea pe lumea asta decât două lucruri: feciorul şi un motan.
Pe flăcău îl chema Ion, iar pe motanul cel negru şi neastâmpărat îl chema Culiţă, însă toţi îl strigau Liţă.
Erau atâta de săraci, că nici muştele nu trăgeau la casa lor, că nu aveau ce găsi măcar să-şi lingă picioarele ori să-şi ungă trompele cu ceva.
Într-o zi de toamnă, când frunzele îşi schimbă culoarea şi păsările se pregătesc să plece în ţările calde, pe când Ion era la pădure să taie lemne, numai ce îi răsări în cale o fată atât de frumoasă, că Ion rămase cu gura căscată. El nu ştia că era Sfânta Vineri pe care o trimisese însuşi Domnul din ceruri, că prea a văzut El cum se chinuiau Ion cu tată-său de atâta sărăcie şi neputinţă.
– Bună ziua, voinicule! îl salută fata, dar pentru că nu primi nici un răspuns, văzându-l cum stă ţeapăn şi cu gura căscată de uimire, continuă:
– Ai fost ales să ai multe încercări, băiete… Însuşi Cel Preaînalt, Domnul Dumnezeu m-a trimis la tine să-ţi spun că eşti alesul Lui şi ai poruncă să mergi în Împărăţia Uitării să o eliberezi pe sora mea, Sfânta Duminică.
De când au închis-o în Valea Cenuşii, lumea lucrează în duminici şi sărbători şi a uitat sfintele rânduieli. Cât despre biserici, s-au pustiit de tot, iar sfinţiţii Părinţi se roagă singuri şi fără vlagă.
Uite, Domnul îţi trimite sabia asta cu două tăişuri pe care s-o porţi la brâu şi să te ajute în luptă pe unde-i avea de luptat,iar când vei da de necaz mare, tu s-o ţii de tăiş şi s-o îndrepţi ca pe Sfânta Cruce şi-atunci vei vedea.
Numai ce dispăru Sfânta Vineri, că şi răsări din pământ la picioarele lui Ion o sabie cu totul şi cu totul din aur, cu mâner răsucit şi bătut cu diamante strălucitoare.
La cât era Ion de sărman, îi trecu o clipă prin gând să se ducă s-o vândă, că ar fi putut trăi şapte vieţi şi nu numai una în bunăstare din asta, dar îşi alungă iute gândul făcându-şi cruce şi scuipându-şi în sân; doar era crescut în frica lui Dumnezeu şi cunoscu el că minunea asta are un rost mult mai mare…
Luă deci Ion al nostru sabia fermecată, o atârnă la brâu şi merse acasă cu lemnele pentru iarnă.
– Apoi, fiul meu, îi zise tată-său, dacă asta e voia lui Dumnezeu, cum aş putea să te opresc?
Îşi sărută feciorul, apoi aprinse candela şi se rugă cu lacrimi în ochi la Maica Domnului să îl aibă în pază şi să vegheze la drumul lui.
De cum începu să se lumineze, Ion sări din pat şi porni la drum unde vrea Dumnezeu.
A călătorit el zile şi nopţi şi a întâlnit fel de fel de oameni şi ţări.
Într-un târziu a ajuns şi în Împărăţia Uitării, numai că peste Împărăţia asta domnea Regina Moarte şi ea avea o armată atât de mare, că nimeni n-ar fi îndrăznit să-şi măsoare puterile cu dânsa.
Flăcăul ceru să vorbească la palat. Regina se codi ea cât se codi… apoi îl primi.
Sala unde şedea ea pe tron era toată numai din marmură neagră şi mii de spiriduşi energici îi îndeplineau pe dată orice dorinţă.
Moartea era atât de fermecătoare, că nu-ţi puteai lua ochii de la ea.
Era înaltă, blondă, cu ochii albaştri ca cerul. Purta o rochie de argint aurit acoperită în parte de o pelerină de catifea neagră, strânsă la mijloc cu o centură roşie ca sângele. Pe cap avea o coroană de cristal care împrăştia în jur toate culorile curcubeului.
În mână, în loc de sceptru, ţinea o coasă de aur.
– Ce cauţi pe tărâmul meu, muritorule? Nu ştii că pe tărâmul meu nu poate călca om şi să fie viu? Ce vrei de la mine?
Ion ridică sabia de tăiş, şi înfruntând-o pe Moarte, strigă:
– Vreau s-o eliberezi pe Sfânta Duminică numaidecât!
– Ha, ha, ha…., râse Moartea, să ştii că nu eu sunt vinovată pentru ce a păţit Duminica. Valea Cenuşii nu-i în puterea mea, ci a Iadului. Tu trebuie să te înfrunţi cu Scaraoţchi, şi nu cu mine, dar mai întâi trebuie să ieşi viu de aicea, pentru că nu pot ierta o asemenea obrăznicie!
Într-o clipită Ion fu înconjurat de o grămadă de monştri urâţi şi puternici, urâţi ca noaptea şi proşti ca vai de ei.
Din câteva lovituri de sabie, Ion îi culcă la pământ şi era cât pe ce să o omoare pe Moarte dacă aceasta nu şi-ar fi dat seama cu cine are de a face:
– Stai! nu lovi, voinicule, că am să te ajut! Eu ştiu cel mai bine drumurile care duc la Rai şi la Iad.
Aşa că Ion fu condus în adâncul pământului prin porţi ştiute numai de Moarte, până ajunse la Iad.
– De aici ai să te descurci singur, murmură Moartea dârdâind de frică; apoi dispăru.
De după o uşă mare de piatră se auzeau numai urlete înspăimântătoare şi vaiete – sufletele oamenilor răi chinuite acolo de diavoli în focul cel nestins.
Ion bătu cu mânerul sabiei în poarta de piatră.
– Hei, urâţilor! Deschideţi că vreau să vorbesc cu stăpânul vostru!
Uşa se deschise cu un scârţâit fioros şi un miros de pucioasă şi carne arsă îl făcu pe flăcăul nostru să-şi acopere nările şi gura cu dosul mâinii.
Dracul-portar avea un nas de jumătate de metru şi era mai-mai să şi-l prindă în uşă după ce o izbi în urma lui Ion. Mormăi el ceva, îl luă pe Ion de mână şi se înfăţişă dinaintea stăpânului său care şedea pe un tron de jăratec.
– Puturoşenia voastră, Scârnăvia voastră…, se gudură el pe lângă mai-marele lui, aveţi musafiri…
– Măi damblagitule! strigă Scaraoţchi, da’ cine ţi-a spus ţie să deschizi uşa? Nu ştii că sufletele intră direct prin ea?
Şi numai cât porunci altor michiduţi de mi-l luară la cafteală până-i umflară nasul lui de jumătate de metru de nu se mai putea ridica de jos.
– Iată de ce am venit, zise Ion. Vreau să o eliberezi pe Sfânta Duminică, necuratule, că Dumnezeu m-a trimis cu poruncă.
– Asta s-o crezi tu!!! tună Scaraoţchi. Ce voi primi eu oare în schimbul ei?!… Că multe păcate mai fac oamenii de când am închis-o… multe suflete am adus eu aici…
– Apoi, ce ţi-oi da eu, nu ţi-a mai da nimeni. Eu am acasă la mine ceva de care voi aveţi mare trebuinţă aici…, mai mare trebuinţă decât de Sfânta Duminică. Numai că pentru asta trebuie să mergi chiar tu pe pământ, şi s-o iei şi pe Sfânta cu tine, şi-abia atunci îţi voi da, că altfel nu pot cere asemenea dezlegare la Dumnezeu.
Se gândi Scaraoţchi ce se gândi şi până la urmă se învoi. Numai că, deh, n-a vrut să meargă singur, ci însoţit de câteva slugi încornorate, că doar era împărat.
O eliberă şi pe Sfânta Duminică din Valea Cenuşii, dar o legă cu un lanţ mare de mâna lui, să fie sigur Urâciunea sa că nu are să o piardă.
De cum ajunseră în pădure, lui Ion i se făcu somn, că doar era om, aşa că îşi făcu un culcuş sub un brad bătrân şi adormi numaidecât.
Diavolii însă, ce să facă… ce să facă…, că ei nu dorm niciodată.
Încercară ei de vreo câteva ori să-i smulgă sabia de sub cap, dar cum dădeau de semnul Sfintei Cruci îi apucau pandaliile şi săreau de acolo ca arşi.
În cele din urmă s-au lăsat păgubaşi, aşteptând să se trezească Ion care dormise şapte zile şi şapte nopţi.
Când se trezi flăcăul, dracii erau ameţiţi de foame şi de sete. Chiar şi Scaraoţchi, după atâta post, aducea mai mult a călugăr decât a drac.
Sfânta Duminică era răbdătoare, şi de bună ce era a înţeles oboseala băiatului, de i se părură cele şapte zile şi şapte nopţi, ca o oră.
