Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Ion N. Oprea, Eminescu și Cantemir în știința română…

Primit pentru publicare: 13 iun.2015
Autor: Prof. Gheorghe CLAPA
Publicat: 13 iun.2015

Ion N. Oprea, Eminescu și Cantemir în știința română…

…În cartea Eminescu versus Einstein, doctorul Virgil Ene a analizat cinci lucrări privitoare la istoria poporului român și în special izvoarele care au generat limba română, ajungând la concluzia că Eminescu a avut dreptate atunci când în discuția cu Dr. Obersteiner a afirmat că “limba română este cea mai veche limbă din lume”. Când  s-a gândit să facă această cercetare, a considerat, că această idee este una profund științifică și nu face parte din domeniul imaginației. În același timp, a dat credit și afirmației lui Nicolae Iorga “că orice rând din opera lui Eminescu trebuie cunoscut.”

Într-un cuvânt, se poate concluziona că: Eminescu a spus, Iorga a indicat și dr. Virgil Ene a cercetat, scoțând la iveală nu unul ci două adevăruri: a lui Eminescu și a lui Iorga. În această cercetare privind afirmațiile lui Eminescu în drumul și Ober-Döbling, s-a sprijinit tot pe afirmațiile lui Nicolae Iorga și a rezultat că fiecare cuvânt spus trăda o altă cultură cunoscută de poet. De exemplu: “Dr. Robert Mayer” arăta că era interesat de știința fizicii; “Argus, Argus” dezvăluie cunoașterea mitologiilor antice; “der Köning von China” – dădea bine ca știința istoriei, în timp ce, “Köning von Juden” demonstra cunoașterea religiilor popoarelor orientale; Heinrich Heine era la curent cu arta poetică și în sfârșit, ideea că “limba română e cea mai veche limbă din lume” arată o bună orientare ca știință lingvistică. Aceste culturi aparținând la diferite discipline pe care, de fapt, le studiase Eminescu, în anii petrecuți la facultățile din Viena și  Berlin și nu numai, vor forma cultura de bază multidisciplinară, cultură care l-a ajutat atât în opera poetică și beletristică, cât și în cea a previziunilor științifice. Această cultură a lui Eminescu îl diferențiază de toate celelalte genii cu care l-a asemănat într-un capitol precedent.

Pe plan național însă, dr. Virgil Ene remarcă o asemănare în ceea ce privește cultura lui multidisciplinară cu a lui Nicolae Iorga de care și-ar permite și o diferențiere, care ar consta în faptul, în timp ce kilerii lui Iorga i-au omorât trupul, adică eidelonul, cum s-ar spune, kilerii lui Eminescu urmăresc distrugerea operei, adică a daimonului lui.

Când floarea intelectualității române stă în cumpănă dacă să-l dea sau nu jos de pe soclul nemuririi științei limbii române pe Mihai Eminescu, la Iași un profesor Mihai Lozbă îl declară pe mereu contemporanul nostru – Eminescu… elaboratorul din afara Academiei a conceptului “Știința română”8 Într-o lucrare recentă9  Mihai Lozbă se întreabă “De ce știința română în titlul acestei cărți?” – și ne dă explicația:

“ La întemeierea sa, spune profesorul, Academia a avut ca primă însărcinare elaborarea Dicționarului și a gramaticii limbii române, ambele cu implicații majore în formarea și în parcursul istoric al poporului român, cu documente doveditoare ale dreptății acestui popor de a se constitui în stat pe un anumit teritoriu. Problema s-ar fi putut rezolva prin acceptarea substratului ca parte constitutivă a limbii române, alături de latină, dar lipsa perceperii evolutive a limbii a dus la excluderea acestei soluții, întrucât nu puteau și nu pot fi identificați în prezent, ca popor și limbă,  autohtonii din urmă cu două milenii, deși prezența lor era și este acut percepută ca factor constitutiv al spiritului românesc.

