Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 12 → 2020

Iubirea de ţară  la două mari spirite ale Literaturii universale: EMINESCU ŞI OVIDIU (Segmente de exegeză literară comparată)                

Revista Luceafărul: Anul XII, Nr. 1 (133), Ianuarie 2020
V-ați iubit vreodată țara?
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: ISSN 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

Iubirea de ţară  la două mari spirite ale Literaturii universale: EMINESCU ŞI OVIDIU
(Segmente de exegeză literară comparată)                

Primit pentru publicare: 09 Ian. 2020
Autor: Prof. Vasile GĂUREAN, Bistrița
Publicat: 09 Ian. 2020
© Vasile Găurean© Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE


 

Iubirea de ţară  la două mari spirite ale Literaturii universale: EMINESCU ŞI OVIDIU
                  (Segmente de exegeză literară comparată)                          

         „Nescio qua natale dulcedine cunctos
                        Ducit et imemore non sine esse sui?”
                  (Cu ce-i vrăjeşte oare pe toţi pământul ţări

                   De nu mai poate nimeni în veci de a-l uita?)
                        (Publiud OVIDIUS N ,,Ponticele”,I, 3,)

Există în viaţa lui Eminescu şi Ovidiu un moment pe care l-am putea denumi al descoperirii patriei.
Despărţirea de locurile natale aduce individului o nouă perspectivă şi poate avea un rol formativ pentru omul matur.

Chipul ţării îi va apare într-o lumină nouă lui Goethe, cu prilejul călătoriei în Italia, „ţara cu lămâi în floare”;   Byron duce cu sine chipul ţării britanice pe câmpurile de luptă ale Greciei răzvrătite. Lermontov şi Puşkin –în Caucaz şi respectiv, la Chişinău- trăiesc mai fierbinte drama patriei lor încătuşate de ţar, iar Dante îşi poartă cu sine încă mai arzător imaginea nefericitei Italii în ţinuturile întunecate sau în cele strălucinde ale patriei celeste. Şi apoi, oare nu în depărtarea babilonică reînvie pentru întregul popor evreu credinţă şi valorile pe care le uitase?

Plecarea la studii la Cernăuţi a provocat tânărului Mihai Eminovici conştientizarea faptului că a avut la Ipoteşti o mică patrie edenică, la care va năzui de acum, deşi îi va fi tot mai puţin accesibilă. Prin Aron Pumnul – profesorul iubit de toţi elevii cernăuţeni- viitorul poet se va ridica la conştiinţa unei patrii mari, româneşti, o patrie în suferinţă, luptătoare. Tot de la el a avut coordonatele de bază narative şi afective pentru romanul de mai târziu, ,,Geniu pustiu”, epopee a unui neam martirizat, prins în vâltoarea  anului revoluţionar 1848. După moartea lui Aron Pumnul, avea să facă ştiuta călătorie spre Blaj, „mica Romă a neamului”, aureolată de atâtea calde amintiri narate de profesorul preferat.

În peregrinările pe tot întinsul ţării cu trupele de teatru, poetul a putut constata cât de puternică e iubirea de moşie a neamului său. A învăţat el însuşi să iubească şi să-şi preţuiască poporul pentru trecutul lui, pentru inima caldă, pentru frumuseţea şi înţelepciunea vieţii sale.

La Viena fiind, putem spune că poetul  se maturizase complet, devenind pentru totdeauna un om combativ politic, cu adâncă pietate faţă de toate cauzele nobile ale poporului său, având – cum spune Perpessicius – „un nobil orgoliu, care vine dintr-o serioasă şi profundă cunoaştere a trecutului, ce nu o dată i-a fost imputată ca o slăbiciune, o idolatrie paseistă.
Cultul trecutului, departe de a fi deconstructiv, face dintr-un popor un monolit şi din individul singuratic un Om.

Latinii aveau şi ei un adevărat cult pentru tradiţiile istorice, făurite într-o zbuciumată istorie ascensională. Patria lor, limitată la ţinutul Latiumului cândva, ajunsese un imperiu, însă  prin rescrierea forţată a destinului altor popoare, între care şi dacii, desigur. În şcolile romane, frecventate de Ovidiu, dar şi în societate, ca politică imperială, se cultiva cu ardenţă slujirea patriei, preţuirea sobrelor tradiţii străbune. „Romani- scria Tacitus în Annales, III- iubiţi-vă patria atâta vreme cât o aveţi, ca nu cumva pierzând-o, să vi se sfâşie inima de dorul ei.”

Mândria de  a aparţine unui popor dat, datoria de a-l servi ca simplu membru al unei colosale familii se cultiva pretutindeni, la Cernăuţi sau  la Roma, la Viena sau în Atena lui Pericle. E simţământul ce a transformat hoarde şi triburi în popoare. Dacă e contaminat de îndoială sau se înstrăinează de sine, civilizaţia pe care a întemeiat-o recade în elemente singulare şi devine primitivitate.

Dragostea pentru pământul italic, pentru faimoasa Cetate, capitală a Imperiului şi pentru neamul civilizat latin sunt atribute ale perioadei de tinereţe a lui Ovidiu, ca momente de care-şi va aminti cu pietate în perioada exilului său în Dobrogea. Atât pentru Ovidiu, cât şi pentru Eminescu, adevărata slujire a patriei s-a făcut primordial prin făurirea de valori culturale care au înălţat spiritual popoarele lor spre zenitul lumii civilizate. Patriotismul nu rezidă în discursuri, ci în făurirea de valori pentru neamul ce ne include. Ion Creangă –de pildă- nu aminteşte de cuvântul „ţară” şi totuşi opera lui este profund naţională şi patriotică.
* * *
Patria este un spaţiu afectiv de care ne leagă originile, limbajul, timpul  şi amintirile. Transpunerea într-un alt spaţiu presupune o activare a celulelor RT din encefal, care verifică alert noua situaţie şi caută să ia măsurile adecvate, necesitate de  supravieţuire ori simpla acomodare.
Aflat la sanatoriul Ober-Dobling din Viena, Eminescu doreşte cu ardoare să revină în ţară. Prietenului Chibici-Râvneanul îi scrie:
       „Eu aş  vrea să scap cât se poate de curând şi să mă întorc în ţară…”

Ilustrativă e şi întâmplarea de la Florenţa,.unde poetul se afla însoţit de acelaşi Chibici-Râvneanul. Trimis de Titu Maiorescu spre a se mai însenina, Eminescu nu se poate bucura. Peste tot vede o lume decrepită (Veneţia) şi cere să plece cât mai repede spre Florenţa, dar nici cetatea lui Dante şi Michelangelo nu-l poate însenina. Spre seară, pur şi simplu dispare, pentru ca târziu în noapte să revină la „Pensione Pera”, unde locuiau. „Nu mi-ai spus tu că de aici ţara noastră se lasă drept la răsărit? Am mers şi eu spre răsărit.”  Dezordinea copilărească a actelor mentale nu a falsificat datele şi opţiunile sale fundamentale. S-au domolit cu vremea şi pasiunea cunoaşterii şi iubirii, gazetarul aprig ca un desperados şi-a lăsat cuminte pana, iar poetul ce a imaginat grandioasele panorame din ,,Memento Mori” îşi istovise filonul aurifer al gândirii. Iubirea de ţară nu se stinsese însă şi se manifesta sub forme înduioşătoare chiar în perioada alienării sale, arătând ce adâncimi insondabile a avut această coordonată pentru marele poet.

Arătăm că despărţirea de anumite spaţii provoacă în individ o stare de alertă, dor şi acută suferinţă. Obişnuit cu un trai bun la Roma, în cercul lui de scriitori şi admiratori, Ovidiu se vede privat de tot ce îi înfrumuseţa viaţa, spre a se trezi în locuri pustii şi primejdioase, pe ţărmul Pontului. Pământul e arid, fără roade, fără copaci: Descrierile sale sunt şi un document multiform:

„În umbra cea de viţă un strugur nu se-ascunde,
Nu fierbe mustul dulce în căzile adânci.
.. . Aice câmpul n-are nici arbore, nici frunze,
Departe, ah! Departe tot omul fericit.”