Îndestulându-se de odihnă, Ion îşi continuă drumul împreună cu tovarăşii lui până la marginea pădurii unde o întâlnise pe Sfânta Vineri. Acolo era şi un lac adânc unde stăteau tăinuite ielele pădurii, care ieşeau la dans numai în nopţile cu Lună plină, iar Ion le văzuse de-atâtea ori…
Ion nu-l mai găsi pe tată-său, pentru că murise îndestulat de zile şi de amărăciune, iar Dumnezeu îl mutase la Rai.
Casa era pustie.
Până şi bătrânul motan cu ochi maronii şi cizmuliţe albe fusese ridicat demult în raiul motanilor…
Pânzele de păianjen curgeau din tavan în ghirlande sălbatice.
Ion îngenunche la icoana Maicii Domnului şi, cu lacrimi în ochi, se rugă pentru sufletul tatălui său şi pentru ca bunul Dumnezeu să-l scape de clica de draci ce se ţineau cârd după dânsul.
– Ei, ce ne dai la schimb? ce ne dai? Că doară n-am îndurat noi atâta post şi atâta osteneală până în calicia asta degeaba, tună Scaraoţchi, cu o mutră pocită ca vai de ea.
– Apoi, iacă, am vorbit acuma cu Maica Domnului şi mi-a spus că mai întâi trebuie să vă pun să reparaţi casa asta şi să faceţi curat, să-mi udaţi toată grădina, să-mi reparaţi gardurile şi poarta, căruţa şi sobele.
Scaraoţchi se îmbufnă un pic, dar îşi călcă pe nefericire şi începu a striga ordine:
– Ararel, casa! Fanael, mişcă! Calimel, acareturile! Mişcaţi, cotonogilor, că vă nenorocesc!
Puzderie de draci, mai mici şi mai mari, mai burtoşi şi mai slabi, care mai de care mai urât, munceau de le curgeau apele de pe ei.
În scurt timp, casa arăta ca o floare – de lingeai macul de pe jos, nu alta –, sobele curăţate şi toate celelalte câte le ceruse Ion.
Sfânta Duminică se minuna de isteţimea băiatului şi se crucea într-una de prostia dracilor care alergau ca bezmeticii, bălăngănindu-se cu găleţile pline de apă ochi, să ude grădina.
– Iată ce-ţi dau, măi Scaraoţchi. Vezi tu mănunchiul ăsta de fire? Ăsta nu-i un răsad oarecare. Ia florile astea şi le sădeşte în faţa porţilor Iadului, că mult te vei folosi. Mirosul lor va atrage sufletele ca muştele, da’ să ai grijă să-ţi pui zdrahonii să le ude mereu, că altele nu mai am. Elibereaz-o pe Sfânta Duminică şi du-te-n pustiii tăi.
Sfânta Duminică tremura ca varga de-aşa curaj.
– Bine, bine…, mormăi Scaraoţchi şi-şi luă coada la spinare cu toată gaşca lui.
Rămas singur cu Sfânta Duminică, Ion răsuflă uşurat.
– Ce floare i-ai dat? întrebă Sfânta.
– Floarea ce se culege în Ziua Crucii, maică, răspunse Ion. Să nu mai cuteze-a ieşi vreun spurcat, cât o fi ş-o trăi! Busuioc-floare-sfinţită bună de leacul păcatului, să nu mai vie să fure zilele sfinte de pe pământ.
Văzându-l aşa de curat şi de bun la suflet, Sfânta Duminică le chemă pe surorile ei, Sfânta Miercuri şi Sfânta Vineri şi se rugară tustrele la Maica Domnului să-i dea flăcăului un dar pentru toată viaţa.
Atunci, sabia de nestemate se prefăcu într-o carte groasă de aur, iar Sfintele surori ţesură pentru flăcău veşminte strălucitoare şi pline de putere dumnezeiască.
Aşa că Ion deveni mai apoi Preot vrednic în satul lui şi cartea de aur cu nestemate – care nu era alta decât Sfânta Scriptură – a deschis minţile multora.
Oamenii s-au întors iar la credinţă şi la părerea de rău pentru păcatele lor.
În fiecare an de Ziua Sfintei Cruci, Părintele Ion surâde de plăcere gândindu-se cum înfloreşte busuiocul în Valea Cenuşii şi cum or mai fi plângând şi azi dracii de ciudă că nu mai pot ieşi din Iad ca altădată, să tulbure rânduielile lui Dumnezeu pe pământ.
de Cătălin Es
Drept de autor © 2009-2024 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania