Primit pentru publicare: 10 aug.2015
Autor: Ion N. OPREA, Membru de Onoare Fondator al Rev. Luceafărul (Bt)
Publicat: 12 aug.2015

 

Jurnalele tac, vorbeşte o revistă de la marginea Ţării, Lohanul de la Huşi: Despre clasa politică terminatorul României moderne.

 

I

Revista întreabă, prof.dr. Constantin Ciutacu –Bucureşti, fost secretar de stat, director la Institutul de Economie al Academiei Române, răspunde, 1989-2014, un sfert de veac de corupţie şi jaf.

Pentru mai tinerii mai ales, cum arăta domnule profesor România în 1989, la revoluţie, din punct de vedere al integrării economice, în raport cu ţările dezvoltate?

În 1989, infrastructura industrială  situa România în primele zece ţări din Europa. Exista platforma Pipera, creată de francezi, unde se construiau calculatoare; autocamioanele şi autobuzele fabricate la Braşov şi Bucureşti erau patente germane;  avioanele Rombac erau cumpărate de la englezi; locomotivele de la Electroputere Craiova erau patent elveţian; la Reşiţa se fabricau motoare de vapoare după licenţa Renk Germania; Centrala nucleară de la Cernavodă provenea din Canada. Putem spune, şi nu suntem nostalgici, că începusem  să ne integrăm acceptabil cu economiile mari ale lumii. România era  a treia ţară din lume, după SUA şi Japonia, care fabrica anvelope gigant, pentru autobasculante de peste 110 tone.  Doar două ţări din lume făceau şuruburi cu bile: România şi Japonia. Acestea se foloseau în industria nucleară şi aerospaţială.

În 1990, Petre Roman, prim-ministru, a afirmat că industria românească era un “morman de fiare vechi”, avea dreptate?

A fost  cea mai nefericită declaraţie de politician de după 1989, care ne urmăreşte şi azi. Referindu-se la industrie, spunea că e de dat la fier vechi, fostul prim-ministru dorea să spună lumii că întreaga economie a României comuniste nu merita doi bani, Ale cui interese le-a servit această etichetă? Ca să combatem această viziune, cităm date statistice la întâmplare, din diferite  domenii: România producea 14 milioane de tone de oţel în 1985, azi, doar 3 milioane; producea 400.000 tone de aluminiu în anul 2000, o prelungire  surprinzătoare a succesului din timpul dictaturii, azi, produce pe jumătate. Eram recunoscuţi ca buni constructori de motoare electrice şi produceam, în 1980, 19 milioane de kilowaţi, faţă de 700.000 kilowaţi cât producem în prezent; ieşiau pe poarta fabricilor 1.600 de escavatoare   în 1980, niciunul azi. Ieşeau 71.000 de tractoare, niciunul azi  (am construit fabrici de tractoare în Egipt şi Iran, care funcţionează şi acum, în timp ce în România au murit). Fabricam 600 de vagoane de pasageri  pe an în 1984, azi, niciunul. Cât despre vagoanele de marfă, construiam 14.000 de bucăţi pe an, azi abia 800 (cel puţin 100.000 vagoane de marfă au fost tăiate şi vândute  la fier vechi în ultimii ani). În fine, produceam   144 de nave de tonaje diferite, azi, după cum se ştie,  nu mai producem niciuna. Sticlăria e prăbuşită. Săpunul a dispărut. De altfel, potrivit statisticii oficiale,  după anul 2000, au fost exportate 50 de milioane de tone de  „fier vechi”, „deşeuri” de cupru, aluminiu şi alte nefieroase, în valoare de peste 10 miliarde de euro! Am exportat  lemn brut în valoare de peste 8 miliarde euro, şi alte produse brute (cereale, fructe, animale vii etc.) în valoare de alte 8 miliarde de euro! Prelucrarea acestora în România ar fi însemnat crearea a milioane de locuri de muncă!

Practic, accentuează profesorul, întreaga economie naţională a fost oferită pe tavă, fără nicio logică, ştim noi cetăţenii din vina cui, care se acoperă cu… declaraţia politică.

Ameţitoare cifre, zice reporterul, şi pune o altă întrebare – cum stau lucrurile în domeniul petrolului?

       -România producea 13 milioane de tone de petrol în 1970, şi numai…6 milioane azi. Suspect! Cineva nu raportează corect. Nu am nicio încredere în această cifră, atât timp cât nu ştiu dacă toate sondele au contuar. Au contuar, domnilor?  Trebuie să plătească redevenţe la tona de ţiţei brut, dar dacă scoţi 8-10 milioane de tone şi raportezi numai 6?  Cu cât păgubeşti statul? Petrolul se scoate mult şi se rafinează în alte ţări. De aici, deduceţi consecinţele. Înainte de 1989, produceam 8,5 milioane de tone de motorină, şi mai producem doar 2 milioane; produceam 10 milioane de tone de păcură. Nu mai producem nimic. Produceam 500.000 de tone de uleiuri minerale, azi, nimic. Pe de altă parte, aţi observant că nici distribuţia gazelor nu mai este a noastră. Cine măsoară producţia? Cine măsoară distribuţia?

-După 1990, s-a schimbat peisajul  industrial, ce s-a întâmplat?

Au venit „sfaturi” de la competitorii noştri europeni: faceţi IMM-uri, întreprinderi mici şi mijlocii, daţi afară muncitorii din marile uzine, închideţi mamuţii industriali, produceţi kit-uri, componente, nu produse integrale, faceţi cabluri, radiatoare,  sisteme de frânare şi anvelope, nu locomotive şi tractoare. Parcă intenţionat,  nu a existat o viziune politică de dezvoltare, ci doar una pentru distrugere, guvernanţii şi-au îndeplinit misiunea cu exces de zel. Nu mă poate convinge nimeni pe mine că nu a fost totul pe bază de program, o teorie a conspiraţiei. U.E. a fost creată pe baza comunităţii economice a Cărbunelui şi Oţelului. Deci, România nu putea să intre în grila europeană cu industria ei siderurgică de 14   tone de oţel. A trebuit lichidată, ca un “bonus” pentru  admiterea în U.E.

-Care au fost primele mari greşeli istorice ale politicienilor, în urma cărora s-a dat startul la jaful national?

– Prima a fost restituirea “părţilor sociale” – o privatizare pe bani adevăraţi, începută surprinzător de Ceauşescu. FSN-ul a restituit aceşti bani, pentru a cumpăra bunăvoinţa oamenilor, chiar cu banii lor! Această măsură anti-economică, din cauza căreia fabricile şi uzinele au rămas fără capital lichid, a condus, de fapt,  la excluderea cetăţenilor  de la un drept de proprietate plătit cu munca lor, a fost o renaţionalizare a unei părţi a capitalului social, destinată ulterior şi cedării controlului economiei către interese de grup, mai ales străine.

A doua  mare eroare a fost privatizarea “de masă”, fără proceduri  şi fără reguli de protecţie a acţionarilor minoritari, viitoarele certificate de acţionar au fost cumpărate pe nimic,  de cei care ştiau ce va urma. Atunci s-a spus  că se privatizează numai 30% din capitalul societăţilor comerciale, lăsându-se de înţeles că vor mai primi şi restul de 70% în viitor, care viitor nu a sosit încă nici în anul 2014! S-a anunţat, totodată,  că sectoarele  strategice nu se vor privatiza. Dar au venit pe urmă FMI, Banca Mondială şi societăţile externe de consultanţă, care au dictat, şi guvernele au promovat controlul  total, fără luptă şi fără niciun câştig, asupra întregii economii.

Practic, economia naţională a fost oferită pe tavă, fără nicio logică şi fără a se spune, cel puţin, că este cadou sau pradă de război, celor care, chipurile, au făcut lobby pentru integrarea României în Uniunea Europeană. Se poate spune că fiecare program de guvernare anunţat a fost, de fapt, un program de neguvernare.

-Vă rog, continuaţi descrierea peisajului economic  românesc de azi, la 25 de ani de la răsturnarea dictaturii din 1989.

– A dispărut din România întreg sectorul industriei de textile, confecţii, tricotaje (filaturi, ţesătorii, fabrici de stofă şi postăvuri, întreprinderi de pielărie şi încălţăminte, toate concepute într-un sistem integrat); a fost închis sectorul agroalimentar (36 de fabrici de zahăr, fabricile  de  ulei, de preparate din carne, de lapte şi produse lactate, zeci de fabrici de nutreţuri combinate etc.); nu mai există majoritatea fabricilor din industria lemnului şi mobilei, din industria cimentului, a lacurilor şi vopselelor, a medicamentelor, din sectorul construcţiilor de maşini, al exploatărilor  miniere de fieroase şi nefieroase, de cărbune etc.; s-au desfiinţat întreprinderile agricole de stat şi cele de mecanizare a agriculturii, staţiunile de cercetări agricole şi, în general, marea majoritate a institutelor de cercetare-proiectare; au dispărut industria electronică, elecrotehnică, de mecanică fină, optică, automatizări etc. Baza naţională de soiuri de plante şi rase de animale a fost pulverizată. România nu mai are astăzi un pachet naţional de seminţe, soiuri, hibrizi, de culturi cerialiere, plante tehnice, legume etc. A fost distrus, aproape în totalitate, sistemul de irigaţii, construit prin îndatorarea dureroasă  de la Banca Mondială, pentru a cărui plată românii au contribuit zeci de ani; au fost abandonate programele de combatere a eroziunii solului, de indiguiri şi desecări, dar şi cele de irigaţii în curs (canalul Siret-Dunăre sau Bucureşti-Dunăre). Întreaga economie naţională a fost, pur şi simplu, pulverizată şi lăsată fără nicio logică structurală.

-Care sunt consecinţele asupra populaţiei, derivate din acest peisaj apocaliptic, desprins parcă dintr-un film S.F.?

– Treptat, România s-a transformat într-un paradis al multinaţionalelor care controlează industria, agricultura, transporturile, construcţiile, comerţul, sectorul financiar-bancar etc. şi care îşi promovează reglementări legale de interes propriu. Românilor le-au rămas întreprinderile mici şi mijlocii – de fapt, microîntreprinderile;  dintre  cele aproximativ 500.000 înregistrate, peste 200.000 nu au niciun angajat! Românii au astăzi libertatea să se ocupe de economia şi afacerile de subzistenţă (avem şi industrie de subzistenţă, nu doar agricultură) şi construcţii şi transporturi şi alte servicii de subzistenţă, pretinzând că acţionăm pentru dezvoltare inteligentă, inovativă şi durabilă. Nimic nu mai este durabil decât subzistenţa, aceasta este strategia noastră naţională, după ce am făcut praf marile companii. Brandul României este subzistenţa, atât în interiorul ţării, cât şi pe  celelalte pieţe ale muncii, unde lucrează cetăţenii români. Nici după 25 de ani, clasa politică – veritabil detaşament al legiunii străine, terminatorul României modern, nu a realizat importanţa unei reglementări prin care salariaţii să-şi investească o parte din salariu în compania proprie. Întreaga economie putea fi salvată prin participarea financiară a salariaţilor, printr-o reglementare prin care salariile reinvestite să fie scutite de impozite şi contribuţii.

-A existat, în toţi aceşti ani, un fir roşu care să lege cele 13 guverne ce s-au perindat pe la Palatul Victoria, de un proiect minimal, coerent, de dezvoltare?

