Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

ION CREANGǍ ŞI TINCA VARTIC

Mihai Ştirbu
Ion Creangă a fost un cleric onorabil, dar fără vreo chemare deosebită pentru preoţie, aprecia criticul literar Vladimir Streinu (Istoria literaturii române, vol. III, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1973). A excelat ca scriitor, iar din punct de vedere profesional – în cariera didactică, atât ca învăţător, cât şi ca autor de manuale şcolare.

ION CREANGǍ ŞI TINCA VARTIC

Nu cred să existe român care să nu fi auzit de Ion Creangă.
Ion Creangă, povestitorul nepereche al moldovenilor, îşi doarme somnul de veci în Iaşul drag lui, în cimitirul Eternitatea. Acolo, nu departe de cei câţiva metri pătraţi ai veşniciei lui, a poposit pentru totdeauna şi unicul său fiu, ,,Căpitanul’’.
Creangă a plecat în viaţă de pe prundul Ozanei, din împărăţia poveştilor create de el, purtându-şi şi scriindu-şi amintirile care i-au rămas nemuritore. Amintirile din copilărie sunt, de fapt, cea mai cuprinzătoare autobografie a scriitorului, care încep, cum era firesc, cu evocarea părinţilor şi a înaintaşilor săi, un loc însemnat în scrierea sa ocupând spaţiul fizic al copilăriei, care l-au influenţat şi i-au rămas vii în memorie pentru totdeauna. Dacă ar fi trăit în zilele noastre un copil plin de pozne ca Ion Creangă, cred că l-am numi cu îngăduiţă, puşti rebel.
Un scriitor, voind să demonstreze bogăţia în înţelesuri şi capacitatea limbii române de a descrie un eveniment, astfel încât acesta să-ţi producă o falsă impresie, zicea: ,,M-a rugat un prieten să-i caut o şcoală pentru un copil problemă, exmatriculat încă din clasele primare. Am luat la rând şcolile ale căror directori îmi erau cunoscuţi. Primul director mi-a răspuns că el vrea în şcoala sa doar copii cu rezultate bune la învăţătură, al doilea că acceptă doar elevi olimpici, al treilea n-a fost mulţumit de notele pe care le avea protejatul meu la purtare. Ultimul era tare curios să afle ce făcuse acel copil, de nu fusese acceptat de ceilalţi. I-am explicat, folosind termeni juridici: a produs avarierea unui imobil, a sustras bunuri ale comunităţii, a intrat prin efracţie în perimetrul locuinţei unui cetăţean şi i-a provocat pagube materiale. S-a îmbolnăvit şi de o boală ruşinoasă… Auzind faptele de care ar fi fost acuzat elevul, bănuind că era fiul unui sus-pus, luându-se cu mâinile de cap directorul m-a întrebat: Dar cum îl cheamă pe micul infractor? I-am răspuns calm: Ion Creangă. N-a prăvălit el stânca peste casa Irinucăi, avariind-o? A furat pupăza din tei, care era – într-un fel, bun comun. A sărit peste gard ca să fure cireşe de la mătuşa Mărioara. Nu s-a îmbolnăvit de râie de la caprele Irinucăi?! ’’
Deşi ai zice, după parcurgerea Amintirilor din copilărie că şcoala, din cauza dascălilor pe care i-a avut, ar fi fost greu de terminat, Ion Creangă a ajuns să predea, să publice abecedare, fiind nu doar preot, un bun povestitor, dar şi un apreciat şi popular scriitor încă din timpul vieţii.
Asupra datei naşterii sale sunt controverse, dar ziua de 1 martie 1837 este păstrată oficial ca data naşterii sale (după cum el însuşi afirmă în Fragment de biografie), în satul Humuleşti, judeţul Neamţ, Plasa de sus, conform unei mitrici (condici) de nou-născuţi din Humuleşti, publicată de Gh. Ungureanu. Părinţi îi erau Ştefan a lui Petre Ciubotariul şi Smaranda, născută în familia lui David Creangă din satul Pipirig judeţul Neamţ. A avut încă şapte fraţi şi surori: Zahei, Maria, Ecaterina, Ileana, Tudor, Vasile şi Petre. Ultimii trei băieţi şi Ecaterina au pierit de mici, iar Zahei, Maria şi Ileana au trăit până în 1919.
