Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Aurel Gheorghiţă, Iaşi: Ion N. Oprea și ,,Dorul de casă”

(Din volumul în pregătire „DOR DE-ACASĂ”, de Ion N. Oprea, Iaşi, din ciclul Antologie de autori, proză scurtă şi poezii)

Prof. Aurel Gheorghiţă, Iaşi

                Dorul de casă

                                                               Moto:

                                                       „Sărac loc de pe la noi,
                                                       Cum se trage înapoi!
                                                       Sărac loc din a mea ţară,
                                                       Cum mă trage-ndărăt iar”

 Nu-mi amintesc să-mi fi trecut vreodată  prin gând să caut a-mi explica această intimă trăire care, totuşi, m-a însoţit, precum umbra, de-a lungul vieţii. Axiomatica prezenţei acestui sentiment ca şi componentă a unei autentice vieţi omeneşti era evidentă.

ÎMI ESTE DOR, ŞI ATÂT!

Atunci când exteriorizam sentimentul acesta, oral sau scris, o făceam într-o formulare onestă, simplă, clară: “Mi-a fost (îmi este) DOR de voi, de dumneavoastră” – dacă mă adresam  părinţilor, rudelor prietenilor; „Îmi este (mi-a fost) DOR de tine”, când adresantul  era o iubită, un prieten, un coleg. Cei cărora le era transmis mesajul  în această formă, âl receptau ca atare, şi nu ţin minte să fi fost întrebat vreodată: De ce îţi este dor de noi (de mine)??”

Iată de ce răspund solicitării de a-mi exprima şi Eu  câteva gânduri (mai jos, mă  voi explica de ce l-am scris pe eu cu maluscule). Şi o fac din două motive : mai întâi, din nevoia ca, odată provocat, să-mi demonsrez că pot spune ceva despre un subiect pe care l-am considerat tabu, iar mai apoi, din convingerea că astfel  mă voi reîntoarce şi mă voi regăsi – în timp – şi îmi voi reconfirma şi reîntregi propria-mi imagine, prin raportarea la acest sentiment…

*

DOR DE CASĂ…
DOR DE CASĂ…

Două sintagme cvasissinonime, construite în jurul unui regent comun-DOR – construcţii care, în anumite comunicări, se pot substitui reciproc, ceea ce voi face şi eu, probabil, în rândurile ce urmează.

Nu cred că deranjează, dacă mă voi opri puţin asupra componentelor celor două unităţi semantico-sintactice, respectiv, Dor, pe de o parte, şi CASĂ, ACASĂ, pe de alta.

Lexicoanele noastre consemnează în dreptul cuvântului DOR că este o stare sufletească ce presupune o puternică dorinţă de a revedea pe cineva sau ceva, de a reveni undeva, ori la ceva care, cândva, te-a impresionat profund, lăsând neşterse urme în sufletul tău.

După părerea mea, DORUL e un element esenţial, reprezentativ pentru  ceea ce numim factura psihică a neamului nostru, unii vorbind chiar  despre unicitatea acestui cuvânt, prin raportarea  la alte limbi…

“Toată lumea are-un dor,/ Şi mai greu şi mai uşor…”, grăieşte un  cântec popular, exprimând o realitate incontestabilă. „Numai eu am doruri multe…”, continuă  autorul anonim, sugerând ideea multiplelor ipostaze ale DORULUI.  Cauzele, motivele acestei stări de spirit pe care o numim DOR sunt multe şi diversificate , încât nu pot fi nici măcar înşiruite în totalitatea lor!

Nu  e cazul  şi nici locul unei asemenea  întreprinderi, în cadrul discuţiei  noastre, a cărei temă impune referirea la un anumit tip de dor: DORUL DE(A) Casă!