Toate eforturile făcute în cadrul Academiei de către Hașdeu și de urmașii săi pentru descoperirea substratului nu a dat rezultatele scontate. Istoria limbii române a rămas să se bazeze pe aprecierea sumară, anterioară întemeierii Academiei, cum că românii sunt romani, adică de la Roma, iar limba lor este latina adusă la Dunăre de cuceritorii romani și conservată de aceștia până prin secolul al X-lea și chiar mai târziu, când populații străine – slave, ungrofinice, turcice – strecoară în ea elemente lexicale neconforme cu spiritul latin și deci, detașabile.

Aici intervine continuitatea susținerilor și demonstrația profesorului Mihai Lozbă, pe care Ion N. Oprea o vede și o continuare a ceea ce făcuse într-o altă carte importantă a Domniei sale.10

“Față de abordarea oficială a istoriei limbii române, spune profesorul Mihai Lozbă în “Cuvânt înainte” la cartea prezentă, Eminescu elaborează, din exteriorul Academiei, conceptul “știința română” menit să concentreze eforturile cercetătorilor – istorici, lingviști, etnografi, arheologi, folcloriști, juriști etc. – într-o luptă de zi cu zi “pentru toate bunurile naționalității noastre”, bunuri de care, respingând substratul, etnia română este văduvită, spune el, în proporție de două treimi.”

Și mai departe “Luarea în considerație a substratului tracic înseamnă implicit recunoașterea simbiozei traco-latine, proces prezentat metaforic  de Eminescu: “Ramură mutată în pământ departe de tulpina părintească, spunea el,  limba românească s-a nutrit în mediul ei nou, prefăcând nutrimentul în organe specifice ale sale, rămânând limbă romanică.” Înțelegând prin nutriment lexicul limbii, obținem imaginea aportului fiecăreia dintre cele două limbi venite în contact la constituirea noului edificiu lingvistic: traca are o contribuție preponderent lexicală, în timp ce latina vine cu structura paradigmatică (gramaticală) indoeuropeană. Perceperea evoluționistă a constituirii limbii române pe baza contribuției lexicale masive a limbii autohtonilor rezultă și din remarca lui Eminescu asupra popoarelor albanez și bulgar, despre care afirmă că “au sânge tracic în ele, sunt înrudite cu noi.” Blamând orientarea puristă latinizată în cultura română Eminescu avertiza: “Celor ce vor o purificare absolută a limbii române le vom răspunde că acele vorbe pe care vor ei să le alunge sunt așa de concrete, așa de încrescute în țesătura limbii române încât trebuie să rupi țesătura toată ca să le scoți; și cum că limba se deșiră alungând vorbe de o iluzorie origine slavă e dovadă în latiniștii noștri.”

Profesorul Mihai Lozbă își întărește argumentația trimițându-ne și indicându-ne alte texte de susținere a tezelor sale: „Critica abordării tradiționale a istoriei limbii române, bazată pe simbioza traco-latină și pe evoluționismul lingvistic, a fost efectuată în cartea noastră Romanitatea orientală în perspectivă eminesciană, revenind apoi la textul din actualul volum. “În cartea de față, explică el, este avut în vedere fenomenul etnolingvistic constituit în spațiul tracic, ca urmare a cuceririi acestuia de către romani, și evoluțiile care au dus la crearea imaginii mozaicale a lexicului românesc. Faptul că limba română deține, pe lângă lexicul cu aspect latin, serii masive de cuvinte slave, aparent maghiare, aparent albaneze și aparent turcice se explică prin aceea că solul lingvistic traco-latin, constituit începând din secolul al II-lea î.Hr., până în secolul al III-lea d.H. în sud-estul, centrul și estul Europei, au rezultat în intersectare cu romanitatea orientală, fenomenele etnolingvistice slav, albanez și maghiar, baza tracică comună a tuturor acestor fenomene având prelungiri în spațiile rămase neatinse esențial de indoeuropenizare: Lumea mongolo-turco-tătară, ungrofinică, bască, arabă etc. De aici rezultă necesitatea abordării etimologice globale, în spațiul euro-afro-asiatic, a lexicului limbii române.”