În septembrie 1846, Ion Creangă a început să meargă la şcoala din satul natal, care era înfiinţată de preotul Ion Humulescu, avându-l ca dascăl pe Vasile a Ilioaei (Bădiţa Vasile), cel luat la oaste cu arcanul. Purtând numele Ştefănescu Ion, a fost în perioada 1853-1854 elev la Şcoala Domnească dinTârgu Neamţ. În toamna anului 1854 a ajuns, înscris de mama sa Smaranda, la „fabrica de popi” de la Fălticeni (Şcoala Catihetică, şcoală condusă de N. Conta – unchiul filosofului Vasile Conta), cu numele pe care avea să-l poarte toată viaţa, Ion Creangă. Pentru că mama sa îl dorea preot iar şcoala de la Fălticeni se desfiinţase, a urmat între anii 1855-1858 Seminarul teologic „Veniamin Costachi” de la Socola, Iaşi. A învăţat latina şi greaca veche, istoria universală şi a românilor, dogmatica şi retorica, mai mult de dragul mamei sale. După terminarea cursului inferior (seminarul), a fost hirotonisit deacon la biserica Sfânta Treime, dar şcoala s-a desfiinţat, însă el îndeplinea condiţiile pentru a se putea înscrie la Institutul Vasile Lupu sau Şcoala Normală de la Trei Ierarhi. A devenit institutor la 28 ani. Ca preot, Creangă a slujit 11 ani, din 1860 până în 1871, schimbând mai multe parohii. După Sfânta Treime, a ajuns la Patruzeci de Mucenici; apoi la Mănăstirea Bărboi, Sf. Pantelimon, Galata şi Golia. Creangă a fost, prin natura sa, un preot atipic; aşa se explică şi caterisirea (excuderea din cler), datorită unor fapte incompatibile la vremea aceea cu preoţia. Despre conflictul cu biserica, scrie Jean Boutiere în biografia alcătuită scriitorului român („La vie et l’oeuvre de Ion Creangă 1837-1889″, Paris, Librairie Universitaire J. Gamber, 1930). I s-a reproşat că mergea la teatru, fapt considerat de clerici un sacrilegiu. „Mitropolitul m-a oprit de la slujbă şi atunci m-am dus a doua oară”, spunea însuşi Creangă. Mai trăsese cu puşca în ciorile ce-şi făceau veacul pe turla bisericii – o practică insolită în cinul bisericesc, se tunsese ca un civil. Mitropolia a ordonat o anchetă, din care a rezultat că părintele Creangă utilizase flinta. Nu s-a dictat nicio sancţiune, doar o mai atentă supraveghere a prelatului. Toate s-au finalizat cu caterisirea sa. Dar, peste timp, în zilele noastre, a fost reabilitat: ,,Prin bunăvoinţa Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, pe atunci Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei. În 1993, pe 20 iunie, s-a efectuat această reabilitare. A fost un moment solemn, la care au participat zeci de intelectuali, profesori universitari, personalităţi din Iaşi, dar şi din Bucureşti, împreună cu soborul de preoţi condus de actualul Patriarh, alături de Preasfinţitul Calinic Botoşăneanul, Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor.’’
Creangă intrase în lumea scriitorilor din Iaşi datorită harului său nemaipomenit de povestitor. Pritenia lui Creangă cu Eminescu a fost cea mai frumoasă amiciţie din istoria literaturii române. Eminescu îl determinase să scrie şi l-a introdus în cenaclul Junimii. Mărturia edificatore, referitoare la intrarea lui Creangă la Junimea este cea a lui Maiorescu, în Istoria Contemporană a României.
Poate mai mult decît în cazul altora, destinul său a fost influenţat de Smaranda, mama sa care voia să-l vadă scăpat de sărăcie. La ea, evlavia mergea mână-n mână cu pragmatismul. Ştia că preoţia atrăgea beneficii, uşurând traiul de zi cu zi. Preoţii scăpau de birurile care-i împovărau pe oamenii obişnuiţi, erau respectaţi şi nu aveau grija zilei de mâine. Ştia asta pentru că avea neamuri călugări şi preoţi de mir, cu familii şi copii.
Fiică de vornic, Smaranda era o femeie simplă, o ţărancă de la munte, neştiutoare de carte, astfel explicându-se credinţa ei în superstiţii, în vrăji şi descântece. Dar era o femeie harnică, isteaţă, care năzuia să asigure copiilor o viaţă mai bună. Deşi era prinsă cu treburile gospodăriei, ea şi-a făcut timp să înveţe să citească împreună cu băiatul ei mai mare. De aceea, Ion Creangă, cu o târzie recunoştinţă, o descrie cu duioşie: „Aşa era mama în vremea copilăriei mele, plină de minunăţii, pe cât mi-aduc aminte; şi-mi aduc bine aminte, căci braţele ei m-au legănat şi sânge din sângele ei şi carne din carnea ei am împrumutat, şi a vorbi de la dânsa am învăţat.” Ea ştia să se poarte astfel ca rezultatele educative să fie bune, chiar dacă uneori îi punea pe copii în mare încurcătură. Din ,,Amintiri’’ am aflată că atunci când Nică a lăsat-o pe mama înglodată în treburi şi a fugit la scăldat, ea l-a pedepsit luându-i hainele, iar când s-a întors ruşinat şi flămând, l-a dojeni blând, sigură fiind că-şi va schimba purtarea în alte situaţii similare. Când copiii nu-şi potoleau hârjoana, Smaranda era nevoită să devină aspră: „şi nu puteam adormi de incuri, până ce era nevoită biata mama să ne facă musai câte un şurub două prin cap şi să ne deie câteva tapangele la spinare. Şi numai aşa se putea linişti biata mama de răul nostru, biată să fie de păcate!” Cu toate greutăţile casei şi a droaiei de copii, Smaranda era o femeie deschisă, prietenoasă, bucuroasă de oaspeţi. După istoria cu pupăza, ea a cheamat-o pe mătuşa Mărioara, cu care se sfădise din pricina lui Nică, la o masă bună cu plăcinte şi un pahar de vin: „ca cele rele să se spele, cele bune să s-adune.’’
Când i-a venit sorocul, dar şi obligat fiind dacă voia să îmbrace haina preoţească, în 1859 s-a căsătorit. Soţia sa, fiica preotului Ioan Grigoriu de la Biserica 40 de Sfinţi din Iaşi era cu 15 ani mai tânără. Din păcate, n-a fost o alegere fericită. Deşi era o femeie frumoasă, cu pretenţii de orăşeancă, se îmbrăca provocator, şi voia să meargă la operă şi petreceri, se lăsa curtată de bărbaţi. Cu ea a avut singurul său un copil – Constantin. Ion Creangă nu se înţelegea nici cu socrul său, care era foarte zgârcit şi-l obliga să locuiască într-o anexă a casei lui, o căsuţă lângă biserică. Tensiunile dintre cei doi creşteau. Greu de crezut, dar pe 13 ianuarie 1860, Ion Creangă a depus „jalbă“ la Mitropolie împotriva socrului său pentru insulte, lovituri şi tentativă de asasinat: „Orele bătute unul după 12 noaptea, au venit şi stăpânul casei, aflându-mă eu dormind, pe când toată suflarea se odihneşte, lângă a mea soţie; fără să ştiu când au intrat în casă, s-au repezit şi mi-au pus unghiile în gât – ghiarale – de a mă sugruma cu totul’’. Cine ştie ce s-o fi întâmplat atunci, dar Ion Creangă a fost arestat pentru trei zile. După aceea, a depus încă o „jalbă pentru umilinţe îndurate din partea socrului, care-i poprea şi soţia’’.
Din nefericire căsnicia n-a durat, Ileana (care iubea haina preoţească…) l-a părăsit pe Creangă şi a pleacat la bărbatul de care se îndrăgostise, Isaia Vicol, călugar la Mănăstirea Golia. După procesul de încredinţare a copilului, Creangă a obţinut tutela acestuia.