Acest sentiment, cred eu, este trăit, de unii sau de alţii, mai mult sau mai puţin intens, în funcţie de anumiţi factori ce contribuie la formarea omului ca OM. Iată câţiva dintre aceştia (ordinea e aleatorie): educaţia în familie, mai ales în primii ani de viaţă, exemplul celor apropiaţi copilului, adolescentului, având un rol important; şcoala, relaţiile interumane stabilite pe parcursul vieţii, atmosfera din comunitatea în care te-ai născut sau îţi desfăşori activitatea, locul şi timpul (în care ai deschis ochii la viaţă, ori te afli, la un moment dat, faţă de cineva sau  ceva de care te simţi legat sentimental) care, cu cât sunt mai depărtate de CASA PĂRINTEASCĂ şi de CASA-ŢARĂ, cu atât sentimentul este mai puternic!

În ce priveşte cuvintele CASĂ şi ACASĂ, nu mă voi folosi de dicţionar, denotaţia  acestora fiind cunoscută, conotaţia căpătând-o, cum spuneam, doar în relaţie cu DOR, în situaţia noastră.
*
Acum, având în faţă această coală de hârtie, mă străduiesc să cuprind în câteva rânduri răspunsul la o întrebare pe care nu mi-am pus-o niciodată:  ce au însemnat, la urma urmei – la vremea copilăriei, a adolescenţei, mai apoi a vârstelor care au urmat până la cea de acum, a senectuţii – CASĂ, ACASĂ, respectiv Dorul de ele?

(A)CASĂ înseamnă pentru mine, în primul şi în ultimul rând, FAMILIA – cea în care am apărut pe lume, dar şi cea pe care mi-am făcut-o prin căsătorie.

Despre aceasta din urmă, voi spune doar că bazele ei le-am pus cu peste 50 de ani în urmă, că de la doi, câţi am fost la început, am ajuns azi, la 10 – doi bunici, cele două fete ale noastre, împreună cu soţii lor, şi cei patru nepoţi! O familie frumoasă, unită, în care ne bucurăm sau ne întristăm împreună, în funcţie  de natura evenimentelor pe care le trăim. Iar DORUL  este şi el prezent în familia noastră, mai ales atunci când unul sau altul dintre noi se află plecat mai departe –în ţară, ori peste hotare.

EU însă mă voi opri mai mult la PRIMA MEA CASĂ!

Ceea ce simt acum, când scriu,  nu poate fi exprimat decât printr-un  singur cuvânt: DOR, pe care aş putea să-l repet la infinit, fără să acopăr însă întreaga arie şi intensitate a trăirilor ce mă copleşesc în acest moment.

Mi-e Dor de părinţii mei – tata, preot şi mama învăţătoare. Ei ne-au crescut şi educat în spiritul unor  înalte valori morale:  credinţa în Dumnezeu, încrederea în oameni, respectul  faţă de cei din jur, ajutorarea celor aflaţi în nevoi; de la părinţi am învăţat ce înseamnă a fi onest, ce importanţă şi ce valori formativ-educative are munca, indiferent de felul acesteia;  mi-au transmis sentimentul de respect şi de apropiere de cei ce lucrează pământul, cu trudă şi cu suferinţă de multe ori!

Mai presus însă de toate acestea, au sădit în sufletul şi în mintea mea,  DRAGOSTEA DE ŢARĂ, DE TRECUTUL EI, CINSTIREA PERMANENTĂ A CELOR CARE AU LUPTAT ŞI S-AU JERTFIT, CA NOI SĂ NE BUCURĂM CĂ TRĂIM ÎNTR-O ŢARĂ FRUMOASĂ ŞI LIBERĂ!)

Tot ce-au sădit şi răsădit în mine, cu vorba cu învăţătura, fapta şi exemplul lor,  a rodit, contribuind la ceea  ce-mi place mereu să spun, la edificarea OMULUI din mine…

DORUL de chipul lor, de vorba şi sfaturile lor, m-a urmat pretutindeni pe căile  vieţii…

Mama mi-a fost învăţătoare în clasele primare (Bineînţeles, la şcoală era „Doamna”…). Era un dascăl cu chemare şi dăruire. Obiectivitatea, exigenţa, ataşamentul, căldura cu care îi înconjura pe învăţăceii ei, i-au atras mereu dragostea, respectul şi recunoştinţa copiilor şi  părinţilor acestora, precum şi aprecierea autorităţilor şcolare!  Altminteri, cum ar fi putut răzbi printr-o vreme de restrişte, când preoţii erau persecutaţi, o învăţătoare – preoteasă?

De la mama am învăţat ce înseamnă abnegaţie, dăruire, uneori chiar sacrificiu, într-o meserie ca aceea  în care eşti chemat să formezi minţi, şi mai ales suflete!

N-am să uit toată viaţa o întrebare ce pune în lumină trăsăturile mamei, dascălului şi omului care a fost ea.

Într-o iarnă,  după vacanţa de Crăciun, a surprins-o  o puternică durere de spate,  ce avea s-o imobilizeze  pentru mai mult timp.  Era ultimul  semestru al clasei a IV-a, la finele căruia noi, elevii ei,  trebuia să  susţinem  examene de admitere în clasele liceale sau profesionale. Ca să nu ne lase pe o altă „mână”, a hotărât, împreună cu tata, să-şi continue activitatea la noi acasă… Am cărat bănci de la  şcoală, le-am aşezat într-una din  cele două camere (atâtea avea căsuţa noastră!) şi aici am învăţat până la sfârşitul anului şcolar!

Cu tata am avut o relaţie cu totul şi cu totul deosebită.

La el m-a impresionat mereu tăria de caracter, dârzenia, puterea de a înfrunta greutăţile vieţii! Şi au fost atât de multe, încât, uneori, îşi amintea de acea zicere: „Nu da, Doamne, omului cât poate el duce!” Şi le-a dus  pe toate: sărăcia şi umilinţa tânărului provenit dintr-o familie săracă, eforturile şi sacrificiile făcute de a agonisi cele necesare urmării cursurilor la Facultatea de Teologie de la Cernăuţi (înainte de aceasta a fost notar la Primăria Durneşti-Botoşani), ororile războiului, persecuţiile din timpul comunismului, cu extinderi nefaste şi către membrii familiei – soţia, învăţătoare,  persecutată, şicanată şi ea, copiii, elevi pe atunci,  confiscarea casei parohiale, construită aproape numai cu banii săi, ieşirea la pensie înainte de vreme, din pricina unui dezastruos infarct, iar mai la urmă, un altul, pe care nu l-a mai putut învinge…

Eforturilor educative ale unei mame – învăţătoare (deci, specialistă în pedagogie), tata le-a alăturat permanent sfatul, înţelegerea, blândeţea, iertarea şi binecuvântarea duhovnicului. La modul real, el mi-a fost duhovnic până la plecarea mea pe alte meleaguri, unde aveam să-mi fac meseria de dascăl (şi eu!). Dar şi după aceea, când provocările vieţii însemnau dificultăţi, greutăţi, mă întorceam ACASĂ, convins că la el (la ei…) voi afla un sfat bun, un îndemn, o aprobare etc.

Cât DOR îmi era şi de bunici, ei având un loc deosebit în inima mea!

Dintotdeauna, au însemnat pentru mine ACASĂ  şi CASA.  Ei, bunicii de pe mamă, locuiau într-un sat foarte apropiat de al nostru, şi de aceea,  aproape toată copilăria şi adolescenţa mi le-am petrecut în apropierea lor. În timpul vacanţelor, mai ales, aproape toată săptămâna locuiam la ei. Şi astăzi parcă aud glasul bunelului Alecu, atunci când apăream în poarta  casei lor: „Zamfiră, suie-te în pod şi adu băiatului nuci!”. Glumea, bineînţeles,  pe seama plăcerii mele de a le mânca… Vara, atunci când nu eram ocupat cu altceva, le păzeam (chipurile…) via, minunat prilej de a citi beletristică, îndeosebi. Într-o vară chiar, eram la gimnaziu, instalat pe coama colibei, ca pe un pat, am citit şi Biblia…