Clima friguroasă, insecuritatea cotidiană (mai ales pentru primii trei ani), necunoaşterea limbii, pământul sterp, fac să-i răsară cu atât mai dureros în minte patria iubită, loc edenic din care a fost izgonit pe nedrept:

„Acum soţia, fiica în mintea mea răsar.
Eu ies apoi de-acasă, mă plimb prin mândra Romă,
Cu ochii minţii toate aievea eu le văd,
Şi foruri şi teatre de marmoră şi temple!.”
(,,Ponticele” I,3)

Elegia ,,Cea de pe urmă noapte la Roma” este oarecum unică prin dramatismul ei, un fel de „carmen perpetuum” până la finele vieţii nefericitului exilat:
„Când îmi răsare-n minte imaginea cea tristă
A nopţii de pe urmă din Roma-n care eu
Am părăsit acolo atâtea lucruri scumpe,
Din ochii mei curg şiruri de  lacrime fierbinţi.
Era aproape ziuă când Cezarul dăduse
Poruncă din hotarul Italiei să plec…
Toţi mă jeleau: bărbaţii, femeile, copiii
Şi ud era de lacrimi aproape orice colţ
… Nici glas de om prin noapte nu s-auzea, nici câine
Lătrând, în slavă luna mâna fugarii săi.
… O, zeităţi din sfinte lăcaşuri, zic, o, temple,
În veci de veci adio, adio eu vă spun.”

Nefericita presimţire a poetului  -că nu va mai vedea Roma vreodată- avea să se împlinească integral. Iar după ani de încercări eşuate, dorul de ţară devenise şi mai dureros:
„Şi cum aş vrea acuma să-mi pun nişte aripe,
A lui Dedal aripe sau ale lui Perseu,
Să zbor cu ele-n aer şi despicând văzduhul,
Pământul ţării mele să-l văd deodată eu
Şi casa-mi părăsită şi bunii mei prieteni!”
(,,Tristele”, III, 5)

Dacă nu-i va fi redată patria -spune Ovidiu după şase ani de zile-  el este gata să-şi înfrunte destinul cu acea demnitate a artistului conştient de sine şi care-şi domină hyperionic nefericirea clipei:
„Pe geticele ţărmuri venii: să mor pe ele,
Şi soarta pân’ la capăt să fie aşa cum e!
Să spere cei pe care speranţa nu-i înşeală.
… De nu cumva-şi alină mânia împăratul,
Muri-voi bărbăteşte la Pontul Euxin.”
(,Ponticele”, III, 7)

În marile imperii ale Orientului – remarcă Tudor Vianu– numai suveranul era liber. Unii cetăţeni au devenit liberi în democraţiile greceşti, însă, odată cu apariţia creştinismului, care propovăduia natura divină a sufletului lor, toţi oamenii au căpătat libertatea, cel puţin în felul în care au ajuns să se conceapă pe ei înşişi.”

Iubirea de ţară, de neam, de semeni, adaugă o notă de modernitate celor doi mari poeţi pe care îi studiem, modelând în bronzul literaturii un ideal niciodată trecător. Cei ce parcurg viaţa poetului român şi sulmonez fac ei înşişi o experienţă interesantă. Cunoscând două destine, ne putem verifica pe noi înşine în privinţa capacităţii de a-i înţelege pe alţii, căci după spusele unui mare poet, Ioan Alexandru, „valoarea unui om atârnă de capacitatea de a face loc în sufletul său celorlalţi, neamului, jertfelor milenare ale strămoşilor.

(din vol. ,,Sub raza aceluiaşi Luceafăr:EMINESCU şi OVIDIU”   -exegeză de Literatură universală comparată)

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.612 abonați

2 comentarii la acestă însemnare

  1. Ciprian Antoche spune:

    Dacă cuvântul țară nu ar exista, atunci nu s-ar mai naște ființe ce ar cunoaște sentimentul de patriotism. Și dacă nici Eminescu nu a mai simțit patrioticul și de multe ori dorul de mirosul pământului românesc, atunci nu am mai putea vorbi despre un poet născut pentru țară.

    Un studiu literar comparat cu o deosebită amănunțire pentru care tind să vă felicit, stimate domnule profesor Vasile Găureanu!

  2. Vasile Găurean spune:

    Comentariul unui poet ca domnia voastră mă încurajează şi mă onorează. Mulţumesc.

Drept de autor © 2009-2020 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5