Constantin s-a căsătorit pe la Brăila şi a avut patru copii, cei mai mulţi fiind plecaţi din ţară, unul ajungând profesor universitar la Oxford.
Nora lui Ion Creangă, aromâncă, era fiica unor macedo-români, care emigraseră din Salonic în Brăila. Constantin se îndrăgostise de domnişoara Olga Patru, care era cu zece ani mai tânără decît el. În 1888 s-a născut primul nepot al lui Ion Creangă, Laetiţia, în Italia, la Torino. Fusese botezată cu numele unei prinţese a Casei de Savoia (fetiţa a fost singurul nepot pe care Creangă a apucat să-l vadă). Au urmat Horia (1892), Silvia (1894) şi Ion (1898) – alintat de familie Ionel. Despre Olga Patru, nora lui Creangă, Nicuşor Ţimiraş, unul dintre nepoţii săi, doctor în filologie la Universitatea din Berkeley, California, povestea despre farmecul pe care femeia îl răspândea chiar când trecuse de prima tinereţe: „Bunica Olga era nespus de frumoasă, brună, cu ochii negri aprinşi, cuminte, blândă.”.
Când fiul lui Creangă a părăsit armata, singurul lucru pe care l-a luat cu el în civilie a fost gradul de căpitan până la care ajunsese, grad care-i înlocuise prenumele: „Căpitanul C.I. Creangă’’.
Se pare că şi Radu Beligan scoboară din neamul povestitorului. Actorul a declarat pentru ,,toate artele.com’’ că bunica sa îi povestea când era copil, că ea este vară primară a lui Ion Creangă. Sursa citată afirmă că în sprijinul acestor declaraţii există şi o serie de documente care susţin declaraţiile maestrului Beligan: „La Iaşi se află mormântul preotului Adam Beligan, bunicul meu patern. Soţia sa, presbitera Ecaterina Beligan, bunica mea, îmi povestea deseori pe când eram copil că ea este vară primară cu marele Ion Creangă. Nici acum, după atâta vreme de când ea a plecat dintre noi, nu am niciun motiv să mă îndoiesc de spusele ei deoarece era o femeie modestă, cucernică şi cu frică de Dumnezeu şi, pentru că bunica mea nu ştia să scrie şi să citească, îl socotea pe Creangă ca vărul Nică, nicidecum o celebritate naţională” a spus actorul.
Tinca Vartic a însemnat un alt capitol important din viaţa prozatorului. Cu ea a locuit în Bojdeucă. Ea a avut grijă de Creangă până la sfârşitul vieţii. Bojdeuca are o istorie interesantă. Iniţial, locul pe care era construită fusese proprietatea Bisericii „Buna Vestire” din Iaşi, care l-a vândut cu o taxa anuala de 10 lei lui Constantin Vasiliu. El a construit căsuţa cu trei odăi, acoperite cu stuf şi o fântână în curte în anul 1842. După opt ani, la 2 iunie 1850 a vândut-o numitului Popovici. Un alt proprietar al bojdeucii a devenit preotul Ghenovici care a vândut-o Mariei Ştefaniu. Noua proprietară, nelocuind în casă, a inchiriat-o familiei Vartic. La bojdeucă, scriitorul s-a gospodărit ca la mama acasă. Şi-a aranjat acolo un pat sănătos de blană de stejar, şi-a aşezat o masă oleacă boierească pentru scris, un raft pentru cărţi, iar lângă vatra sobei cu horn şi-a pus o măsuţă rotundă cu trei picioare cu scaunele mici şi veselă ca la Humuleşti. Tinca Vartic era celebră prin bucatele pe care le făcea pentru Creangă (se ştie că el era un gurmand) şi pentru prietenii săi. Această căsuţă l-a găzduit în vara lui 1876, din iulie până în noiembrie, şi pe Mihai Eminescu în calitate de prieten dar şi de chiriaş al lui Creangă. După ce Eminescu se mutase de la Bojdeucă, Ion Creangă avea să-i scrie, în dorul timpurilor trecute: ,,Bădie Mihai, nu pot să uit acele nopţi albe, când hoinăream prin Ciric şi Aroneanu, fără pic de gânduri rele, dar în dragostea cea mare pentru Iaşul nostru uitat şi părăsit de toţi. Şi, dimineaţa, când ne întorceam la cuibar, eram blagosloviţi de aghiazma cea fără prihană şi atîta iertătoare a Tincăi, care ne primea cu alai, parcă cine ştie ce nelegiuire am făcut şi noi.’’