Prin ei , prin povestirile lor (bunelu era un extraordinar povestitor), prin felul  în care  se comportau şi îşi vorbeau (se apelau mereu cu „mata”), am cunoscut, mai îndeaproape, viaţa satului patriarhal, cu oamenii lui, cu relaţiile dintre ei, cu munca, cu datinile şi obiceiurile, venite şi păstrate, din moşi-strămoşi, cu „legile” lui morale şi etice, valori devenite azi doar amintiri…

Seminţele DORULUI le-a pus în sufletul meu, satul natal – DURNEŞTI, din judeţul Botoşani. Ele au încolţit în mine încă din primele momente ale vieţii, când am început să înţeleg ce se întâmplă în jurul meu, au rodit, din an în an tot mai bogat şi mai frumos, până astăzi.

CASĂ şi ACASĂ, Durneştiul  era un sat aidoma  celui pe care îl evocă poetul anonim în versurile din motto, adică sărac, din punct de vedere material, dar cu oameni deosebiţi, cu suflete bogate, muncitori, plini de omenie, respectuoşi,  gata să te ajute când te aflai în vreo nevoie. Se întâmpla să-i ardă cuiva casa, să-i piară o vită, ori să nu aibă cu ce să-şi îngroape mortul din casă… Se făceau colecte, căruţa trecea pe la poarta fiecăruia, donau din puţinul lor bani, alimente, diferite materiale, în felul acesta, cel asupra căruia se abătuse nenorocirea, putând  să-şi recupereze o parte din pierderea avută.

Poziţia satului în perimetrul geografic al judeţului era (este) una propice deschiderii către lume. Aflat la egală distanţă – opt kilometri – de Truşeşti, o localitate cu gară, şi de Ştefăneşti, un orăşel  pe atunci, situat pe malul Prutului, Durneştiul  nu era un sat uitat de lume… La Botoşani şi Iaşi au învăţat (şi învaţă) mulţi dintre copiii durneştenilor. La Ştefăneşti, erau o moară de grâu şi o oloerniţă, vestite în acest colţ de ţară, prăvălii, din care se aprovizionau consătenii mei cu cele necesare traiului etc. În dreptul târguşorului se afla un mare pod (distrus în timpul războiului), pe care se trecea spre sau dinspre Basarabia… Ştefăneştiul  mai era vestit încă pentru două lucruri: acolo s-a născut în 1868 „pictorul florilor” – Ştefan Luchian; aici se află şi astăzi o ctitorie a lui Ştefan cel Mare, biserica „Sf. Gheorghe”. Pentru că e vorba de împrejurimile Durneştiului – vrednice de amintire – de care mă leagă o bună parte a vieţii mele,  trebuie să evoc un nume, cel al unei păduri care se întindea de la marginea satului până hăt departe, dincolo de ţinutul Dorohoiului – Guranda (e şi numele unui sat component  al comunei Durneşti). Cântată  în folclorul muzical („Stejărel de la Guranda”), pădurea apare şi într-o baladă populară, în care este evocat num.ele unui vestit bandit (unii spun că a fost haiduc…), Gh. Coroi: „În pădure la Guranda,/ Stă Coroi cu toată banda…” (Aici se mai ascundea, când era urmărit de jandarmi). Pentru mine însă pădurea era locul în care mergeam în zilele de duminică, mai ales în verile caniculare, cu băieţi şi fete din sat, întorcându-ne pe înserate, pe la casele noastre…

Durneştii mi-a fost şi continuă să-mi fie (A)CASĂ, pentru că aici am fost creştinat de ai mei, în bisericuţa pe care tatăl meu – părintele Dumitru – a slujit-o  aproape 40 de ani. Acest  sătuc (pe atunci…) a fost leagănul copilăriei mele. E locul unde am legat primele prietenii, unele durând de o viaţă… Cu tovarăşii mei de joacă şi năzdrăvănii am făcut multe lucruri, unele bune, altele  nu prea, cele din urmă fiind sancţionate de părinţii noştri… De toate însă îmi amintesc cu plăcere şi inima-mi tresaltă de bucurie, că am avut o copilărie frumoasă cu adevărat!

