Revista Luceafărul: Anul XII, Nr. 5 (135), Mai 2020
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE
Primit pentru publicare: 31 Mai 2020
Autor: Ion N. OPREA – Membru Fondator de Onoare – Revista Luceafărul
Publicat: 31 Mai 2020
© Ion N. Oprea, ©Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE
La apelul meu, copii, scrieţí-vă copilăria!, iată, cei de la Formula As au şi răspuns, despre Cărţile copilăriei lor desprind deocamdată, un episod, cu Radu Teodoru, Toate pânzele sus…
În plină izolare, feriţi de pandemia care, nu se putea, a ajuns şi în România, colegii de la FormulaAs care au vizitat atâtea ţări ca să ne aducă informaţii despre locuri unde se află oameni ca noi, sămânţă de daci-vlahi, s-au potolit acasă şi de după uşi închise, ce s-au gândit, să ne povestească despre… literatura citită când erau copii, ideie, cum aţi văzut i-a încercat şi pe alţii…şi este socotită utilă…
I
Aveam zece ani când am dscoperit un roman care avea să schimbe total tăria viselor mele de atunci. Şi multă vreme încă după aceea, când n-am mai fost copil, dar când cartea aceea mi-a clădit orizontul. Modul meu de a evada din realitatea îngustă, spre zări generoase. Cartea capitală a copilăriei mele s-a numit Toate pânzele sus!, romanul acela miraculos al scriitorului Radu Tudoran, scrie Valentin Iacob în revista Formula As, mai 2020, unde, cum spune manşeta Anchetei la care ne referim, cum anticipam, confirmă faptul că „amintirile din anii copilăriei fac parte importantă din fericirea noastră”. Ele, amintirile, ies la suprafaţă, cum spune şi cel care este reporterul reţinut în casă, motiv, Covid-19, care răsfoieşte în gând una dintre cărţile care i-a mângăiat copilăria şi l-a învăţat să sboae fără aripi, să viseze toate visele strânse la un loc, ca oricare ce depăşeşte o vârstă.
Despe vraja lor, a amintirilor din cărţile citite, de oricine, este vorba şi în ce se relatează în continuare: „Era chiar prima ediţie a cărţii, din 1954, pe care părinţii mei o cumpăraseră, aşteptând răbdători să cresc puţin şi să o descopăr. Iar cartea a fost pentru mine o revelaţie. Toate pânzele sus! a fost singurul roman pe care l-am citit şi recitit de cinci ori (nu erau calculatoarele, nici tabletele, motiv pentru care azi elevii nu mai văd vârstnicii să le ofere locul în autobuz, profesorii să le dea „bună ziua”), deşi era destul de voluminos. Iar pe atunci, serialul cu acelaşi nume încă nu exista, aşa că drumurile mele spre visare neîngrădită, în siajul goeletei Speranţa, vedeta romanului, erau mult mai libere. Fără alte întrupări şi reprezentări decât cele din inima mea.
…Romanul acela, cu magia lui aproape palpabilă, mi-a trezit nostalgia mării. E drept, mai văzusem eu marea şi până atunci, de pe plajă, până la linia timidă a orizontului. Acolo unde străjuia soarele. Dar acum, visul mării sădit în mine de romanul lui Tudoran însemna mult mai mult. Era nostalgia nesfârşirii.
Sigur că unui copil cum eram, îi era greu să îşi închipuie infintul. Dar Toate pânzele sus! este o carte care descoperă arta de a zbura. Goeleta Speranţa, care naviga pe mările şi oceanele lumii, mă catapulta în alt timp şi spaţiu. Iar asta mă fascina. Citeam iar şi iar cartea aceea plină de locuri exotice şi aventuri, plutind, ca şi ea, pe corabia purtată de vânt. În suflet îmi picura o fericire fără seamăn şi un dor de ducă neţărmurit. Mai ales când venea primăvara, mă cocoţam pe acoperişul bucătăriei de vară a grădinii, sub un nuc uriaş, şi citeam de la capăt, în aer liber, cu toată înfrigurarea visului. Căci primăvara, în grădina aceea din Bucureşt, spaţiul celest din Toate pânzele sus! părea şi mai aproape. Atunci năvăleau pe rând, în grădină, în tonalităţi infinite şi copleşitoare, florile de forsiţia, caişii, cireşii, vişinii, acompaniate de mâţişorii de plop. Mai târziu, explodau ca nişte laseri şi castanii înfloriţi, şi magnolia, şi smochinii. Împreună cu doi cireşi uriaşi.
Dar în grădina copilăriei mele, Toate pânzele sus!, cartea de care copilul era îndrăgostit, a mai lăsat un semn, unul concret, şi îl descrie, sub unul din cei doi cireşi uriaşi, a apărut un vapor!… Il făcuse, cine, bunicul, foarte atent la istorisirile entuzaste ale nepotului, care îi furase şi lui din amintirile altei copilării fără de cărţi. Apoi, la insistenţele şi explicaţiile şi închipuite ale copilului bunicul a adus perfecţionări vaporului lor.
E drept, afirmă fostul copil, nu eram la prima tentativă, nici eu, nici bunicul, de a prinde visele şi niscai construcţii scheletice . În perioada castelelor, ele mă urmăriseră peste tot pe unde ajungeam,din Bucureşti, până În Vrancea, pe apa Râmnicului, şi tot mai departe, poate pe Năruja, în sus. dar tot la vaporul din cireş ajungeam. Cartea lui Radu Tudoran căpătase pentru copil şi copilăia din el, trup şi fiinţă, suflet, suflet care era al animatorilor, copii şi tinerii dar şi al celor care nu-şi mai spuneau anii. În vaporul din cireş, chiiar peste Anton Lupaş, cel din cartea ctită,Valentin, copilul, era acum căpitanul, ceilalţi erau într-adevăr locoteneţii, doar pentru că nimeni nu se voia,simplu, marinarul, dar toţi se salutau între ei cu mâna dusă la frunte.
Şi-şi încheie povestea copilăriei cel îndrăgostit de cartea lui Tudoran, vaporul lor suspendat între pământ şi cer, în cireş, condus de un căpitan şi zece locotenenţi, ale căror cuvinte culese de la Nicole Bogza, cu pseudonimul Radu Tudoran, frate cu Geo Bogza, dar autorul de carte este mort de la 19 noiembrie 1992, la 82 de ani.
Ion N. Oprea, Iaşi, 31 mai 2020
Drept de autor © 2009-2024 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania