Primit pentru publicare: 04 mai 2015
Autor: Ion N. OPREA, Membru de Onoare Fondator al Rev. Luceafărul
Publicat: 04 mai 2015

Ion Pribeagu, Vasile Cristian, Constantin Tănase, aceleași cuvinte și versuri…umoristice

Isac Lazarovici, Ion Pribeagu după pseudonim, omul cunoscut și sub numele de regele umorului din România, evreul care a inventat-o pe ZARAZA și i-a adus faimă lui Constantin Tănase, vasluian de-al meu, cel căruia îi apărea caricatura-foto din Adevărul din 1945, activ prin versuri pe scenele căminelor  cultuarale până prin 1963, dar și mai apoi,a fost  uitat pe nedrept în subsolurile istoriei, și prea repede.

El este cel care a dat viață cunoscutei Zaraza, tangoul care din 1931 umplea casa în serile când fetele, surorile noastre, și prietenele lor, la clăci pentru pregătirea zestrei care li se cerea la majorat, încărca spațiul cu muzica devenită de mare  popularitate atunci, poate înainte ca “ultimul trubadur”, Cristian Vasile, brăilean, să fie pe deplin cunoscut…

La clăci, dar și la serile dansante, unde mamele, însoțindu-și fetele, rezemau pereții interioarelor…

Cam în aceeași perioadă, se crede că fără vreo legătură cu Zaraza, Constantin Tănase, monstru sacru al vodevilului interbelic românesc, exponentul  unei generații care își făcea prezența, dădea textele sale, tot umoristice, izvorâte din ascunzișuri ale realității politico-sociale  care nu serveau politic dar care erau gustate  până în cele mai îndepărtate localități.

În spatele celor doi –Cristian Vasile și Constantin Tănase – se afla evreul botoșănean, Isac Lazarovici, înalt cât un metru și jumătate, care, se spunea, îndrăgise în adolescență, la Botoșani, o domnișoară, Zaraza, căreia, avea să-i  închine versurile, puse pe muzică de Cristian Vasile și urcate pe scenele românești  de Constantin Tănase, care rupeau inimile nu numai juvenile:

“Când apari senorita, în parc pe-nserat
Curg în juru-ți petale de crin.
Ai în ochi patimi dulci și luciri de păcat,
Și ai trupul de șarpe felin,
Gura ta e-un poem de nebune dorinți
Sânii tăi un tezaur sublim.

Ești un demon din vis, care tulburi și minți,
Dar ai zâmbetul de heruvin.
Vreau să-mi spui frumoasa Zaraza,
Cine te-a iubit?
Câți au plâns nebuni pentru tine,
Și câți au murit?
Vreau să-mi dai gura-ți dulce Zaraza,
Să mă-nbete mereu,
De a ta sărutare Zarza vreau să mor și eu!”

Gheorghe Median, istoricul botoșenean, despre care noi am mai vorbit din acest spațiu  de pagini, îl vede pe Ion Pribeagu, „iubit, prigonit, aproape ucis pentru că a îndrăznit să glumească”…

Cunoscut mai ales în cercurile culturale de la București, în acei ani ai începutului lui 30, Ion Pribeagu s-a întâmplat să scrie versurile acelei melodii Zaraza, puse pe note  de acel Cristian Vasile,  socotit și el un celebru trubadur al României interbelice.

Ba se crede că versurile pentru această melodie au fost scrise chiar împreună… Internetul, însă,  ni-l prezintă în întregime pe Crstian Vasile autorul versurilor și al melodiei.

„…Ion Pribeagu a scris versurile acestei melodii. Putem spune că botoșăneanul este cel care a creat acest personaj. Zaraza, ca linie melodică, este de fapt un tango uruguayan, creația lui Benjamin  Tagle Lara, compus în 1929. Cu alte cuvinte, Zaraza pe care o cunoaștem este la nivel de versuri creația lui Pribeagu, iar ca linie melodică a lui Tagle Lara”, contrazice Gheorghe Median credința că am  fi în total creatorii, susținătorii și răspânditorii ei…

Și ni se destăinue și sursa de inspirație a versurilor, acea tânără botoșăneancă, pe care numai  micul și, se pare,  foarte timidul, dar întreprinzătorul  evreu poposit la Botoșani din târgul numit Sulița, o cunoscuse în adolescență iar întîlnirea lor la intrarea în Grădina Publică Vârnav din Botoșani, astăzi Parcul „Mihai Eminescu”, a dat naștere  la ceea ce avea să devină o melodie de dragoste, care îi va da și îndrăzneala de a se recunoaște un permanent îndrăgostit – melodia fiind înregistrată în studioul  Odeon din Berlin chiar din 1931.