– Fireşte că nu a existat! Zi de zi, guvernele şi clasa politică s-au ocupat numai de protejarea aşa-zişilor investitori strategici, prin scutirea de impozit pentru profitul reinvestit, şi nu de promovarea facilităţilor destinate salariilor reinvestite. Investitorii nu ar fi trebuit să primească niciun sprijin în România, pentru a-i plăti pe angajaţii români cu salariul minim sau pentru a-i  angaja la negru, din raţiuni de competivitate. “Veniţi în România, că vă garantăm sclavia pe bani puţini şi vă menţineţi competivitatea!”.  Aceasta a fost, în esenţă, programul de guvernare al ultimilor 25 de ani. De altfel, se poate spune că fiecare program de guvernare anunţat a fost un program de neguvernare.  

-Care sunt predicţiile dvs. pentru următorii 25 de ani din viaţa economică a României?

– Dacă şi în următoarele două decenii şi jumătate guvernul nu va putea să cumpere, din bani proprii, de un million de lei, piramidon, vaccinuri sau aspirină din producţia internă, fără aviyul FMI sau al Comisiei Europene,  România  poate să dispară din peisajul statelor din Europa, rămânând un simplu indicator geograpic.

În concluzie, priviţi unde a ajuns Albania şi unde am rămas noi, România, atât de mult susţinută!

Pentru conformitate, vedeţi revista Lohanul-Huşi, iunie 2015, p. 49-51.

                                      

II

Dacă românii l-ar fi ascultat pe Petre Roman, Parlamentul României nu ar fi avut unde-şi ţine şedinţele…

Nu o declaraţie politică care este protejată de mereu invocata imunitate constituţională, ci cu multă seriozitate, acelaşi prim-ministru Petre Roman care a subevaluat industria româneacă şi pe făuritorii ei, adică pe noi românii care am costruit-o, socotindu-o un morman de fier vechi, cum spunea prof. dr. Constantin Ciutacu, şi am relatat anterior, dar ştie toată România nu numai de la televizor, rătăcirile fiului lui Walter Roman, cominternistul, solicita dinamitarea şi aruncarea în aer a cee ace se construise – Clădirea Casei poporului, pentru simplul motiv că fusese construită sub regimul lui Nicolae Ceauşescu.

Ce pierdea România dacă s-ar fi luat drept bun de executat ordinul şefului, nu numai că n-ar fi avut sediul harnicul şi eficientul  Parlament al României, mi-am dat seama citind ce a scris Daniel Roxin- Bucureşti în revista Lohanul-Huşi, din iunie 2015, p.65-67, redacţia adugând şi fotografiile care dau autenticitate dezastrului.

“Am fost să vizitez  Palatul Parlamentului sau Casa Poporului, cum i se mai spune. A meritat! Traseul turistic îi conduce pe turişti în şapte săli (din cele aproximativ 1000 câte are), câteva culoare şi holuri şi o secţiune de subsol. Chiar şi aşa, unele dintre spaţiile vizitate te impresionează!, îşi începe autorul descrierea, pe care o continuă.

Evaluată astăzi la aproximativ 3-5 miliarde de dolari, clădirea este făcută exclusiv  din materiale  româneşti – de la marmură şi lemn, la cristale şi covoare, manoperă… Acesta a fost conceptul lui Ceauşescu şi a fost respectat cu stricteţe.

Cu o suprafaţă totală desfăşurată de 365.000 de metri pătraţi (şi costuri de întreţinere comparabile cu ale unui oraş de 20.000 de locuitori) Palatul Parlamentului este înscris în Cartea Recordurilor, la secţiunea clădiri administrative, pe poziţia a doua, după Pentagon. Din punct de vedere al volumului, cu cei 2.555.000 de metri cubi ai săi, este pe poziţia 3 în lume, după clădirea  de asamblare a navetelor spaţiale de la Cape Canaveral şi după piramida lui Quetzalcoalt din Mexic. Pentru comparaţie, precizez că are cu 2% în volum mai mult decât piramida lui Keops din Egipt.

Dimensiunile clădirii:
-lungime: 270 m.
-lăţime: 245 m.
-înălţime: 86 m (peste cota zero)
-adâncime: 14 m (sub nivelul solului)
-total: 100 m

După cum spuneam, clădirea are aproximativ 1000 de încăperi, dintre care 440 birouri, peste 30 de săli şi saloane, restaurant, restul fiind camere de deservire.
La construirea ei au participat 700 de arhitecţi şi aproximativ 20.000 de muncitori care au lucrat în trei ture, 24 de ore pe zi.
Ca o curiozitate,  cel mai mare candelabru, din cristale, cîntăreşte 4 tone!
Alte date tehnice. S-au folosit:

• 1.000.000 mc de marmură
• 550.000 de tone de ciment
• 700.000 de tone de oţel
• 2.000.000 de tone nisip
• 1.000 de tone de basalt
• 900.000 de mc de esenţe de lemn
• 3.500 de tone de cristal
• 200.000 de tone de sticlă
• 2.800 de candelabre
• 220.000 de mp de covoare
• 3.500 mp de piele

Dincolo de toate aceste date tehnice şi recorduri, măiestria execuţiei – decoraţiuniunilor interioare şi dimensiunile ipresionante ale unor săli, fac din această clădire un obiectiv touristic foarte interesant. Conform statisticilor, clădirea este vizitată de mai mulţi turişti străini decât români.

În opinia mea, spune Daniel Roxin, vizitarea Palatului Parlamentului ar trebui să fie pe agenda tututor. Merită! Merită să vedem cum un om ca Petre Roman, care a mai fost şi prim-ministru, putea să risipească munca unui întreg popor, adăugăm noi.

Pentru conformitate, vedeţi şi revista Lohanul-Huşi, iunie 2015, p.65.

                                                           

                                                     III

 Acum altă operaţiune: Radeţi şi IMM-urile!

Am citit ce a scris prof. dr. Constantin Ciutacu, sfaturile cu înfiinţarea IMM-urilor în România au venit de la partenerii noştri europeni, în compensarea punerii cu docilitate pe chituci a marii industrii, a trecerii pe şomaj şi sărăcie a muncitorilor, roirea lor în occident, după altfel de pâine…

Acum a venit la rând altă operaţiune, radierea şi a IMM-urilor, despre care scrie Diana Zaharia tot în Lohanul-Huşi, p. 60, deyvăluind mecanismul. Conform unei modificări propuse în Codul de procedură fiscală, explică ea, după închiderea dezbaterii publice asupra proiectului de lege, şi făcută publică abia după aprobarea în guvern, contabilii, auditorii şi consultanţii fiscali, experţii contabili, chiar şi avocaţii, dar şi alte categorii vor fi obligaţi să transmită Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală -ANAF-, zilnic, „operaţiunile în lei sau în valută despre care au luat cunoştinţă cu ocazia desfăşurării activităţii, a căror limită minimă reprezintă echivalentul în lei a 5000 euro, indiferent dacă tranzacţia se realizează prin una sau mai multe operaţiuni ce par a avea o legătură între ele”.

Conţinutul informaţiilor, standardul de transmitere, tipurile de informaţii şi soldurile aferente conturilor bancare, precum şi procedura de transmitere, spune legea, urmează a fi aprobate prin Ordin al preşedintelui ANAF.

Cerinţa aceasta apare total inacceptabilă, ea încalcă secretul profesional, aplicată ea este o sursă de abuzuri, toţi operatorii de cifre devin nişte desconspiratori ai secretului muncii lor, transformă ANAF-ul în supraveghetorul tuturor mişcărilor de bani la nivel naţional.