Mai târziu, în bojdeucă, conform criticului literar George Călinescu (evocând dragostea lui Creangă pentru mâţe), şi-a dorit să aibă în bordeiul său o turmă de pisici: Siţa, Tiţa, Frusica, Florica, Ţâcă, Suru, Ghiţă, Vasilică, Todirică, Bălănica, Miţulica, Tărcata, Frăsina şiTitu, drept preţuire (?!) pentru Titu Maiorescu.
Bojdeuca este descrisă de însuşi Creangă într-o scrisoare către Titu Maiorescu, din 1887: „De veţi avea răbdare, că bunătate totdeauna aţi avut, veţi întreba poate, unde-i bojdeuca mea? Vă voiu răspunde respectuos: în mahalaua Ţicău, ce-i mai zic şi Valea Plîngerei, strada Ţicăul de Sus No. 4, (dacă se mai poate numi stradă o huidicioară dosnică, plină de noroiu pîn’ la genunchi, cînd sînt ploi mari şi îndelungate, zise şi putrede, şi la secetă geme colbul pe dînsa). Iar bojdeuca de căsuţă, în care locuiesc eu de vreo 18 ani, e de vălătuci şi povîrnită spre cădere pe zi ce merge, de n-ar fi răzîmată de vreo 24 de furci de stejar şi acele putrede. Iarna dorm într-o odăiţă toată hrentuită, iar vara într-un cerdăcel din dos, începînd de pe la Maiu şi sfîrşind pe la Octombrie cînd este vremea bună, cum îi acum. Aşa m-am deprins“.
Despre relaţia dintre el şi ultima parteneră de viaţă, cu care nu s-a căsătorit, se poate afla dintr-o scrisoare expediată de la Slănic: “Către Ecaterina Vartic – domnişoarei Ecaterina Vartic, peste drum de şcoala evreiască din Sărărie (devale) la Iaşi, 1884, iunie 16, Slănic. Tinca, Am ajuns joi în 14 la Slănic, m-am aşezat la locul destinat şi am început a be apele hotărâte de doctor. Băi încă nu mi-a hotărât până acum. Hrana este scumpă aici, şi se găseşte cam greu ce-ţi trebuie. Eu am mai avut de câteva ori ameţele uşoare; sper însă că, cu timpul, vor începe a dispare. Vă salut pe toţi cu drag şi vă doresc sănătate. Complemente lui Muşnitanu şi la toţi prietenii. Al vostru sincer prieten, I.Creangă’’.
Intervenise perioada crizelor de epilepsie. Povestitorul căzuse chiar în clasă înaintea şcolarilor, impunâdu-se lungi concedii medicale, şi tratament la Slănic Moldova. Bolile, necazurile, până la urmă l-au doborât pe hâtrul Creangă la 31 decembrie 1889. Se spune că un copil mai îndrăzneţ, venit cu uratul, s-a uitat după perdele şi a văzut că Ion Creangă avea o lumânare la cap. Tinca Varatic i-a spus că domnul învăţător doarme, dar copiii au înţeles ce se întâmplase şi au plecat afectaţi spre casele lor. În ziua înmormântării, la 2 ianuarie 1890, din cauză că două uşi erau prea aproape una de alta, sicriul nu putea fi scos din casă. ,,Creangă nu se dădea dus’’, au spus unii. A trebuit tăiat stâlpul dintre cele două ferestre, s-au demontat geamurile, scoţându-l pe acolo.