Cu prietenii mei participam şi chiar practicam datini şi obiceiuri, înrădăcinate în viaţa satului nostru.

La sărbătorile de iarnă, umblam cu colindul, cu „Steaua”, cu uratul.

Când tata umbla cu ajunurile – Crăciunului şi Bobotezei – îl însoţeam, anunţându-i sosirea cu vestea Naşterii Domnului, respectiv a Botezării Sale în apa Iordanului, strigând „chiraleisa” şi „ni-ho-ho”…

Ce să mai vorbesc de serbările pe care le dădeam la Căminul cultural din satul nostru, dar şi în alte localităţi! De serile literare, de concursurile de interpretare, organizate mai ales de mama (dar şi de feciorul ei care, licean fiind sau student, contribuia la  împrospătarea şi la îmbogăţirea  repertoriilor…). Toate aceste activităţi erau urmate de chermeze, baluri, seri de dans, la care participam cu toată însufleţirea.
*
Evocând oameni, locuri, fapte şi întâmplări, atâtea câte mi-a permis lucrarea de faţă (am, totuşi senzaţia că m-am cam „lungit” la vorbă), m-am străduit să aflu de propria-mi existenţă, motive, cauze, ce au generat şi întreţinut permanent în sufletul meu, nestinsă flacăra  DORULUI DE CASĂ ŞI DE ACASĂ! De câte ori  viaţa, preocupările mi-au permis, mi-am potolit DORUL, întorcându-mă ACASĂ, în primul rând la CASA PĂRINTEASCĂ, prilejuri de bucurii reciproce, de depănări de amintiri, de informări, de sfătuiri şi sfaturi, într-un cuvânt, de binefăcătoare şi alinătoare satisfacţii sufleteşti!

Şi astăzi mă întorc la CASA celor care mi-au dat viaţă!  Numai că,  de peste 30 de ani, e ultima lor CASĂ, este CASA DE VECI, aflată în curtea bisericii… E un alt mod de a-mi potoli dorul de ei!

În legătură cu ceea ce am simţit , gândit şi scris în aceste rânduri, constat pentru prima dată, cu uimire, că viaţa mea şi-a desfăşurat firul  între două momente. Primul: când eram tânăr, mi s-a întâmplat de multe ori să mă întâlnesc cu câte un om mai în vârstă, de la care venea, aproape neschimbată, aceeaşi întrebare: „Aţi mai venit pe-ACASĂ, la părintele şi la coana preoteasă?” Astăzi, când mă întâlnesc cu câte vreunul  de contingentul  meu, întrebarea e puţin alta: „Aţi mai venit pe la părinţi?”

Odată cu scurgerea anilor, şi mai ales ajuns la cei pe care îi am acum, acestei unice trăiri – DORUL DE (A)CASĂ, i se asociază un alt sentiment – NOSTALGIA – adică dorinţa de a revedea oameni pe care i-am iubit, locuri pe care le-am îndrăgit, ba mai mult chiar, de a retrăi episoade petrecute în  vremi îndepărtate! Unele, poate revederile,  se mai realizează din când în când; celelalte – cele mai multe – nu se mai pot înfăptui, au devenit şi au rămas amintiri!

Aceste toate, cred că le-am exprimat în alt fel de rânduri, pe care le-am scris cândva:

„Spre mine vin etericele clipe/ Din nu mai ştiu ce an, ori care zi…/
Cu fâlfâit nostalgic de aripe,/ Reintră-n sufletul anost…/
Şi-mi-amintesc de multele ce-au fost,/ Şi-mi-amintesc de ce nu va mai fi!”

 

 

 

 

 

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 36 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5