Cum profesorul, s-a dovedit, are o largă simpatie și studii aprofundate despre un alt autor – Dimitrie Cantemir, nu se putea să nu-l aducă și să-l păstreze cu detalii semnificative în argumentațile din carte. “În seria autorilor care exclud substratul de la formarea limbii române, zice el, un loc aparte ocupă Dimitrie Cantemir, principele Moldovei în epoca lui Petru cel Mare, autor al unei vaste opere despre romanitatea orientală văzută ca istorie moldo-vlahilor.” Din această operă este amintită Descrierea Moldovei menținută în atenția publicului prin reeditări, în timp ce Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, care încheie seria lucrărilor istorice ca traducere-rescriere lărgită a scrierilor precedente redactate în latină, rămâne la ediția lui Gr.Tocilescu din 1901. De asemenea, Istoria Imeriului Otoman, în două volume, tradusă de Ios. Hodosiu și publicată în 1876-1878, în care Cantemir notează și reține date esențiale din istoria românilor legate de contactele lor cu turcii în procesul creșterii și descreșterii imperiului turc.

Gr. Tocilescu îl aprecia pe Dimitrie Cantemir ca “Patriarh al criticii și erudiției istorice în România”. Naratorul crede că savantul trebuie să-și ocupe locul care i se cuvine în panteonul științei române și îl portretizează, evocându-i calitățile, subtilitățile, crezurile, inițiativele, eșecurile – toate demne de lecturat, spre cunoaștere. I se reconstituie și alte capete de operă, opera.

Determinat să scrie istoria familiei sale, pentru care Petru cel Mare statuase lui Cantemir domnie ereditară în Moldova, să elaboreze opere despre Imperiul Otoman și religia mahomedană, să prezinte rapoarte despre evoluția științei din țările române și, nu în ultimul rând să elaboreze descrierea Moldovei și istoria românilor, ca documente doveditoare a dreptului istoric al acestora la existența statală în spațiul dat, fac pe Petru să simtă că ceea ce era destinat Academiei berlineze este mai de folos și util Rusiei care, strategic, îi blochează trimiterea operei la Berlin.

Către anii 1716-1717, în perspectiva unei apropiate reinstalări la domnia Moldovei, Dimitrie, înșelat, renunță la redactarea în limba latină a scrierilor sale, destinate inițiaților, dar purcede la elaborarea vastei istorii a neamului său chiar în limba acestuia, ceea ce îl onorează, el însuși socotindu-se că “cu strâmbătate, încă și cu păcat, va fi de lucrările noastre de aici înainte mai mult străinii decât ai noștri să știe.”

“Teoria substratului, formulată de Cantemir pentru explicarea limbii latine din greacă pe teren italic și preconizată de Eminescu pentru explicarea limbii române din latină pe teren tracic stă la baza cercetărilor autorului privind constituirea romanității orientale și a evoluțiilor etnolingvistice din sud-estul, centrul și estul Europei.” În partea a doua a cărții, el se completează cu evoluționismul etnolinvistic aplicat la opiniile lui Dimitrie Cantemir despre istoria limbii române. Ultimul capitol este destinat dezvoltării aparentelor slave, maghiare, albaneze și turcice ale limbii române. Mihai Lozbă rămâne un mare cercetător, un prieten de operă al personalităților care rămân veșnic românilor – Eminescu și Cantemir.

Ion N.Oprea alătură spuselor lui Mihai Lozbă pe ale altui ieșean Al.O.Teodoreanu, semn că despre Eminescu s-au găsit întotdeauna oameni care să-i măsoare corect înălțimile, scop în care notează ceva din ceea ce cuvânta Păstorel în prezența Majestății Sale Regelui, cu ocazia dezvelirii monumentului poetului, la Constanța prin 1934, realizat de sculptorul Oscar Han.