Ion Creangă este înmormântat la Iaşi, pe una dintre aleile principale ale Cimitirului Eternitatea. La ceremonia înhumării a participat Nicolae Iorga, încă student la Universitatea din Iaşi, Toma Săvescu din partea corpului profesoral şi Eduard Gruber, ginerele Veronicăi Micle, ca reprezentant al tinerilor din Cercul literar în cadrul căruia Creangă citise capitolul al IV-lea al „Amintirilor din copilărie’’.
Tinca Vartic a păstrat mare parte dintre lucrurile scriitorului: masa de lucru, ceasul, lampa, ochelarii, nisiperniţa, un medalion cu toţi junimiştii, notele întocmite de Creangă pentru manualele de geografie şi altele, toate aflătoare azi la Bojdeucă. Manuscrisele rămase le-a dăruit lui Eduard Gruber. Ca un blestem, după moartea acestuia, manuscrisele au ajuns la un băcan care îşi împacheta marfa în hîrtiile pe care Creangă scrisese Amintirile şi Poveştile. Destinul a vrut, probabil, ca preţioasele manuscrise să fie salvate de Emil Gârleanu, fostul elev al povestitorului. S-a nimerit ca el să cumpere măsline de la băcan. Erau împachetate chiar în manuscrisul original al Amintirilor! Astfel s-a putut salva ce mai rămăsese după ce multe măsline şi brânză fuseseră ambalate în hârtiile cu mare valoare literară.
În 1987, când se împlineau 150 de ani de la naşterea povestitorului humuleştean, a sosit şi Zoe Dumitrescu Buşulenga la Bojdeucă. Văzând lutul de pe jos, a şoptit: „Uite, dragul de el, cum trăia bunul şi minunatul Creangă!” Ea a povestit istoria unicului portret făcut în 1889 de un pictor iconar, amic cu Creangă. Atunci când ea a primit „moştenire” biroul criticului literar G. Călinescu, printre obiectele de inventar se număra şi portretul. Un fost elev normalist al humuleşteanului (M. Lupescu) a cumpărat potretul de la Tinca Vartic, şi l-a donat Academiei Române în 1912.

BIBLIOGRAFIE:

– CEAHLǍUL ,,Portretul lui Creangă’’ – Dumitru Rusu;
-Timpul.md -1 Martie 2012 ,,Ion Creanga INEDIT: scrisorile trimise familiei de la SlănicMoldova’’- Romulus Dan Busnea;
– SCRIDB.COM ,,Smaranda Creangă e o femeie simplă’’ Vintilă Ioana;
– adevarul.ro 30 august 2012 ,,Ion Creangă, un preot ieşit din comun’’;
-ziarullumina.ro ,,Cum s-a făcut dreptate diaconului Ion Creangă’’ Ştefan MĂRCULEŢ;
-ROMǍNIA LITERARǍ 2003 NR. 15 ,,Mărturii despre Ion Creangă’’ de Cornelia Ştefănescu;
-moldova/iaşi/romanian ,,Bojdeuca lui Ion Creangă’’;
-Jurnalul Naţional 10 Iulie 2009 ,,Moldova, ţinutul poleit de Creangă cu slove de aur’’ Bogdan Iuraşcu;
-CONVORBIRI LITERARE ,,Muzeul unui mit’’Constantin Coroiu;
-Observatorul 27.12.2007, ,,Ion Creangă – Jean Firica’’;
-Vedete româneşti – Vineri 29 Iulie 2011, Alex Toderaşc ,,Maestrul Radu Beligan este urmaşul lui Ion Creangă’’;
-florianajucantravel.com ,,Jurnalul ţării mele- Bojdeuca din Ţicău’’;
-jurnalul.ro 19-iulie-2004 ,,Humuleşti – Neamul lui Creangă’’;
-VIAŢA MEDICALǍ numărul 47 (1193) / 28.11.2012 ,,Bojdeuca din Ţicău şi lumea de altădată’’ Autor: Dumitru ŞERBAN 21 Septembrie 2012;
-DILEMA VECHE ,,Bojdeuca lui Creangă – sau locul de unde ne vin Amintirile’’ de Sorin Cristian Semeniuc, doctorand al Universităţii „Al. I. Cuza“ din Iaşi.



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 20 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5