Ulterior, în perioada de influență și activitate a „Gărzii de fier”, când  evreii au avut atât de mult de suferit, prin 1939-40, se spune că Ion Pribeagu și Constantin Tănase aveau să facă un cuplu. „Umorul sănătos, degajat de poeziile lui Ion Pribeagu a fost remarcat de celebrul actor de revistă Constantin Tănase, care i-a solicitat colaborarea în 1939. Pentru aceasta, între anii 1939-1944, înzestratul umorist a scris renumitele scheciuri care au făcut deliciul publicului prezent la spectacolele Companiei  de Revistă Cărăbuș”, spune Gh. Median.

Constantin Tănase intepreta personal scenetele scrise de Ion Pibeagu.

În versurile și colaborările sale Ion Pribeagu scria umor, fără a evita pe legionari, nici pe comuniștii de mai târziu, nici pe Hitler, pe Carol al II-lea și nici pe Stalin sau adepții lui din România ocupată.

„…Ion Pribeagu era un umorist de calitate care ținea la libertatea expresiei și la  caracterul tămăduitor al râsului, mai ales în acea perioadă grea”, în care, se știe că „fără frică, Constantin Tănase juca pe textele lui Ion Pribeagu”, scrie Median.

Mai târziu – amintindu-ne de Ion Pribeagu și Constantin Tănase – personalitatea lor avea să se regăsească în filmul românesc „Actorul și sălbaticii”, ecranizat în 1975, cu Toma Caragiu în rolul lui Costică Caratase (Constantin Tănase) și cu Mircea Albulescu în cel al textierului evreu Ionel Friedman (Ion Pribeagu). Ceea ce înseamnă,  cu toate  amenințările vremurilor și a oamenilor puși să stea de gardă, Ion Pribeagu și opera sa au supraviețuit, el „a adus zâmbete pe chipul oamenilor și în anii crunți ai războiului”, și după, completăm noi. „Este un lucru mare ăsta!” (Gh. Median).

Până la urmă gura slobodă a lui Ion Pribeagu l-a făcut să devină persona non grata, ajuns într-o sărăcie lucie, ca tot românul, deși român-evreu, după ani de mari privațiuni, a cerut să plece în Israel, avea rude la Tel Aviv, și în 1962, sătul de sărăcie, cenzură și botniță pusă, i-a scris lui Gheorghe Gheorghiu-Dej cu textul în versuri:

Am depus actele toate
Și bilet de sănătate,
Și fotografii recente
Cazierul cu amprente,
Plus biletul de vaccin
Că n-am fost supus străin,
Note bune la purtare,
Ordine de concentrare,
Act de naștere-al lui tata,
De la fisc pe cinci ani plata,
Anexez aici chitanța
Că-s la zi cu Manuntanța,
Am dovada de la „Sacra”
C-am trăit bine cu soacra,
Că n-am bloc, că n-am moșie,
Că n-am stat la pușcărie,
Că n-am fost nici beat, nici mort.
Am și act de cununie
Și-mi mai trebuie o hârtie,
Doar atâta: pașaportul.

Amuzat, scriu ziarele, liderul comunist, a citit, a zâmbit, cum îi era obiceiul, și i-a dat pașaportul, iar Ion Pribeagu din Israel a continuat să scrie pentru presa de limba română, cu rubrică specială de cronici rimate în cotidianul „Viața noastră” din Tel Aviv, dar și în volum, „Puncte de foc” în 1963.

„Mic și-al dracului”, volume de antologie în 2005 și 2007, postume, Editura Teșu, București  Isac  Lazarovici s-a născut într-un mic târg botoșănean, numit Sulița, la 27 octombrie 1887. Făcea parte dintr-o familie de negusori evrei săraci, iar copilăria și adolescența i-au fost marcate de lipsuri. La vremea aceea, la sfârșitul secolului al XX-lea, județul Botoșani, era înțesat de comunități evreiești. Aproape fiecare târg mai răsărit avea o comunitate de măcar 50 de suflete. Când a început să scrie, „era mic de statură, purta ochelari cu ramă groasă de baga și, în contrast cu opera sa, care emana o debordantă veselie, era un om sobru”, îl descrie același Gheorghe Medean, istoricul Botoșanilor.

