ION PILLAT –  de la simbolism la poezia pământului natal

Nepotul lui Ion Brătianu, născut dintr-o familie de vechi boieri moldoveni, n-a urmat o carieră politică, așa cum au făcut bunicii lui. O amestecătură de moldovean, după tată și muntean, după mamă, Ion Pillat a avut parte de o copilărie fericită petrecută, fie la Florica în lunca Argeșului sau, după caz, la Miorcanii  de pe Prut la moșia tatălui său. Să-i fi marcat acestă copilărie toată viața cu meleagurile ei de neuitat? Amândouă aceste colțuri de țară s-au fixat în memoria afectivă a copilului, transpunându-le mai târziu în poezie.

Având parte de o copilărie fericită și de o instruire aleasă cu studii la Sf. Sava, apoi la Paris , unde a urmat liceul și cele două Facultăți (Sorbona)-juridice și litere- Ion Pillat a primit o educație artistică aleasă. Vizitează muzeele, participă la spectacole teatrale, la Operă, colindă locuri celebre pentru monumentele lor de arhitectură, la Chartres având revelația artei gotice, vizitează Londra, Elveția, Italia, Constantinopolul, lărgindu-și considerabil orizontul  spiritual. Zile întregi zăbovește prin librării și anticariate descoperind scriitori ca Leconte de Lisle, Heredia, Baudelaire, Verlaine,  Wilde, Poe, Omar Khayam, Rilke etc. Frecventează cafenele ca Closerie des lilas și Vachette, rătăcește cu Horia Furtună prin grădinile Luxemburgului, recitindu-și amândoi versuri cu voce tare.

În 1914, când vine acasă, e plin de tot acest proaspăt depozit sufletesc și se hotărăște să se consacre poeziei. O nepoată a lui, îi ia pe furiș primele poezii și i le arată lui Maiorescu. Criticul i le-a primit cordial și două dintre ele le-a publicat în „Convorbiri literare”. Publică primele volume de poezie, „Visări păgâne”(1912), Eternități de-o clipă (1914) și „Amăgiri”(1917), după care e luat în război ca ofițer de legătură pe lângă Misiunea franceză. Scapă ca prin minune de moarte de două ori, o dată când o bombă explodează în fața automobilului său și altă dată după o cumplită catastrofă feroviară. După război se atașează de cercul „Gândirea” publicând versuri din „Pe Argeș în sus”. Colaborează la „Sburătorul”, „Însemnări literare”, „Viața Românească”, „Revista fundațiilor regale” și „Universul literar”.

Mamă-sa i-a transmis trăsăturile temperamentului poetic muntean, simțul plastic, gustul liniei rafinate și al pitorescului. Din firea moldovenească a tatălui a luat înclinația spre reverie și meditația melancolică.

Deși de formație literară parnasiană și simbolistă, el urmează o cale proprie în poezie. Ca toți parnasienii e atras de civilizațiile defuncte, înflorite pe alte meleaguri. Imaginația lui colindă secole și meridiane. Se închipuie retrăind viața nomadă a „nebiruitului khan Djebe, care a călcat pământul  „sub tropot de copite” și se odihnește acum lângă „ o mare albă”, sau existența lui Omar Khayam, poetul „silfic”, înmormântat la Nișapur, într-o grădină„ cu trandafiri sălbatici sădiți jur-împrejur”.

Decorurile sunt exotice: orientul fabulos, Brussa, Basra, Bagdadul, moschei vechi, verzi-albastre, fântâni fermecate, oleandri înfloriți și roze de Șiraz, sau stepa asiatică, ale cărei ierburi pipernicite le strivesc sub copitele cailor hoardele lui „Krum cuceritorul”

Multe din poeziile lui din „Eternități de-o clipă” sunt simboliste, amintind de Baudelaire.

Evoluția lui Pillat a lăsat în urmă astfel de încercări și s-a orientat spre trăirile autohtone. Fostul rătăcitor a găsit în suflet „ cumpăna veciei”, măsurându-și cu pasul „ogorul strămoșesc”, „moșia” pe zarea căreia au ancorat Carpații. Pillat descoperă astfel poezia chtonică. Volumul „Pe Argeș în sus” ne revelează priveliștile românești de o rară frumusețe: Florica, locul lui natal, Râul Doamnei,  Negoiul, regiunea în care a copilărit, un cadru rustic, patriarhal:

„…Las altora tot globul terestru ca o minge,/ Eu am rămas în paza pridvorului străbun,/ Ca să culeg cu ochii livezile de prun,/ când alb Negoiul, toamna, de ceruri se atinge” (Ctitorii) E vorba de o lirică a permanențelor cu podgorii pline de rod, dealuri albe sub omăt, lunci înverzite, zăvoaie argintii, natură ce-și găsește farmecul prin rotația anotimpurilor. Oriunde poetul își întoarce privirile descoperă amintiri scumpe: mormântul bunicului, odaia copilăriei, banca pe care se odihnea etc. El își ctitorește viața pe dealurile toamnei, așa cum odinioară a descălecat cândva Negru-Vodă. Parcul năpădit „de bozii și urzici”, e al Goleștilor; umbrele lor mari, „înfrățite” și „lungite în amurg” îl ajung pe poet în plimbările sale, făcându-l să-și aducă sfios mâna pe pălărie. Obiectele acsnice au fiecare o istorie, constituie un prețios depozit memorial. Pillat evocă pios asemenea relicve familiale, „iatacul bunicului”, patu-i simplu, „și azi nedesfăcut”, ceasul, bățul, putina în care făcea „băi în foi de nuc”, ochelarii bunicii, pe scrin. Viețile lor continuă să trăiască în mobile, haine, lucruri: „Văd- zice poetul- rochia bunicii cu șal și malakov,/ Văd uniforma veche de „ofițer”la modă,/ Când mai mergeau boierii în butcă la Brașov…”(Odaia bunicului).

Cum remarca și Eugen Lovinescu poezia lui Pillat din acestă peroioadă devine tradiționalistă. Chtonismul lui are calitatea de a scoate în evidență sentimentul horațian. „Toată poezia mea- zicea poetul- poate fi redusă, în ultimă analiză, la viziunea pământului care rămâne același, la presimțirea timpului care fuge mereu… Jocul acestor două coordonate, dă după mine, valoarea ei personală unei atari poezii, ferind-o de a fi pur descriptivă, parnasiană și rece, cum sunt unele bucăți din „Visări păgâne”, sau prea fluidă și lipsită de consistență formală, cum sunt altele din „Eternități de-o clipă” ori din „Amăgiri”.

Casa lui de la Florica sclipește printre nuci bătrâni, viața se regăsește aici printre tiparele trecutului:

„Caleașcă, drum de noapte, păduri adânci de fag/Și prin frunzișe lună căruntă-n ceață fină,/ Poiene necosite de mult și miros vag/ De flori de fân în floare, de fragi și de sulfină…// În pace sufletească, topindu-se, te-alină/ Realitatea vremii pe al naturii prag./ Prin ce metamorfoză revăd obrazul drag/ Al fetei ce-altădată în alba crinolină!/ Acei ochi sălbatici, același zâmbet trist, / din care făurisem a dorului povară,/ Și eu același tânăr și palid bonjurist…// Când ea înfășurată în vălul de de percal, / Îmbălsămat de vântul pădurilor de vară,/ Visa la iarnă baluri la consulul muscal.”

Toamna lui seamănă cu toamna „Medelenilor” a lui Ionel Teodoreanu. Timpul intervine și aici. Parfumurile, luminile, gustul fructelor coapte îi permit poetului să-și regăsească sufletul infantil. Lirica lui bucolică „izvorăște din sufletul copilului de altădată și din nostalgia în omul matur de azi, după raiul pierdut al copilăriei de atunci.” (Mărturisiri) Pe calea darurilor toamnei, a culorilor și savoarei lor, poetul se întoarce îndărăt: „Zadarnic cred că vremea cu anii a trecut// În fiecare toamnă reintru în trecut.// Copilăria toată dă buzna la uluci,/ Când stă la poartă coșul cu struguri și cu nuci.” (Septembrie)

Nu mi-am propus să fac o exegeză a poeziei pillatiene, am adus în față câteva aspecte mai importante din poezia lui. Eu văd în Pillat un Alecsandri al timpurilor moderne care reînvie lumea satului cu frumusețile ei, văzută prin prisma noilor curente literare. Are asemănări și de viață cu Alecsandri. Amândoi au călătorit mult, au cunoscut și alte ceruri pe care le-au evocat, având similitudini și afinități temperamentale profunde. (T. Vianu) Ambii au o imaginație  mai mult vizuală, înclinând spre contemplația senină a naturii și vieții.

Și acum ne întrebăm: mai este actual Ion Pillat? Se mai citește Ion Pillat? Mai este tineretul interesat de poezia lui?

Eu cred că da! Găsim în poezia lui dulceața vieții patriarhale de altădată pe care cu toții ne-am dori s-o reînviem și s-o trăim departe de zbuciumul societății de azi. Și de aceea merită citit!