“Chipul blajin al chinuitului prooroc și precursor al unității noastre naționale, zicea scriitorul către Sire, în două feluri a cristalizat în conștiința populară un Eminescu tânăr senin, romantic, un Eminescu frumos, acel Eminescu care de la Cernăuți la Sibiu și de la Sibiu la Blaj, cioplea în taină metalul pur al expresiei locale, din a cărei laolată topire avea să iasă unificarea limbii românești, și un Eminescu prematur îmbătrânit și obosit până la istovire, atât de prăpăstioasele piedici ale unui suiș anevoios și amețitor, dar triumfal, cât și de micile mizerii ale unei soarte haine. Numai zece ani de existență fizică despart pe cei doi Eminescu, dar secole de cultură stau nedumerite și inexplicabile între ei. Ceea ce s-a petrecut în creierul efervescent al poetului, de la primele dibuiri și până la Luceafărul nu s-a putut desfășura aiurea, decât în veacuri lungi și multe, de trudnică și lentă evoluție. Claviatura lui sufletească cuprinde toate epocile istoriei românești, de la descălecare și până dincolo de puținele lui zile și în tumultoasele ei accente se adună răzvrătirea unui întreg popor dezmoștenit, care prin ele își clamează dreptul lui la viață. Verbul lui vijelios s-a revărsat huind că năboiul Potopului pe o întinsă pustietate, pe care a fecundat-o și din a cărei roade viețuim și astăzi. Pentru a transpune miracolul, Eminescu, în altă zonă literară, în Franța, de pildă, ar trebui să ne închipuim un poet care să fi deschis ochii înainte de Malherle, pentru a-i închide după Paul Verlaine.

Pe când mărunții grămătici regionali căutau, unii să întocmească o limbă după canoanele lor, alții să învie morții, latinizând slavonisme firești și de mult împământenite, apare Eminescu, ca un stejar din basme, ivit peste noapte, în coroana cât tot cerul, care acoperă țara lui Mihai Viteazul și a marelui rege Ferdinand I, și cu rădăcinile înfipte în toate colțurile ei.

Fericit inspirată a fost unealta meșterului, când a impus materiei inconștiente să ne redea pe Eminescu, cel dintâi și tot atât de inspirat a fost făuritorul, când a ales operei sale locul pe care i l-a ales. Acest Eminescu, de aici înainte, a lui Han, e cel menit să se imprime și să rămână în sufletele tuturor. Cu farul genovez în spate, ca un paznic, cu marea în față, ca un omagiu și ca un simbol, superb ca un Făt-Frumos, idealizat cât trebuie și parcă spiritualizat, acest Eminescu reprezintă pe acel vizionar de geniu care a bătut cu piciorul toate ținuturile și toate potecile țării sale, cu doina pe buze, cu neantul în buzunare și cu România Mare în inima lui.”

… Și la 15 august 1934,  cel mai înainte deconspirat, se adresa regelui implorându-l: “Să ne rugăm, Sire, pentru cel dus, pentru cel prezent, pentru cel etern dorind duhului său fără de moarte și reîntruchipării lui materiale ceea ce singur și-a dorit: “Să-i fie somnul lin/ Și codrul aproape, să aibă un cer senin/ Pe-ntinsele ape…”11

Față de Eminescu, Nicolae Manolescu se află într-o adevărată pseudo-competiție, pentru a-i lua lui Eminescu ceea ce i se cuvine – locul de primă și neegalată vioară a literaturii române, fără să roșească însă. “Nicolae Manolescu este printre puținii critici români importanți care au eșuat în fața lui Eminescu”, spune Theodor Codreanu într-un substanțial eseu12. Și nu numai în fața poetului nostru național, ci și a lui G.Călinescu, cu a sa monumentală Istorie a literaturii române de la origini până în prezent, dar și a celorlalți competitori cum sunt Marian Popa, Ion Rotaru ș.a. adaugă Ion N.Oprea.

“Nu e vorba de o scriere despre Nicolae Manolescu, adevăratul obiect al scrierii eseului său Istoria “canonică” a literaturii române – fiind chiar literatura română în complexa ei spiritualitate” – ne atrage atenția Theodor Codreanu, știut fiind că nu numai despre “detronarea” lui Mihai Eminescu e vorba în Istoria critică a literaturii române, ci de o totală uitare sau inversare a originilor și valorilor culturii și literaturii române în lucrarea lui considerat, încă, de unii, o personalitate de prim plan a culturii românești din ultimele patru decenii, care, iată, totuși, nu rezistă în fața adevărurilor vieții.”