În  1910, la 23 de ani, Isac Lazarovici, evreul botoșănean, pleacă la București și încearcă să-și câștige pâinea, scriind versuri umoristice de tot felul – calambururi, anecdote, poeme – prima dată sub numele de Sachi Disperatul, apoi Ion Palavră, Ion Vraiște, Ivan Turbincă, Vasile Găină și Vasile Ispravă.

„S-a stabilit de tânăr la  București, unde s-a afirmat prin talentul și ușurința cu care compunea cronici rimate, gen gustat de publicul cititor al primelor decenii ale secolului al XX-lea. Trecerea de la acestea la poezia umoristică și transformarea sa într-un poet adevărat i se datorește în mare parte lui Cocea (N.D. Cocea) care i-a remarcat talentul și i-a dat îndrumările necesare valorificării superioare a acestuia”; ”Cronicile rimate inspirate din viața cotidiană sau poeziile cu „poante”, cu eroi provenind din toate mediile sociale, români și evrei, deopotrivă, satirizând avariția, prostia, naivitatea, infatuarea, infidelitatea conjugală, bigotismul, demagogia, lichelismul, șarlatania etc. s-au bucurat de o enormă popularitate, păstându-și, în ciuda trecerii timpului, capacitatea de a stârni râsul și buna dispoziție”, este de părere Gheorghe Median.

A scris la „Adevărul literar și artistic”, „Caricatura”, „Cuvântul izraelit”, „Ordinea”, „Pardon”, „Rampa”. Volumele „Poeme umoristice” în 1912, Picante, Depozitul General  al Librăriei Alcolay, „Vârfuri de spadă” în 1915, „București-noaptea” în 1922, „București-Iași”, 1922,  „Strofe ștrengare” și „Miere și versuri”, ambele în 1934, „Almanahul Ion Pribeagu”, București, 1945, „Puncte de foc” în 1963 și postumele: „Treanca-fleanca, mare circ”, 1972, „Impertinenți” 1973, „Versuri și casete”, două volume, Chișinău în 2000, „Mic și al dracului”, antologie 2005 și 2007, „Comediile lui Ion Pribeagu” 2007, „Foaie verde catalboși, noi suntem niște scârboși”, 2012, mai toate la Editura Teșu, București.

Din 17 ianuarie 1929, când s-a inaugurat la Radiodifuziunea Română „Ora veselă” numele lui Ion Pribeagu a devenit cunoscut pe tot cuprinsul românesc, până și pentru copii.  Textele sale umoristice, multe în lectură proprie, fiind diferite în numeroase emisiuni, începeau  cu: „Fraților din toată țara,/ Din Arad și Hunedoara/ Din Constanța și Sascut/ Vă salut/ Și  vă spun la toți cinsit:/  Bine v-am găsit!”.

Tot pentru cunoașterea sa în poezia „Verișoara” scria: „Prin anul nouă sute nouă/ Nu mai eram un oarecare,/ Veneam la clubul „Lumea nouă’/ Și alte cercuri literare,/ Îl cunoscusem pe Gârleanu,/ pe Cincinat, pe Eftimiu,/ Îmi oferise Minulescu/ „Romanțe pentru mai târziu”…

„…Era un om mărunțel, îmbrăcat îngrijit, cu o pălărie „Borsalino”, cu gulerul cămășii apretat și de o albeață imaculată, cu hainele bine  croite pentru trupul său de liliputan, cu ochelari rotunzi, imenși pentru  persoana atît de glacială, dindărătul  cărora te țintuia  o privire sclipind de inteligență. Umbla totdeauna grav, frământat parcă de mersul inexorabil al omenirii către pierire.

Copil fiind, m-am încrucișat nu o dată cu el pe stradă și-i auzeam pe cei din jurul meu șoptind cu respect: „E Ion Pribeagu”, scria despre el dramaturgul și realizatorul T.V.  Octavian Sava pe 17 ianuarie 2008.