Cerinţa primirii zilnice a 10-20 de raportări pentru aceeaşi informaţie crează haos la depozitarul care le primeşte, dar încalcă şi confidenţialitatea. Legea 51-1995 şi Statutul profesiei de avocat, de exemplu, prevăd că avocatul este obligat să păstreze secretul profesional, că nu poate fi controlat  contactul dintre avocat şi clientul acestuia, că lucrările avocatului sunt inviolabile, că avocatul este protejat de lege în exercitarea profesiei. Noua prevedere intră în contradicţie cu cele de mai sus arătate.

Faţă de această situaţie, reprezentanţii profesiilor libere au reacţionat prin apeluri trimise celor în drept – Comisiilor de buget-finanţe din Parlament, unde proiectul de lege este încă în studiu şi dezbatere.

Apariţia prevederii respective este surprinzătoare, explică autoarea, mai ales că, în varianta discutată iniţial, cu mediul de business, obligaţia aparţinea doar pentru instituţiile financiare. De fapt, deja actualul Cod de procedură fiscală obligă băncile să comunice ANAF, la cerere, pentru fiecare titular, toate rulajele, şi/sau soldurile conturilor deschise, datele de identificare ale persoanelor care deţin dreptul de semnătură, casetele de valori închiriate. În plus, cea mai mare parte a informaţiilor sunt şi acum raportate către Oficiul Naţional pentru Prevenirea şi Combaterea Spălării Banilor (ONPCSB).

Corpul Experţilor Contabili şi al Contabililor Autorizaţi din România, cît şi Uniunea Naţională a Barourilor din România au trimis şi ele scrisori parlamentarilor cărora, pe bază de argumente, le cer să nu voteze modificările în cauză, care fac din ANAF un controlor a tuturor mişcărilor de bani din România, când menirea sa este cu totul alta.

                                             

IV

Cum s-a ales praful de Sistemul Naţional de Irigaţii din România

Un documentar despre Sistemul Naţional de Irigaţii şi modul cum a fost lăsat în paragină, ba chiar distrus, sub ochii tuturor miniştrilor care au condus agricultura în Romînia după 1989,scrie Eduard Pascu, în revista Lohanul-Huşi, furnizând date lămuritoare asupra a ce s-a întîmplat  cu aceste construcţii realizate prin îndatorarea la Banca Mondială şi la plata cărora români au trudit plătind atâţia ani din propriile buzunare, aflate în exploatarea şi în proprietatea Agenţiei Naţionale de Îmbunătăţiri Funciare (ANIF), cu rol de irigat, de combatere a inundaţiilor, de desecare, de combatere a eroziunii solului, întocmit pe baza unor acţiuni de control ale Curţii de Conturi şi  Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale (MADR).

Conform Curţii de Conturi, din anul 1970, când au început acţiunile, şi până spre sfârşitul anului 1989 suprafaţa totală amenajată cu infrastructură de irigaţii era de aproximativ 3,1 milioane de hectare şi  cuprindea circa 375 de sisteme mari de irigaţii. Acestea făceau ca agricultura să reprezinte un capitol important în potenţialul economic al ţării, constând în asigurarea marilor exploataţii agricole, cooperative agricole şi întreprinderi agricole de stat, cu pomparea din aval în amonte pe terase înalte până la 100-200 m. deasupra  sursei de apă; dotate cu echipamente de udare cu mutare manual şi irigare prin aspersoare, deşi puternic enerofage, se asigura irigatul grâului, porumbului, floarea soarelui, sfeclei şi soiei.

După 1989, odată cu desfiinţarea IAS-urilor şi CAP-urilor, a retrocedării terenurilor către proprietari, sistemul national de irigaţii a fost lăsat în paragină, nici un ministru al agriculturii nu a mai făcut nimic pentru menţinerea şi utilizarea  sistemului  de irigaţii, de extinderea lui, nici vorbă!