Să fie vorba despre o depersonalizare, urmare a faptului că din 1989 a abandonat rolul prestigios de critic de întâmpinare, prezent, odinioară, cu cronica sa literară la cărțile nou apărute? Dacă explicația este una de ordin partizan sau de interes politico-ideologic, situația devine și mai de neadmis. Ca și Theodor Codreanu, cred că scriind Istoria critică a literaturii române, cu cele 1500 de pagini, pentru a-l egala sau depăși pe G.Călinescu, Nicolae Manolescu a clacat de pe un pedestal care a însemnat doar o închipuire a sa. Cartea lui Theodor Codreanu este un argument în acest sens. Un argument pe care eminescologul îl lasă discuției publice.

Admiratorii lui Nicolae Manolescu aduși la tăcere de însăși lipsa argumentelor, ocolirea și ignorarea altora, sau chiar a erorilor competitorilor, ne fac să înțelegem eșecul. Unii dintre aceștia deja au început să scrie pe alte partituri, cu alte note…, iar Theodor Codreanu îi evidențiază. Semn că “Demiurgul” “făuritor de canoane” nu numai că a pierdut competiția făuririi propriei dimensiuni, dar în multitudinea paginilor sale, ne-a canonit, mai ales pe noi, cei obișnuiți să citim calm, cu creionul în mână. Și pe îndelete, concluzionează Ion N. Oprea.

“Aveți ocazia să vă prezentați cel mai mare poet, Eminescu aici, în inima Europei. Este fantastic. Astfel, noi, europenii, ne putem cunoaște mai bine pe noi înșine”, a spus Jerzy Buzek, președintele Parlamentului European, miercuri 7 aprilie 2010, la Bruxelles, Capitala Uniunii Europene, prezent la Expoziția din colecția Dumitru Grumăzescu-Iași, cu obiecte din viața poetului, aduse și expuse, în organizarea europarlamentarului Elena Băsescu, inițiatoarea Evenimentului.

În 1882, în București, Eminescu a publicat o prefață, în “Broșura Literară populară sau Palavre și Anecdote” de E. Baican: “Nu e popor care să fi intrat în contact cu Românul, fără ca acesta să-și bată joc de el. Sunt nenumărate anecdotele populare în care se iau peste picior grecii, evreii, nemții, ungurii,  polonii, muscali; asupra țiganilor există o întreagă epopee populară în versuri lapidare, cum și-au făcut biserică, ce predică le-a ținut părintele Porgație și popa Mătrăgună, cel de viță bună. Crezul și cele zece porunci s-au răstălmăcit de către români și s-au potrivit neamului; despre bulgari există de asemenea o lungă povestire a lui Hagi Ivatu, craiul care a vrut să ia Țarigradul înarmat cu un praz; despre sârbi asemenea, c-un cuvânt despre toți.

Un obiect predilect al ironiei populare e popa și călugărul. Mulțimea cea mare de călugări și lipsa de cultură a clerului laic și monastic vor fi fost în mare parte cauza acestei ironii.

Din această limbă puțin cultivată a literaturii populare, d.Baican ne trimite câteva probe care, desigur, vor interesa.

Între mulțimea aceasta de tipuri, românul însuși apare isteț și batjocuritor, personificat ici în Pepelea, colo în Păcală.

În Cronicile noastre, descrierea lui Matei Basarab, făcută de diaconul Paul de Alep, printre care și scriitorii  poloni, mărturisesc că la mesele Domnilor Basarabi și Mușatini, se cânta și se glumea mult. Astfel, bunăoară, cântecul dezgropat; Ștefan, Ștefan, Domn cel Mare,/ Seamăn în lume nu are…” se cânta de către toți mesenii. Bufonii își făceau mendrele, zicându-i lui Vodă “măi vere”, curțile domnești erau pline de cimpoiași, ospețile țineau câte douăsprezece ceasuri în șir și-n această viață pentru care Miron Vodă Barnovschi zice că: “e dulce domnia la Moldova”, răsuna numai din când în când buciumul războinic, chemând Vrancea și Câmpulung-ul, Soroca și Tigheciul, Țara de Sus și Țara de Jos, sub cei doi vornici, ce comandau aripile împotriva dușmanului. Pe cai, cărora le ziceau: “Așterne-te drumului / Ca și iarba câmpului / La suflarea vântului.”

