Primit pentru a fi publicat de la autor, Ioan Vasiu, 28 iun.2014
Editor: Olivian Ivaniciuc, 30 iun. 2014

Născut la 12 septembrie 1947, în comuna Dalboşeţ, judeţul Caraş-Severin, Iosif Băcilă a absolvit Facultatea de Filologie din Timişoara şi este profesor de limba şi literatura română la Liceul Teoretic „Eftimie Murgu” din Bozovici.

După ce a debutat în paginile revistei Orizont (1979), a continuat să publice în binecunoscute reviste. În anul 1983 a câştigat concursul de debut al Editurii Facla din Timişoara, şi a publicat apoi mai multe volume, bine primite de critica literară.

Despre opera literară de până acum a scriitorului Iosif Băcilă şi-au exprimat părerile reputaţi critici literari, printre care Constanţa Buzea, Mircea Şerbănescu, Ilie Chelaru, Alexandru Ruja, Aurel Turcuş, Ion Marin Almăjan, Nicolae Dolângă, Ionel Bota, Constantin Buiciuc şi mulţi alţii.

În toată creaţia sa lirică, e lesne de observat că poetul Iosif Băcilă, în permanenţă este „dublat” de profesorul cu acelaşi nume, bun cunoscător al limbii noastre naţionale, iscusit mânuitor al condeiului, făuritor al unor metafore antologice. De fapt, chiar titlurile unora dintre volumele sale, publicate în decursul ultimilor treizeci de ani, pot fi socotite adevărate metafore: „Lumina cântecului” (1986), „Poeme-Sânziene” (1997), „Oglinzi în inima pietrei” (2002) şi „Poeme-Semenice” (2014).

Acest recent volum de versuri, la care mă refer în continuare, cu un tiltu atât de inspirat, „Poeme-Semenice”, apărut la Editura Excelsior Art, Timişoara, 2014, beneficiază de referirile critice ale unor scriitori de seamă din zona de vest a ţării, Gheorghe Azap şi Octavian Doclin, tipărite pe cele două clapete ale coperţilor, pliate înspre interiorul cărţii.

Fascinat de mirifica zonă montană a Ţării Caraşului, autorul acestui minunat şi surprinzător volum, creionează un ambient fermecător, de basm:„Parcă nimic nu mi se pare / mai interesant şi mai uluitor / în acest nemărginit Univers / decât acasa izbăvitoare a curcubeului…” (pag.30) sau: „Fără început, / fără sfârşit, / albăstriu şi înverzit, / muntele împădurit – / scalda vulturilor, / frunza mesteacănului, / cântecul pitpalacului…” (pag.54).

Cu o sinceritate care cucereşte cititorul, Iosif Băcilă recunoaşte că „Poetul / nu poate fi înţeles / totdeauna; / precum liniştea / de după sărut…” (pag.72), iar Poezia, după părerea lui, este ca o „frumoasă Consânzeană / cu buzele pale, / ce-şi întâmpină / oaspeţii în Cetate / cu pâine şi sare!” (pag.61).

Deoarece multe dintre poeziile incluse în acest nou volum, semnat de Iosif Băcilă, nu au titlu, am putea rămâne cu impresia că sunt strofele înşiruite, ale unui lung poem, care „curge” molcom pe alocuri sau repede şi zgomotos alteori, asemeni unui pârâiaş de munte, cu apă limpede, ce-şi face loc printre malurile stâncoase, admirând cum „fluieră vântul / căutând grăbit drumul / către albăstriul înălţimilor…” (pag.70). În discursul său liric, poetul îşi aminteşte, cu drag, de chipul luminos al fiinţei iubite: „Ochii tăi – / oglinzi înrămate / pentru tărâmul celălalt !” (pag.44) sau „Şi iarba, / iarba ţese rouă, / coboară luna pe pământ – // Şi tu, / şi luna, amândouă, / mirese sunteţi, în cuvânt !” (pag.46).

Poezia lui Iosif Băcilă este plăcută auzului, curată şi demnă, melancolică şi emoţionantă, de cele mai multe ori, încărcată de o muzicalitate interioară, până şi atunci când versurile nu au ritm şi rimă: „Caută-mă şi iubeşte-mă, aşa, / la întretăierea somnului, / ca pe o zi de Duminică / ori ca pe un Munte Semenic !” (pag.76) sau „Când prigoruia / stârneşte ploaia, / peste păduri şi poteci, / ori rătăceşte singuratică / la marginea râului, / să-i aducă aminte / curcubeului / că şi-a uitat culorile / de vatră încinsă / sub streaşina ochilor mei…” (pag.69).

Privită în ansamblu, poezia pe care ne-o oferă talentatul poet Iosif Băcilă, este ca o „oglindă” în care se scaldă şi se răsfaţă înălţimile golaşe ale munţilor, pădurile foşnitoare, iarba şi florile păşunilor, apele cristaline ce se rostogolesc la vale, printre malurile incomode, seninul cerului ori vârtejul norilor ameninţători.

Am putea afirma că, citindu-i cărţile, facem cunoştinţă cu un mare iubitor al naturii, căruia îi place să rătăcească pe Valea Morilor, înspre Pădurea de argint sau spre izvoarele Nergăniţei. „Urcând poteca / tot mai arare, / ducem un dor ori / o stâncă-n spinare ?!” (pag.42) ne mărturiseşte, cu sinceritatea omului născut şi crescut la ţară, acelaşi poet cărăşan, într-o scurtă dar frumoasă poezie.

Nu pot să închei aceste sumare referiri la recent-tipăritul volum de versuri semnat de Iosif Băcilă fără a spune că minunatele sale poezii trebuie citite atunci când simţim nevoia de linişte şi de alinare, de depănare a unor amintiri neşterse de trecerea timpului, de reflecţie şi de visare, cu ochii larg deschişi.

Revine, ca un leitmotiv, în versurile acestui poet, dorinţa şi plăcerea de a evada în mijlocul naturii, în libertate, departe de zgomotul, stresul şi agresiunile cotidianului.

Avem de-a face, aşadar, cu un poet care, prin textele lirice grupate în această carte, încearcă, şi reuşeşte să ne convingă, încă o dată, de valabilitatea „tezei” susţinută de genialul Lucian Blaga, potrivit căreia „veşnicia s-a născut la sat”…

Un poet dezinvolt, un „colorist”, asemeni unui pictor autentic, care ştie să impresioneze prin tonul nostalgic ce refuză orice artificiu fals. Un poet de la care încă mai aşteptăm surprinzătoare „erupţii” lirice din „vulcanul” sufletului său mărinimos…