Furturile din sistem s-au ridicat la peste 11 milioane de euro. Neţinând seama de legislaţie, ANIF a concediat foarte mulţi angajaţi, iar apoi instanţele au obligat-o la plata despăgubirilor. Din cele 3,1 milioane hectare irigabile în 1989, în 2004 se mai irigau 11%, iar în 2013 – doar 5%. Din totalul amenajărilor de irigaţii existente în 2013, pentru 95% din ele au fost effectuate cheltuieli pentru pază, întreţinere şi reparaţii, fără ca utilajele să fie puse în valoare prin efectuarea de irigaţii.

Organizaţiile  Utilizatorilor de Apă pentru Irigaţii s-au dovedit  a fi o măsură hazardată, în lipsa reglementării şi aplicării unor măsuri clare şi sancţionatorii – a celor care nu-şi respectau  obligaţiile – s-a ajuns la  acordarea de despăgubiri pentru calamităţile provocate de secetă, pe terenurile  cu  amenajări de irigaţii, să nu fie condiţionată de realizarea efectivă a udărilor, şi acordarea subvenţiilor s-a făcut în fubcţie de suprafaţa contractată şi nu de cea efectiv irigată.

De altfel, spun inspectorii Curţii de Conturi, sistemul  national de monitorizare nu a fost organizat şi nu afuncţionat nici în perioada 1989-2004, nici 2004-2011 – când a fost reglementat ca atribuţie legală a MADR şi nici după anul 2011 şi până în present, când realizarea şi asigurarea funcţionării a devenit activitate ANIF.

În ce priveşte asigurarea pazei, în perioada 2004-2011, ANIF a asigurat-o prin personalul tehnic propriu şi în completare cu operatori economici specializaţi, iar în perioada 2012-2013 – după ce personalul ANIF a fost redus de la aproximativ 4.800 persoane la 1.500, paza a fost asigurată preponderent cu operatori economici specializaţi, pe bază de contract. Aşa a fost organizată şi în 2013-2014, contractual. Furturile nu s-au redus simţitor! Dacă în perioada 2012-2014, cu pază contractuală, media aritmetică anuală a furturilor a fost de 363, în anii 2004-2011, cu pază asigurată în proporţie de peste 80% cu personal propriu ANIF, media anuală a sustragerilor a fost de 404. Mai grav, în peroada 2012-2014, deşi oviectivele erau păzite de personal specializat, valoarea furturilor a urcat cu 90%.

Costurile au fost enorme. Astfel, în anul 2012 s-au plătit 9,9 milioane euro pentru pază, iar în 2013 – 14,6 milioane de euro. Dacă în perioada în care paza era asigurată de personalul ANIF furturile nu depăşeau un million de euro pe an, după introducerea pazei cu firme specializate valoarea furturilor a crescut la I,5 milioane euro pe an!

Pentru că din cei 4877 de salariaţi, 4225 au fost concediaţi cu procedură colectivă, au fost stabilite compensaţii pentru ei însumând suma de 11,6 milioane euro, alte 8,7 milioane de euro penrtu 3262 persoane, plus 2,9 milioane de euro pentru alte 963 persoane concediate şi reangajate, sume achitate de Agenţie cu credite de la bugetul de stat şi din venituri proprii.

Inspectorii Curţii de Conturi menţionează serioase semen de întrebare, aproape de un dezinteres total, cu privire la motivele reale  pentru care, indifferent cine a fost la guvernare, conducera MADR a manifestat în permanenţă, începând cu anul 2004, reţinere pentru  organizarea şi actualizarea evidenţei informaţionale în domeniu, menite să blocheze neregulile.

De abia cu anul 2012 conducerea MADR a dispus efectuarea, prin Direcţia Generală Control şi Antifraudă din minister în colaborare cu Oficiul de Reglementare a Organizaţiilor de Îmbunătăţiri Funciare şi cu ANIF, a unor acţiuni de control în teritoriu, conform legii.