În țară s-arunca o adevărată vijelie, spre margine și vai de neamul ce-i încăpea pe mâini.

Ceea ce presupunem este însă, că în vremea unora dintre dinaștii români cată să fi existat o epocă literară, ale cărei rămășițe fragmentare se mai găsesc astăzi și pe care pe zi ce merge se împuținează.

Anecdotele au de-altmínteri   proprietatea de a se schimba cu timpul și de a se adapta actualității; multe pot fi de tot moderne.

Reproducând aceste anecdote, nădăjduim că autorul lor își va continua lucrarea, în care arată talent și se va sili să dezgroape mai târziu poveștile lui Pepelea, care sunt fără contestare mai vechi decât acestea ce scapară din contactul cu străini.”

Scriitorul Ion N. Oprea a identificat nu  doar prefața, ci și cartea. După introducere la cele 100 de palavre, anecdote, taclale ș.a. autorul pune în carte următoarea introducere: “Un țăran român râde când te aude conjugând un verb, și țărăncile te jelesc, că poate n-ai avut mamă ori tată, ca să te fi învățat a vorbi; iar un țăran de altă națiune se duce în fuga mare la școală dacă voiește să-și vorbească bine limba pe care n-o știe de acasă, decât foarte rău.

Când românul nu te prea înțelege în vorbă, îți zice că “nu vorbește ca oamenii”. Când vrea să-și râdă de țigan, zice că țiganul nu-i ca omul. Când i se îmbolnăvește calul sau vaca românului, el zice:” nu-ș ce are, pentru că nu poate ca… oamenii.” Când se încurcă ițele țărăncii, pe loc le zice, că „ițele nu-s ca oamenii”, „că nu vezi un măr, o pară ca oamenii”, nici câinele (câte odată) nu latră ca oamenii.

Vorbele “ca omul, ca oamenii ne fac să înțelegem că așa cere gustul românului, să fie și omul (de orice națiune) ca românul, și animalul, și lucrurile să fie după gustul lui.”

Cartea cu “Literatura populară” despre care ne-a vorbit scriitorul Ion N. Oprea, nu are decât 71 de pagini, formatul buzunarului. Tocmai bună de luat la citit. În vremurile noastre, cine o editează? Dar cine o citește? E prefațată de M.E, doar.

 

(Fragment din lucrarea „Suntem un popor mai vechi înaintea multora din Europa prezentă, încă mai mult, am fost  și noi un Imperiu”, parte a volumului în pregătire „Studii la cărți  –  Ion N. Oprea”, de Gheorghe Clapa).
Note

La Ion N. Oprea, “Eminescu și Cantemir în știința română”.

 

  1. Ion N.Oprea, “Eminescu și Cantemir în știința română”, în “Scurte medalioane. Semnal istorico-literar” cu o postfață de Constantin Clisu, Editura PIM Iași, 2010, p.68-76.
  2. Mihai Lozbă, “Dimitrie Cantemir și problema științei române”, Editura Junimea, Iași, 2009, 230 pagini.
  3. Idem, “ Romanitatea orientală în perspectivă eminesciană”, Editura PIM, Iași, 2008, 197 pagini. Vezi și Ion N. Oprea, “Istorie a limbii române care aduce acasă lexicul înstrăinat”, în “Elanul” nr.74 din aprilie 2008.
  4. Din “Tămâie și otravă”  de Al. O.Teodoreanu, ediție de Ilie Dan, Editura „Vasiliana – ’98”, Iași 2009, p.411-414). Publicat în revista “Elanul” nr.89/2009/p 15-16.
  5. Theodor Codreanu, “Istoria <canonică> a literaturii române”, Editura “Princeps”  editată în 2009.

13.”Evenimentul” din 3 ianuarie 1903.

  1. E Baican, “Literatură populară sau palavre și Anecdote” – broșura I-a – 100 de subiecte, București, tipografia Academia Română (Laboratorii români), strada Academiei 26 -1882 – închinată Domniei sale Domnului Titu Liviu Maiorescu spre semn de înaltă stimă și profund devotament, cu prefață semnată M.E., existentă în Biblioteca Universitară Iași, cota II 32.215.

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.569 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5